UNIVERSITATEA „OVIDIUS„ CONSTANTA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA

„SFANTUL APOSTOL ANDREI”

MASTER:PASTORATIE SI VIATA LITURGICA

TEOLOGUL LUMINII DUMNEZEIESTI

LA DUMINICA SFANTULUI GRIGORE
PALAMA

COORDONATOR STIINTIFIC:

Pr.Lect.Univ.Dr . DANUT DUMITRU POPOVICI

Masterand ,
 ZVINCU STEFAN -
CRISTINEL

"Predica la Duminica Sfântului Grigorie Palama In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului

Duh. Biserica dreptmăritoare a rânduit să ascultăm din dumnezeiasca Evanghelie a Mântuitorului
două mărturii: Vindecarea unui slăbănog (Marcu 2, 1-12) şi cuvântul Mântuitorului - „Eu sunt
Păstorul cel bun" (Ioan 10, 9-16). Şi iarăşi, după aşezământ dumnezeiesc, prăznuim astăzi şi
pomenirea Sfântului Părintelui nostru Grigorie Palama, numit de Biserică şi teolog al luminii
dumnezeieşti.Primească dragostea voastră, în Duhul Sfânt, din dumnezeiescul cuvânt al
Evangheliei. Rostind Mântuitorul către slăbănog: „Fiule, iartă-se ţie păcatele tale", cărturarii şi
fariserii murmurau: „Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?!". Şi ziceau în inima
lor că Mântuitorul rosteşte o blasfemie. Pe de o parte, după dumnezeiescul cuvânt al Scripturilor,
ei spuneau adevărul, că numai Dumnezeu poate să ierte păcatele. Dar, nefericiţii de ei, nu
simţeau dumnezeirea în Hristos. Şi atunci Mântuitorul le-a zis: „Ce este mai uşor a zice
slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să
ştiţi că putere are Fiul Omului [adică Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru om] a ierta
păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.” Şi
slăbănogul şi-a luat patul şi a mers. Şi s-au minunat mulţimile, descoperindu-le lor Mântuitorul
această negrăită legătură între iertare şi vindecare. Din acest cuvânt al Evangheliei, să păstrăm în
inimă gândul şi cuvântul: în Hristos Iisus, Domnul nostru, în Evanghelie, iertarea înseamnă
vindecare. O spunem aceasta cu stăruinţă, căci iată, după cei unsprezece ani de schimbare a
vremurilor, noi mereu cerem iertare să fie. Dar cum? In vindecare. Numai aşa se înnoieşte în
Hristos, Domnul nostru, timpul şi lumea: din unirea între iertare şi vindecare. Aceasta înseamnă
în Evanghelie iertarea: vindecare de tot răul."Iar din celălalt cuvânt dumnezeiesc, care s-a rostit
tocmai întru pomenirea Părintelui nostru Grigorie Palama - Evanghelia după Sfântul Ioan - am
ales cu deosebire aceste cuvinte ale Mântuitorului: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi
pune sufletul pentru oile sale. Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă
cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul îmi pun pentru oi.
Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul
Meu, şi va fi o turmă şi un păstor" (Ioan 10,11; 14-16). Aceste mărturii dumnezeieşti: Eu îmi dau
viaţa pentru oile Mele - Eu le dau viaţă veşnică, în calitate de păstor unic, unic Fiu al Părintelui
Ceresc, pe Care L-a trimis Tatăl „ca lumea să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3,16) şi
viaţa Lui dăruindu-Şi-o lumii, în cugetarea, în viaţa şi cuvintele Sfântului Grigorie Palama au
fost înrădăcinate adânc. Căci acest Părinte al Bisericii, aşa cum l-a cinstit aşezământul
dumnezeiesc al Ortodoxiei, e teolog al luminii dumnezeieşti, al luminii necreate, lumină
împărtăşită de Dumnezeu omului, cum reiese din însuşi cuvântul Mântuitorului, când zice că
oilor Lui - adică nouă, tuturor celor ce credem şi-L mărturisim, le dă viaţă veşnică şi nu vor pieri
în veac. „Le dau viaţă veşnică" - viaţa Lui, nemurirea, lumina Lui dumnezeiască."Aceste daruri
au fost mărturisite de Ortodoxie, dreapta credinţă. Şi într-un chip luminat, binecuvântat de
Dumnezeu, prin viaţa lui sfântă, Grigorie Palama ne-a dat această mărturie sfântă, a împărtăşirii
luminii dumnezeişti, a vieţii dumnezeieşti fiecăruia din toţi cei care cred şi-L mărturisesc pe
Dumnezeu. 1

Primească dragostea dumneavoastră, atât cât primeşte timpul îngăduit, mărturie din viaţa
Sfântului Grigorie Palama şi învăţătura lui luminată de Dumnezeu. O facem cu o conştiinţă de
îndatorire sfântă, dar şi răspunzând unor dreptcredincioşi care ne-au cerut, după cuviinţă, cu
dragoste şi smerenie, să mărturisim mai pe înţeles această teologie adâncă, învăţătură a Sfântului
Grigorie Palama. Mai întîi, viaţa lui, în aşezământ de cuvinte alese, dar puţine. A trăit între anii
1296 şi 1359. S-a născut la Constantinopol. Tatăl lui era demnitar la curtea împăratului, cu o
credinţă vie, luminoasă, în orice împrejurare a vieţii. Atunci când i s-a săvârşit din viaţă un copil,
tatăl a cugetat şi a rostit împreună cu Psalmistul David: „Noi la el ne vom duce, el la noi nu se va
întoarce". Şi „în Domnul vii sunt toţi". In această conştiinţă a credinţei şi-a crescut copiii, dar s-a
săvârşit din viaţă înainte de a-i vedea rostuiţi la rânduiala lor. Atunci Sfântul Grigorie a luat un
fel de sarcină de purtare de grijă a casei. Având studii strălucite, făcute în şcolile vremii, încât la
doar 20 de ani, la examenul de stat, cum s-ar numi astăzi, cercetându-l si din ştiinţele si filosofia
lumii, profesorii au rostit: „Dacă l-ar auzi Aristotel, l-ar invidia pentru cunoştinţele lui". A
îmbinat armonios, duhovniceşte, cele două daruri ale Duhului Sfânt (din cele şapte: al
înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului, al puterii, al cunoştinţei, al bunei credinţe şi al temerii):
darul cunoştinţei cu cel al credinţei. Şi aşa, zidindu-se în har, după ce pe surorile lui le-a rânduit,
datorită credinţei, în sălăşluire în mănăstire, împreună cu mama lor, el s-a retras în Sfântul
Munte."Acolo, îndeosebi viaţa Sfântului Petru Athonitul a cercetat-o, i-a şi scris Viaţa, şi i-a
urmat, potrivit acestui aşezământ al Sfântului Munte, loc dumnezeiesc de rugăciune şi primire a
sfintei lumini dumnezeişti până în ziua de astăzi şi până la sfârşitul veacurilor. Doi ani s-a rugat
neîncetat Maicii Domnului: „Luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!". Şi, după doi
ani, Maica Domnului a trimis, ca pe un fel de mesageri, pe Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan,
încredinţându-l că-l va ocroti în toate zilele vieţii lui, ascultându-i rugăciunea. Şi pentru noi,
îndeosebi, adânc a cugetat la viata Maicii Domnului şi a scris că Maica Domnului, de la trei până
la cincisprezece ani petrecând la Templu şi ascultând în fiecare sâmbătă din Cartea Facerii ispita
şi căderea Evei, s-a rugat bunului Dumnezeu să se învrednicească, încât ea să fie aceea prin care
Dumnezeu să săvârşească izbăvirea Evei şi a neamului omenesc. Aşa cum ne rugăm noi: „Uşa
milostivirii deschide-ne-o, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, să nu pierim cei ce
nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, ceea ce eşti mântuirea neamului
creştinesc". Sau, iarăşi: „Ceea ce ai primit bucurie prin înger şi ai născut pe Ziditorul tău,
Fecioară [auziţi cuvânt!], mântuie pe cei ce te cinstesc pe tine!". Aşa a cugetat Sfântul Grigorie
la Maica Domnului şi la această taină a tainelor, cum întru ea s-a odrăslit, mai presus de fire, Fiul
lui Dumnezeu, cum îi făgăduise prin Arhanghelul Gavriil: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har,
Domnul este cu tine!

1
*Predica rostita la Biserica SF.SILVESTRU ,pe 11 martie 2001 ,in Duminica a doua din Sfantul si Marele
Post ,inchinata Sfantului GRIGORIE PALAMA.
„ Vei lua în pântece şi vei naşte Fiu...". Atunci Maica Domnului a zis: „De unde mie aceasta, de
vreme ce eu de bărbat nu ştiu?". „Duhul Sfânt va pogorîpeste tine şi puterea Celui Preaînalt te va
umbri" (Luca 1, 28-35). Şi de aici Sfântul Grigorie Palama tâlcuieşte: Atunci - şi cu luare aminte
să fim - în Preacurata Fecioară nu firea veche (nu dorinţa trupească) a lucrat, ci Duhul Sfânt.
Mişcarea Duhului Sfânt, nu presiunea simţurilor. Inţelegem taina. Dumnezeiescul dor al inimii
de a se întrupa Fiul lui Dumnezeu a lucrat în Fecioară. Aşa S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu.
Pentru care dumnezeiescul Pavel spune: „ O, copilaşii mei, pentru voi îndur din nou dureri ca de
naştere, până ce va lua Hristos chip în voi" (Galateni 4, 19). Când nişte măicuţe dintr-o mănăstire
întrebau pe un părinte duhovnicesc: „Ce să facem să urmăm şi noi într-un anume fel Maicii
Domnului?", aşa le-a îndemnat acel părinte, ca şi Grigorie Palama: Dumnezeiescul dor să ardă în
voi, ca, pe de o parte să ardă pofta trupească cea veche şi pe de alta să lumineze, să aprindă în voi
dumnezeiescul dor de a lua Hristos chip în voi. Aşa cum prin Botez se odrăsleşte, prin Mir se
întăresc simţurile noastre, prin împărtăşanie ne unim cu trup şi sânge."Aşa cugeta adânc
dumnezeiescul Părinte Grigorie Palama. Şi, primind îndemn şi încredinţare de la Preacurata
Maică, a început a mărturisi învăţătura celor trei lumini la care este chemat omul să participe, din
care să se împărtăşească. Şi le scrie el în aşa-numitul Tom Aghioritic (sfinţit), numit astfel
întrucât a alcătuit învăţătura părinţilor din Sfântul Munte al Athonului. Şi citim, după mărturie
sfântă: „Mintea percepe o lumină, simţirea alta. Simţirea prinde lumina supusă simţurilor şi care
arată lucrurile supuse simţurilor ca supuse simţurilor. Iar lumina minţii este cunoştinţa aflătoare
în înţelesuri...". In înţelesurile, rosturile făpturilor. Pentru că fiecare făptură are un dar al ei. Şi
fiecărei lumini Dumnezeu i-a dat un ochi: luminii care ne vine de la Soare sau de la aceste daruri
răsădite în om şi construite de om, policandrul, lumânarea sau candela, Dumnezeu i-a dat ochiul
trupului. Iar pentru lumina care vine din raţiunile, rosturile lucrurilor, legile care conduc
universul acesta, ne-a dat Dumnezeu ochiul minţii. Şi să nu se uite o clipă: toate ne-au fost date
de Dumnezeu, în lumină să le cunoaştem. Dar conglăsuiesc aceşti părinţi: Vederea şi mintea
percep fiecare după firea ei: fie a ochilor, fie a minţii, şi văd cele după fire. Insă, când se
împărtăşesc de un har şi de o putere duhovnicească mai presus de fire, cei învredniciţi văd şi cu
simţirea şi cu mintea cele mai presus de toată simţirea şi de toată mintea, ca să spunem cu marele
Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, într-un fel cum numai Dumnezeu ştie şi cei ce lucrează
acestea."Deci se înalţă omul la o altă lumină, la o altă vedere, negrăit mai înaltă. Aşa a rânduit
Bunul Dumnezeu, ca noi să cunoaştem această lume, cu darurile care ne-au fost încredinţate, atât
cu ochii trupului, cât şi cu ochii minţii. „Dar Domnul - zice Grigorie Palama atât de luminos şi
frumos -, făcându-şi împreună cu Tatăl sălaş în cei vrednici, săvârşeşte cele ce se ivesc în
purtătorii de Dumnezeu nu prin porunca creatoare (cum a poruncit şi s-au zidit toate făpturile -
apele, pământul)". Dumnezeu - prin unirea şi sălăşluirea dumnezeiască, prin puterea
îndumnezeitoare şi prin harul îndumnezeitor - comunicând celor uniţi cu El din cele ce-I sunt
proprii Lui prin fire, aceştia (sfinţii) se împărtăşesc nu numai din rezultatele cele create de
Dumnezeu, ci din înseşi lucrările Lui, imitând pe îngeri şi vrednicia lor. Căci aceasta, zice
Marele Vasile, e deosebirea îngerilor faţă de Duhul Sfânt: „că Acesta este sfinţenia prin fire, iar
acelora le e propriu a se sfinţi prin împărtăşire".

Deci ne împărtăşeşte Dumnezeu din El însuşi, din lumina Lui dumnezeiască. Nu spusese
aceasta oarecând şi Psalmistul: „La Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumina
(Psalmul35, 9)? Şi „să se însemneze lumina feţei Tale peste noi" (Psalmul 4, 6)."Omului îi este
dat, aşadar, să se împărtăşească de o lumină mai presus de această lume. Dacă tu, ca să cunoşti
lumea aceasta primeşti de la ea lumină, şi o vezi cu ochii trupului şi cu ochii minţii, Dumnezeu
Se împărtăşeşte şi El din El însuşi, dăruindu-ţi lumina Lui dumnezeiască, necreată, dar creatoare,
ziditoare. Această lumină care ne pătrunde, cum spune în altă parte Sfântul Grigorie: „Aşa cum
sufletul pătrunde în noi în tot trupul, şi această lumină în toate mădularele ne pătrunde" - lumina
dumnezeiască. Şi întrucât părinţii din Sfântul Munte dădeau mărturie pentru această lumină, a
venit un oarecare monah Varlaam, din părţile Apusului, de prin Calabria, care îi necinstea pe
monahi. Văzându-i cum se rugau rostind numele lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul", având ochii şi ai trupului şi ai minţii îndreptaţi
către inimă, îi batjocorea, zicând că ei au sufletul la mijlocul trupului (după vorba lui prozaică:
au sufletul în buric). Totodată, Varlaam îi acuza pe călugări de panteism şi de o erezie a vremii
de atunci, a unora care, în necunoştinţa lor, rătăceau, socotind (să nu fie în veci!) că se
împărtăşesc de Dumnezeire. Atunci, Sfântul Grigorie a rostit cuvânt şi, în întâlnirea cu Varlaam,
i-a spus aşa: Tu ştii că Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit, se împărtăşeşte nouă prin lumina Lui, prin
darurile Lui, nu din fiinţa Lui. Şi-i oferea această parabolă: Aşa cum Soarele ne comunică, ne
împărtăşeşte lumina, razele lui, nu discul său (ne-am topi), aşa Dumnezeu se împărtăşeşte din
darurile Lui dumnezeişti: din bunătatea Lui, din sfinţenia Lui, din înţelepciunea Lui, din
nemurirea Lui. Dar aceste daruri dumnezeişti din El sunt. Şi-i spunea lui Varlaam: întrucât nu
din fiinţa Lui ne împărtăşim, ci din darurile Lui, iar aceste daruri ne dau din El, simţim,
recunoaştem că primim din Dumnezeire aceea ce ni se dăruieşte - din nemurirea Dumnezeirii,
din bunătatea, înţelepciunea, sfinţenia Ei. Tu arunci între noi şi Dumnezeu o prăpastie, îi spunea
lui Varlaam, dacă nu recunoşti aceste daruri fără de care nu simţim comunicarea cu El. Şi atunci,
parcă într-un fel de mâhnire adâncă a inimii, spunea: Noi trebuie să ne căutăm atunci pe
adevăratul Dumnezeu, nu cum îl mărturisiţi voi, Care ştim că ne împărtăşeşte, din El bunătatea
Lui, viaţa Lui."Parcă-ţi vine să te gândeşti la Nietzsche, sărmanul, când spunea: Noi L-am
omorât pe Dumnezeu. Şi cum mărturisea, pe bună dreptate, cineva: Da, a fost omorât un zeu, nu
Dumnezeul Cel adevărat. Adică un fel de mărturie a lui Varlaam, care nu simţea, nu recunoştea
împărtăşirea divină. Şi, urmând Sfântului Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie rosteşte,
uimitor şi luminos: Aceste daruri dumnezeieşti - şi bunătatea Lui, şi înţelepciunea Lui, şi
sfinţenia Lui, şi nemurirea Lui, şi iubirea Lui -, toate aceste atribute, însuşiri dumnezeieşti sunt
veşnice, nu sunt zidite, sunt mai bătrâne decât timpul. Căci nu a fost vreme când să nu fie iubire,
n-a fost vreme când să nu fie bunătate sau nemurire dumnezeiască, sau înţelepciune
dumnezeiască. Cugetaţi toţi: a putut fi vreo vreme când aceste atribute dumnezeieşti să nu
existe? Nu simţim că iubirea e mai bătrână decât noi, şi că are ceva dumnezeiesc? Când eu
dăruiesc ceva creat - o bucată de pâine, un veşmânt, un ban -, acele bunuri, pe care le dau, scad la
mine, nu mai sunt la mine; dar când dăruim cuiva iubire, scade în noi? Nu scade, ea creşte; scade
bunătatea când o dăruim? Scade cuvântul dumnezeiesc când îl împărtăşim? Dimpotrivă, cresc.
Şi, crescând, nu simţim în ele nemuritorul, dumnezeiescul din ele? Asemenea daruri, asemenea
lumină, aşa le mărturisea Sfântul Grigorie Palama. Şi prin această lumină, de aceste daruri
dumnezeieşti, a arătat el, se împărtăşesc credincioşii. Prin ele noi înşine ne îndumnezeim,
iubiţilor. Pentru că ce altceva este această lumină divină, aceste daruri sfinte, decât o împărtăşire
din însăşi veşnicia Dumnezeirii şi darurile sfinte?"Şi atunci, observaţi aici cum vine în
întâmpinarea întrebărilor de astăzi. Iată, de acum şase sute de ani! Ştiinţa cinstită de astăzi, din
partea acestor oameni jertfitori, în felul lor, în cunoaşterea adevărului, mărturiseşte: Constatăm
evoluţia, dar retrospectiv; ca şi la zilele creaţiei. Dar omul de ştiinţă se întreabă: Evoluţia are în
ea însăşi un scop? Natura în ea are un sens, de la ea, din adâncul ei? Nu e lumina veşniciei în ea,
ci numai cea creată. Ce obiectiv are evoluţia, natura? Şi, iertaţi, spun cuvântul lor: In ea însăşi e
oarbă. Şi, Doamne, când mi-au căzut ochii pe un cuvânt al Evangheliei, când Mântuitorul spune:
„Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă?" (Luca 6,39), atunci, pot eu,
numai cu învăţătura ştiinţei în ea însăşi, care cercetează firea, natura, să cunosc adevărul omului?
Aceasta este întrebarea capitală. Pentru care spune Sfântul Grigorie Palama, atât de luminos:
Numai din cunoştinţa celor create eu nu pot să-L cunosc pe Dumnezeu, să am împărtăşirea Lui.
„Noi - zice el - am fost învăţaţi de Dumnezeu şi am primit povăţuirile Mângâietorului, după
mângâietoarea făgăduinţă. Căci, ca unul ce nu e cunoscut încă, atunci când avem noi mintea lui
Hristos şi ochi duhovnicesc, tu să te întorci înapoi, ca să trăieşti sub stihiile acestei lumi ca
învăţătoare?". Adică poate această lume, natura, creaţia, universul întreg să fie învăţătorul tău
desăvârşit? „Ce zici? - întreabă Palama. Noi, care aşteptăm cer nou şi pământ nou, potrivit
făgăduinţei, nu vom înţelege şi nu vom slăvi pe Dumnezeu din aceea în chip supralumesc, şi-L
vom cunoaşte numai din lumea aceasta veche şi schimbăcioasă?". O, Doamne, ce cuvânt greu:
Din această lume veche şi schimbăcioasă Il putem cunoaşte pe Dumnezeu, noi care aşteptăm cer
nou şi pământ nou?! Ce frumuseţe de gândire! Lumea aceasta nu numai schimbăcioasă, ci şi
stricăcioasă. „Căci numind-o pe aceea «nouă», a arătat-o pe aceasta veche, iar tot ce se
învecheşte şi îmbătrâneşte merge spre moarte"