Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Din primele veacuri creştine şi până astăzi, Biserica a avut şi are oameni duhovniceşti care
trăiesc în isihie. Ei au în centrul căutărilor duhovniceşti vederea luminii necreate şi
netrecătoare în care S-a arătat pe Tabor Hristos Domnul uceniciilor Săi, `pe cât li se putea”,
după cum ne spune troparul Schimbării la Faţă: „Schimbatu- Te-ai la faţă în munte, Hristoase
Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea. Strălucească şi nouă,
păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,
Dătătorule de lumină, slavă Ţie”.
În centrul trăirii isihaste stă Rugăciunea inimii sau a lui Iisus: `Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“. Ea izvorăşte din rugăciunea femeii
cananeence pentru fiica ei stăpânită de un duh rău: `Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!”
(Matei 15, 22) sau cea a vameşului din templu: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”
(Luca 18, 13).
Părinţii isihaşti practică rugăciunea neîncetată prin care vor să ajungă la desăvârşirea
duhovnicească. Ea răspunde îndemnului Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat!” (1
Tes. 5, 17). Iar un trăitor român al isihiei în Muntele Athos, părintele Petroniu Tănase ne
spune că acest cuvânt al Apostolului Neamurilor stă la originea rugăciunii neîncetate, făcând
distincţie între rugăciunea inimii şi a minţii: „Una este rugăciunea inimii, alta este rugăciunea
care se săvârşeşte în minte”. Aghioritul român evidențiază faptul că îndemnul Sfântului Pavel
este pentru toţi cei botezaţi, fiind „actual şi valabil nu numai pentru monahi, ci şi pentru
creştinii de rând”.
Toţi creştinii sunt chemaţi să trăiască bucuriile duhovniceşti izvorâte din trăirea isihastă.
Fiecare dintre noi poate deveni un isihast dacă pune în centrul preocupărilor sale desăvârşirea
duhovnicească prin asceză şi rugăciune. Sfântul Nicodim Aghioritul ne învaţă să ne rugăm cu
toată fiinţa noastră pentru că sufletul nostru trebuie să spună Rugăciunea lui Iisus `cu toată
voința sa, cu toată tăria sa și cu toată iubirea sa”. Scopul practicării acestei rugăciuni după
Sfântul Nicodim este `dobândirea obiceiului de a păstra mintea în trezvie înlăuntrul inimii”.
Prin rostirea permanentă a acestei rugăciuni isihastul vrea să ajungă să trăiască bucuria şi
fericirea Raiului încă din lumea aceasta. Omul rugător ajunge să vadă prin isihie ce s-au
învrednicit să trăiască Apostolii pe Tabor, lucru exprimat sintetic de condacul Schimbării la
Faţă: „În munte Te-ai schimbat la faţă şi, pe cât au putut, ucenicii Tăi au văzut slava Ta,
Hristoase Dumnezeule; pentru ca, atunci când Te vor vedea răstignit, să înţeleagă pătimirea
Ta cea de bunăvoie şi să propovăduiască lumii că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui”. Deci, ei
ajung să vadă, ca şi ucenicii, pe cât se poate slava lui Hristos. Ce bucurie poate fi mai mare în
lumea aceasta decât întâlnirea cu Hristos în slava Sa dumnezeiască. Înţelegând astfel căutarea
lor duhovnicească, desluşim taina lepădării lor de cele lumeşti şi trecătoare pentru a urma
întru totul lui Hristos şi a căuta în toată existenţa lor Împărăţia lui Dumnezeu, fiind ascultători
ai cuvântului Domnului din Sfânta Evanghelie: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).
În istoria Ortodoxiei regăsim numeroşi isihaşti care s-au învrednicit să guste din bucuria
Raiului încă din timpul vieţii pământeşti. Ei sunt cei care prin trăirea lor duhovnicească ne
arată cum să ajungem la sfinţenie şi la bucuria trăită de Apostoli pe Tabor când Hristos
Domnul S-a schimbat la faţă.