Ce teme teologice se regăsesc în imnografia slujbei Înmormântării?

Un articol de: Pr. conf. dr. Lucian Petroaia - 16 Sep, 2021

Contribuţiile imnografice ale unor sfinţi precum Efrem Sirul, Cosma Melodul, Ioan Damaschinul,
Iosif şi Teodor Studitul, Teofan Mărturisitorul au îmbogăţit tezaurul euhologic al Bisericii, creând
posibilitatea instituirii unor zile speciale de pomenire a celor adormiţi, dar şi a unor ierurgii
distincte şi armonios elaborate, privind teme majore, precum sfârşitul vieţii pământeşti a
creştinului, Judecata particulară, locul sufletelor în veşnicie, învierea morţilor, Judecata
universală. Din bogăţia de texte imnografice din cadrul slujbelor ortodoxe de înmormântare
prezentăm tematic mai multe stihiri şi tropare, în care se cere stăruitor lui Dumnezeu odihnă
veşnică tuturor celor care au adormit în diferite chipuri şi locuri, întru dreaptă credinţă.
Elemente de triadologie
Viaţa omului, ca dar suprem oferit de către Preasfânta Treime, Izvorul vieţii veşnice, este
închinată Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, de la prima până la ultima ei clipă. Finalul vieţii
pământeşti prin moarte, care este de fapt părăsirea vieţii finite, trăită în lumea materială, şi
intrarea în viaţa veşnică reprezintă un moment solemn şi înfricoşător, pentru că dobândirea
„Împărăţiei cerurilor” depinde de modul în care creştinul a ales să îşi trăiască viaţa în lumea
aceasta. Sfinţii Părinţi ai Bisericii, întocmitori ai rânduielilor de înmormântare, au circumscris
acest moment „de trecere” din viaţă la Viaţă preamăririi lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat.

Toate rânduielile de înmormântare şi pomenire conţin rostiri directe ale numelor celor Trei
Persoane ale Preasfintei Treimi sau formule liturgice-euhologice întreite, care conduc sufletul
rugătorului către adorarea Preasfintei Treimi. Aceste rânduieli încep cu binecuvântarea mică - de
fapt, proslăvirea lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Dumnezeu Fiul şi a lui Dumnezeu Sfântul Duh - şi
sunt punctate, adesea, prin doxologia mică „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!” sau cu
rostirea întreită a cântării „Aliluia […]”, a rugăciunii „Sfinte Dumnezeule […]” şi a imnului „Veşnică
pomenire […]” ori prin rugăciunea „Preasfântă Treime […]”. De pildă, slujba Înmormântării
mirenilor are 40 de proclamări ale numelui Preasfintei Treimi, iar Rânduiala înmormântării
preoţilor şi a diaconilor de mir are 73 de astfel de referiri doxologice triadologice.

Mântuirea obiectivă, realizată prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Jertfa şi Învierea Sa

Întruparea Fiului lui Dumnezeu deschide celor „drepţi”, adormiţi „din veac” - adică: a) celor care
au trăit pe pământ până la momentul Întrupării; b) celor de la Întrupare şi până în prezent; c) celor
care trăiesc acum şi la timpul lor vor muri; d) celor care vor trăi după noi, apoi vor muri, până la
sfârşitul istoriei - posibilitatea accederii dintr-o stare de aşteptare şi pregătire necontenită la
lumină şi viaţă fără de sfârşit, întru slava Celui ce a săvârşit, obiectiv, prin Jertfa Sa, mântuirea
întregului neam omenesc. Pentru creştini, mântuirea este răspunsul şi răsplata Mântuitorului
pentru viaţa lor trăită întru împlinirea poruncilor Evangheliei, după modelul sfinţilor, bineplăcuţi
Lui. Astfel, Biserica se roagă Domnului Hristos ca sufletul celui adormit să se sălăşluiască „…
unde este adunarea Prorocilor și unde sunt cetele Apostolilor și ale Mucenicilor și ale tuturor celor
care din veac s-au îndreptat prin mântuitoarea Ta pătimire și prin Sângele cu care ai răscumpărat
pe omul cel robit, acolo odihnește-l pe acesta care a adormit întru credință, iertându-i greșelile,
ca un iubitor de oameni”.

În creştinism, moartea nu este percepută ca o distrugere sau dispariţie completă şi iremediabilă a

persoanei umane. Pentru un creştin, moartea conduce la recuperarea sa de către Hristos, este
regăsirea lui în El, atingerea ţelului final al vieţii lui pământeşti şi împlinirea vocaţiei eternităţii,
care este sădită în om încă de la creaţie. În Domnul, creştinul devine fiu al nemuririi: „Nu vă
tânguiți, toți cei ce ați murit în credință, că Hristos pentru noi a răbdat cu trupul și Crucea și
îngroparea, și a făcut fii ai nemuririi pe toți cei ce strigă Lui: Să nu intri la judecată cu robii Tăi
[…]”.

Mijlocirea Maicii Domnului

Confruntat cu misterul indicibil al morţii şi cutremurat de taina „de dincolo”, creştinul rugător
pentru cel adormit caută întărire în ruga sa şi află cea mai puternică mijlocire în Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu, cântându-i: „Pe tine zid și liman te avem, și rugătoare bine-primită
către Dumnezeu (…)”. În rânduielile slujbei Înmormântării, Maica Domnului este des invocată,
chemată stăruitor şi rugată să mijlocească la Fiul ei pentru iertarea păcatelor şi mântuirea celui
care se prohodeşte sau se pomeneşte. Puterea ei de mijlocire vine din calitatea ei de Maică a lui
Hristos: „Una curată și preanevinovată Fecioară, care ai născut pe Dumnezeu mai presus de fire,
pe Acela roagă-L să mântuiască și sufletul adormitului robului tău (…)”.

Biserica ne încredinţează că Preacurata, ca Maică a Domnului, are îndrăzneală către Fiul ei şi

ruga ei este ascultată şi împlinită de El: „Pe noi, cei robiți de legea păcatului, ne-ai liberat,
Stăpână, ceea ce ești singura Maică Fecioară, zămislind în pântece pe Dătătorul de lege și
Împăratul Hristos, prin care ne îndreptăm prin dar și prin har”. „Preasfântă Fecioară nenuntită,
care ai născut Lumina cea neapropiată, te rog și cu smerenie cad înaintea ta și cer ție: Nu înceta
a ruga pe Domnul pentru adormitul robul tău, Preacurată, ca să afle acolo iertare greșelilor, în
ziua Judecății, Preasfântă, că îndrăznire ai pururea să te rogi Fiului tău.”
Trebuie remarcat că, în întreaga zestre liturgică a Bisericii Ortodoxe legată de ritualurile de
înmormântare şi pomenire, ca intercesoare pentru cei prohodiţi sau pomeniţi este chemată doar
Maica Domnului, care este „Maica Vieţii”, adică cea care L-a născut cu trup pe Fiul lui Dumnezeu,
Domnul vieţii şi „Viaţa” (Ioan 14, 6).

În textele liturgice - în special la otpustul slujbelor - sunt amintiţi şi „sfinţii, slăviţii şi întru tot
lăudaţii Apostoli” - ca prieteni ai Domnului, primii care s-au adăpat din Viaţă şi cei mai râvnitori
propovăduitori ai vieţii în Hristos; „preacuvioşii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi” - cei care au
învins în trupul lor, prin asceză, pornirile mortale ale trupului, care hrănesc „boldul morţii” insinuat
în natura umană prin păcatul adamic; „Sfântul şi Dreptul Lazăr cel a patra zi înviat din morţi” -
martorul şi mărturia vie că moartea poate fi învinsă şi că învierea morţilor este un adevăr. La ru-
găciunea de iertare, „toţi sfinţii” - generic - sunt chemaţi ca rugători pentru iertarea păcatelor celui
adormit.

Drepţii Vechiului Testament, Avraam, Isaac şi Iacov, sunt uneori amintiţi ca reprezentanţi ai
poporului care stătea în „latura şi în umbra morţii” (Isaia 9, 2) şi aştepta venirea Răs-
cumpărătorului; ei mai sunt pomeniţi şi ca persoane-simbol care desemnează starea înaltă de
bucurie, lumină şi pace pe care bineplăcuţii lui Dumnezeu o primesc, ca răsplată, pentru viaţa lor
de virtute şi nevoinţă. Domnul, ca un Părinte atotiubitor, îi primeşte pe aceştia şi îi ocroteşte, în
veşnicie, precum un părinte pământesc îşi strânge la „sân” feciorul; prin similitudine, textul
imnografic foloseşte expresia „sânurile lui Avraam (ale lui Isaac şi ale lui Iacov)”.

Uneori sunt amintite Marta (şi, implicit, Maria) sau Maria Magdalena, primele două ca martore
directe ale învierii lui Lazăr, iar cea de a treia ca beneficiară a arătării, direct către ea, a lui Hristos
Cel înviat şi mărturisitoare către Apostoli şi întreaga lume a Învierii Lui.

Dar nominal şi cu totul stăruitor, în aceste rânduieli este invocată doar Maica Domnului! (Va
urma)

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)