INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SFÂNTUL IOSIF” IAŞI

ELEMENTE DE ECLEZIOLOGIE ÎN PARABOLA

TATĂLUI ÎNDURĂTOR (Lc 15,11-32)

Eseu la Ecleziologie realizat de

Student: Petru CIOBANU, anul II
Pr. Lucian PĂULEŢ

IAŞI 2009
 SIGLE ŞI ABREVIERI

1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni.

1Rg Cartea întâi a Regilor.
In Evanghelia după sfântul Ioan.
Lc Evanghelia după sfântul Luca.
Ps Cartea Psalmilor.
LG CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen
Gentium.
PO CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decret privind slujirea preoţească Presbyterorum
ordinis.
SC CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturghie Sacrosanctum
Concilium.

ARCB Arhiepiscopia Romano-Catrolică de Bucureşti.

ITRC Institutul Teologic Romano-Catolic.

cf. vezi.
trad. traducere.
 Preliminarii
Printre multitudinea de figuri ale Bisericii o avem şi pe cea de Templu, care reprezintă
un loc sfânt, rezervat cultului divinităţii şi considerat locul privilegiat al prezenţei acesteia1.
Prin urmare, fiind locul privilegiat al prezenţei divinităţii, Templul din Ierusalim a
ocupat un loc important în viaţa lui Isus, mai mult, putem afirma că el a reprezentat casa
sa, întrucât îl numeşte „casa Tatălui meu” (Lc 2,49; In 2,18), lăcaşul iubirii sale celei mai
profunde, după cum reiese din cuvintele psalmistului (Ps 69,10), preluate de evanghelistul
Ioan în nararea evenimentului alungării vânzătorilor din Templu: „Zelul pentru casa ta mă
mistuie” (In 2,17).
În continuare, voi încerca să arăt că acea casă la care se referă parabola tatălui îndurător
din Evanghelia după sfântul Luca (15,11-32), este o figură a Bisericii, o figură care
caracterizează Biserica, indicând locul ei în viaţa fiecărui om.
Voi porni mai întâi de la unele indicaţii care vor ajuta înţelegerea unor idei pe care le
voi expune. Mai întâi vreau să menţionez că tatăl din parabolă este imaginea episcopului,
care, unul fiind, simbolizează unitatea Bisericii, unitatea fiind şi una din notele
caracteristice ale Bisericii. Este, totodată, imaginea păstorului căruia i-a fost încredinţată
Biserica lui Cristos, reprezentată de cei doi fii – imagine a preoţilor, colaboratorii
episcopului. În sfârşit, zilierii tatălui reprezintă întregul popor al lui Dumnezeu, laicii.
În continuare, voi prezenta elementele de ecleziologie pe care le-am găsit în parabolă.

„Partea ce mi se cuvine”
Mai întâi voi face referinţă la acea „parte din avere ce mi se cuvine” (Lc 15,12) şi voi
spune că văd în această „avere” ceea ce oferă Biserica ca mijlocitoare între om şi
Dumnezeu – mântuirea. Fiul cel mic era deja mântuit, căci toate ale tatălui, ca fiind cel
care stabileşte punţi între Dumnezeu şi om, sunt şi ale fiului. Astfel, din tezaurul Bisericii,
tatăl dă ambilor fii, mântuirea. Mântuit, mezinul pleacă în lume.
Plecarea în lume ar putea semnifica aici părăsirea Bisericii. Este primul pas spre
pierderea „averii”, întrucât, după cum spune Origine: „Extra Ecclesiam nemo salvatur”2,
înţelegând aici că cel care părăseşte Biserica îşi pierde mântuirea, sau, după scrie Henri de
Lubac: „Dacă lumea şi-ar pierde Biserica, şi-ar pierde mântuirea”3. Mântuirea şi-o pierde şi
prin păcat: „şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu” (Lc 15,13).

„A venit o foame mare în ţara aceea”

1
Ştefan LUPU, Misterul Bisericii, Iaşi 2000, 189.
2
ORIGENE, „In Jesu Nave”, în Henri de LUBAC, Méditation sur l’Église, Les Édition de Cerf, Paris 2003;
trad. română, Meditaţie asupra Bisericii, Humanitas, Bucureşti 2004, 165.
3
Henri de LUBAC, Meditaţie asupra Bisericii, 159.
 ELEMENTE DE ECLEZIOLOGIE ÎN PARABOLA TATĂLUI ÎNDURĂTOR 4
„După ce a cheltuit toate, a venit o foame mare în ţara aceea” (Lc 15,14). Risipa
mântuirii este cea care îl pune pe fiul cel mic faţă în faţă cu foamea, care trebuie înţeleasă
ca o foame spirituală – foamea de Dumnezeu, o foame pe care doar Dumnezeu i-o poate
alina şi doar în casa tatălui său, adică în Biserică, care este Alma Mater. Acest lucru nu l-a
înţeles dintru început mezinul, de aceea „s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-
a trimis la câmp să păzească porcii” (Lc 15,15). Imaginea cu porcii este una simbolică,
aceste animale făcând parte din categoria celor necurate, conform cărţii Leviticului (11,7)
şi ne poate duce cu ideea la slujirea unor zei străini, din a căror jertfe (roşcovele) nu se
putea înfrupta. Altfel zis, era sortit morţii, după cum ne avertizează atâtea pasaje din
Vechiul Testament, cum ar fi cel din 1Rg 18,40.

„Au pâine din belşug”

„Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu
mor aici de foame!»” (Lc 15,17). Îşi aduce aminte de casa tatălui, de părintele său de la
care a plecat. Îşi aduce aminte „cât de plăcute sunt lăcaşurile tale, Domnul oştirilor” (Ps
84,2). De aceea, „sufletul lui suspina şi tânjea după curţile Domnului” (cf. Ps 84,3). Aş
putea spune că devine invidios pe argaţii tatălui său (adică pe laici) nu atât pentru că au
pâine din belşug, ci pentru că „până şi vrabia îşi găseşte o casă şi rândunica unde să-şi pună
puii lor: altarele tale, Domnul oştirilor, regele meu şi Dumnezeul meu!” (Ps 84, 4).
Nu mai puţin importantă consider menţionarea belşugului de pâine, care, consider că
face referire la Euharistie ca Taină a Bisericii 4. Este şi mai important să menţionez că „în
ţara aceea” nu este menţionată pâinea, ci numai „roşcovele pe care le mâncau porcii” (Lc
15,16), ceea ce indică că aceasta exista numai în casa tatălui, la fel cum şi Euharistia nu
poate exista în afara Bisericii. Dar nici Biserica nu poate exista fără Euharistie, căci
„Biserica trăieşte din Euharistie”5. Această pâine, după cum reiese din parabolă, era cel mai
de preţ lucru din casa tatălui, odată ce fiul nu menţionează o altă hrană, ci anume pâinea. În
acest context, vreau să redau cuvintele papei Ioan Paul al II-lea: „Euharistia, prezenţa
mântuitoare a lui Isus Cristos în comunitatea credincioşilor şi hrană spirituală pentru ea,
este bunul cel mai de preţ pe care-l poate avea Biserica”6.
Flămând după această pâine care dă viaţă, căci „dacă mănâncă cineva din această pâine
va trăi în veci” (In 6,51) sau, după cum ne învaţă Conciliul al II-lea din Vatican: „în
Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuşi, Paştele nostru şi
pâinea cea vie, care, prin trupul său însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă, insuflă
viaţă oamenilor” (PO, 5), fiul cel mic „s-a ridicat şi a mers la tatăl său” (Lc 15,20), căindu-
se că a „păcătuit împotriva cerului şi împotriva tatălui său” (cf. Lc 15,18). Este
recunoaşterea vinei că a părăsit casa tatălui său pentru a trăi în libertate, pe când adevărata
libertate este cea pe care o oferă Dumnezeu.

„I s-a făcut milă”

4
Eduard FERENŢ, Biserică, ce simţi despre taina fiinţei tale?, Sapientia, Iaşi 2004, 158.
5
IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Euharistia, 1.
6
IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Euharistia, 1.
 ELEMENTE DE ECLEZIOLOGIE ÎN PARABOLA TATĂLUI ÎNDURĂTOR 5
„Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-
a sărutat” (Lc 15,20). Este gestul oricărui părinte care îşi revede fiul întors acasă. „Atunci,
fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu
numit fiul tău»” (Lc 15,21). Am putea vedea în acest verset o prefigurare a sacramentului
Spovezii – fiul îşi mărturiseşte tatălui păcatele sale. Este condiţia obligatorie, prevăzută şi
de disciplina bisericească actuală (care nu ar fi exclus să-şi aibă rădăcina şi în această
parabolă) pentru următorii trei paşi care urmează – iertarea, reprimirea în casă şi invitarea
la ospăţ. Iertarea este reprezentată de „haina cea mai bună, inel şi încălţăminte”. Urmează
apoi enumerarea altor patru acţiuni: „Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să
ne bucurăm” (Lc 15,23), care reprezintă invitarea la ospăţul euharistic. Cele şapte acţiuni7
ne pot, de asemenea, duce cu gândul la cele şapte sacramente ale Bisericii, „care, sfinţesc
în mod privilegiat Biserica”8.
După iertarea primită, ca semn al bucuriei reîntoarcerii fiului risipitor, tatăl dă un ospăţ,
care ne duce cu gândul la banchetul euharistic, la ceea ce reprezintă culmea şi izvorul vieţii
Bisericii (cf. SC, 10; LG, 1). Este momentul suprem de bucurie, punctul culminant al
parabolei, la fel cum Euharistia reprezintă punctul culminant al sfintei Liturghii celebrate
de Biserică. Este împărtăşirea bucuriei, în cazul de faţă pentru regăsirea fiului pierdut. Aici
aş putea să adaug paralelismul existent între parabola tatălui îndurător şi parabola oii
regăsite (Lc 15,4-6). Banchetul euharistic, care poate fi celebrat doar în şi de către Biserică,
reprezintă cu adevărat o bucurie doar dacă este comuniune, împărtăşire: „Bucuraţi-vă
împreună cu mine pentru că mi-am regăsit oaia pierdută” (Lc 15,6); „să mâncăm şi să ne
bucurăm” (Lc 15,23).

„Era mort şi a revenit la viaţă”

Bucuria revenirii fiului cel mic acasă este explicată prin faptul că „acest fiu al meu era
mort şi a revenit la viaţă” (Lc 15,24). De ce era mort? Ne-o spune sfântul Irineu: „«a te
îndepărta de Biserică înseamnă a respinge Duhul» şi prin aceasta chiar a te «exclude de la
viaţă»”9, sau cum spune Origine în „De baptismo”: „cel care «se rupe de comuniunea
catolică» şi «iese din Locuinţa» mântuirii «se face el însuşi responsabil de moartea sa»”10.
Rezultă deci că fiul cel mic era considerat mort pentru că era „rupt” de casa sa, adică
„rupt” de Biserică, unica care poate da viaţă prin lucrarea Duhului Sfânt, după cum ne
învaţă şi sfântul Augustin: „Pentru a trăi din Duhul lui Cristos, este nevoie să rămâi în
Trupul său”11, adică în Biserică, şi prin Euharistie, aceasta fiind cea are îl reînvie pe fiul cel
mic, fiind „pâinea vieţii veşnice care revigorează substanţa sufletului”12
Pe fiul cel mare parabola ni-l arată ca fiind mânios din cauza faptului că tatăl l-a
reprimit în casă şi a dat un ospăţ mare în cinstea fiului risipitor. Este imaginea atâtor
7
Michel GOURGUES, Les paraboles de Luc: d’amont en aval, Montréal 1997; trad. română, Parabolele lui
Luca: din amonte în aval, Sapientia, Iaşi 2006, 192.
8
Thomas ŠPIDLÍK, Cateheză despre Biserică, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş 2005, 36.
9
IRINEU DE LYON, „Adversus haeresis”, în Henri de LUBAC, Meditaţie asupra Bisericii, 165.
10
ORIGENE, „De baptismo”, în Henri de LUBAC, Meditaţie asupra Bisericii, 165.
11
AUGUSTIN DE HIPPONA, „De baptismo”, în Henri de LUBAC, Meditaţie asupra Bisericii, 166.
12
AMBROZIU DE MILANO, „De sacramentis”, în Eduard FERENŢ, Euharistia edifică Biserica locală, Sapientia,
Iaşi 2004, 112.
 ELEMENTE DE ECLEZIOLOGIE ÎN PARABOLA TATĂLUI ÎNDURĂTOR 6
oameni care, deşi fac parte din Biserică, sunt departe de ea, sau o dezbină. Este ceea ce
scrie Henri de Lubac, citându-l pe un autor medieval: „Biserica nu suferă doar din cauza
oamenilor din afară, ci şi din cauza celor aparţinând casei sale şi fraţilor săi, şi luptele
intestine sunt mai rele… decât cele din exterior”13. De aceea şi este prezent tatăl, asemenea
episcopului, pentru a evita orice dezbinare. El este, după cum am menţionat, semnul
unităţii, care îi adună pe toţi în jurul mesei euharistice, împăcându-i. Astfel, Euharistia şi
episcopul sunt semne ale unităţii. Încă din timpurile apostolice, Euharistia era considerată
ca principală legătură de unitate, după cum se exprimă şi sfântul Paul: „suntem un singur
trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine” (1Cor 10,17). De asemenea, după
cum se exprimă sfântul Ciprian: „unitatea dintre membrii Bisericii emană din participarea
lor comună la banchetul euharistic”14. Iar faptul că episcopul (tatăl din parabolă) este
semnul unităţii ne învaţă şi sfântul Ignaţiu de Antiohia, care scrie: „Toţi cei care se
convertesc la Dumnezeu şi Isus Cristos sunt alături de episcop”15, iar pentru Pseudo-
Dionisie, autoritatea eclezială (şi nu este oare tatăl familiei o autoritate?) are datoria de „a
purifica, a ilumina şi a uni”16. Este exact ceea ce a făcut tatăl din parabolă: l-a purificat pe
fiul cel mic, iertându-l, l-a iluminat chemându-l la ospăţ şi l-a reintrodus în unitatea casei,
adică a Bisericii, pe care a unit-o în jurul său.
Bucuria refacerii familiei o exprimă foarte bine un cânt al Bisericii din Saragosa:
Împărtăşind bucuria noastră
Să cântăm o nouă rânduială,
Prin cântul înţelegerii inimilor;
Să renunţăm la vechea povară
Şi să răsune cântul plin de duioşie
Ieşit din împăcarea noastră17.
Este bucuria reîntoarcerii fiului cel mic, bucurie la care este invitat şi fiul cel mare, iar
acel „când” din parabola poate fi interpretat prin acel „azi” la care face referinţă psalmistul:
„aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Ps
118,24), este cântarea cu care este întâmpinat, asemenea pelerinilor veniţi la Templu 18, fiul
cel mic când revine acasă, adică în Biserică, Noul Templu al Noii Alianţe.
Aş dori să închei cu frumoasele cuvinte ale sfântului Bruno din Asti: „Sionul, Mama
mea, spune omul. La fel cum ar spune: acesta din urmă este mama mea şi cu adevărat
mamă, căci deschide tuturor sânul său de blândeţe, ea nu închide nimănui rodnicia
maternă, ea îi primeşte pe toţi oamenii şi prin afecţiunea sa le dă căldură şi îi hrăneşte”19.

13
Henri de LUBAC, Meditaţie asupra Bisericii, 148, nota 107.
14
Cf. Ştefan LUPU, Misterul Bisericii, 73.
15
Cf. Thomas ŠPIDLÍK, Cateheză despre Biserică, 55.
16
Cf. Thomas ŠPIDLÍK, Cateheză despre Biserică, 57.
17
Henri de LUBAC, Meditaţie asupra Bisericii, 177-178.
18
Psalmii, Trad., note şi comentarii de A. BULAI, A. BUDĂU, I. RĂCHITEANU, Sapientia, Iaşi 2005, 439.
19
Henri de LUBAC, Meditaţie asupra Bisericii, 141, nota 157.
 BIBLIOGRAFIE

FERENŢ E., Biserică, ce simţi despre taina fiinţei tale?, Sapientia, Iaşi 2004.
———, Euharistia edifică Biserica locală, Sapientia, Iaşi 2004.
GOURGUES M., Les paraboles de Luc: d’amont en aval, Montréal 1997; trad. română,
Parabolele lui Luca: din amonte în aval, Sapientia, Iaşi 2006.
IOAN PAUL AL II-LEA, „Scrisoarea enciclică Ecclesia de Euharistia”, în Ioan Paul al II-lea,
Enciclice, ARCB, Bucureşti 2008, 837-876.
de LUBAC H., Méditation sur l’Église, Les Édition de Cerf, Paris 2003; trad. română,
Meditaţie asupra Bisericii, Humanitas, Bucureşti 2004.
LUPU Ş., Misterul Bisericii, Iaşi, ITRC, 2000.
Psalmii, Trad., note şi comentarii de BULAI A., BUDĂU A., RĂCHITEANU I., Sapientia, Iaşi
2005.
ŠPIDLÍK T., Cateheză despre Biserică, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş 2005.