INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SFÂNTUL IOSIF”

VIAŢA SFÂNTULUI DOMINIC DE GUZMAN

Lucrare la Metodologie prezentată

de studentul Fabian PITREŢI, anul II,
pr. prof. Eduard SOARE
VIAŢA SFÂNTULUI DOMINIC DE GUZMAN 2
IAŞI – 2011
 CUPRINS

Introducere.................................................................................................................3
1. Context politic, social şi religios.......................................................................3
2. Primii ani de viaţă.............................................................................................4
3. Formarea intelectuală.....................................................................................4
4. Dominic, preot şi canonic la Osma.................................................................5
5. Activitatea pastorală........................................................................................6
6. Înfiinţarea ordinului dominican.........................................................................7
Concluzia...................................................................................................................9
 Introducere

1. Context politic, social şi religios

Popoarele Europei din Evul Mediu alcătuiau o mare comunitate al cărei liant era
credinţa creştină, comunitate ce nu îţi află sensul decât în înfăptuirea ei
suprafirească, adică în Împărăţia lui Dumnezeu1, însă calitatea multor clerici fiind
limitată şi îndoielnică, mulţi fiind numiţi în funcţii de către principi, va afecta bunul
mers al societăţii iar Biserica va fi pusă într-o postură de îndoială din partea
oamenilor, fapt ce va determina o „migraţie” a creştinilor în diferite mişcări eretice.
Pe acest fond, va apărea abaţia de la Cluny, întemeiată în 910, care are marele
merit de a fi repus în drepturi marile principii ale regulii benedictine: alegerea liberă
a abatelui, independenţa faţă de principi şi de episcopi, afirmându-şi dependenţa în
mod direct faţă de papă. Mai mult decât atât, Cluny va fi sursa celorlalte reforme
care au loc în cadrul mănăstirilor timpului şi a reformei generale a Bisericii.2 Astfel,
mulţi oameni ai Bisericii, provenind adesea din centrul monastic de la Cluny, vor
dori o Biserică mai sfântă şi vor caută mijloace pentru o reformă generală.
Astfel, începând cu secolul al X-lea şi culminând cu secolul al XII-lea asistăm la
o perioadă de renaştere spirituală a papalităţii, a clerului şi a Bisericii. Papi
importanţi îi ridică importanţa spirituală pe înălţimi niciodată atinse până atunci,
deşi pe plan politic a continuat să aibă o influenţă slabă. Mai mult decât atât, odată
cu naşterea scolasticii vor fi aduse contribuţii importante, nu numai în dezvoltarea
ştiinţei ecleziastice, ci şi la îmbogăţirea vieţii sufleteşti a credincioşilor, şi aceasta
într-un mod cu totul nou. Pe acest fond vor apărea numeroase ordine călugăreşti.
Pe lângă aceste aspecte care merită apreciate şi lăudate, încep să apară noi situaţii
la care Biserica se găseşte pusă în situaţia de a lua măsuri drastice: ereziile. De
exemplu, ideile exaltate ale lui Giocchino da Fiore3 se răspândeau în sânul
poporului credincios ca un fel de doctrină secretă. Poate pentru prima dată în istoria

1
J. COMBY, Să citim Istoria Bisericii, I, tr. Mihaela Voicu, Arhiepiscopia Romano Catolică de
Bucureşti, Bucureşti 1999, 121.
2
J. COMBY, Să citim Istoria Bisericii, 126.
3
Născut către 1135 în Calabria, Gioacchino da Fiore şi-a consacrat, după o călătorie în Ţara
Sfântă, viaţa lui Dumnezeu: intră într-o mănăstire benedictină, unde ajunge abate. Abatele da Fiore
era una din figurile cele mai cunoscute si mai preţuite din lumea creştină, însă, datorită doctrinei
sale despre Trinitate a fost condamnat aspru. După unele neîţelegeri în ceea ce priveşte veşnicia,
papa Alexandru al IV-lea va condamna, în 1263, ideile de baza ale acestuia. Moare la 30 martie
1202.
VIAŢA SFÂNTULUI DOMINIC DE GUZMAN 5
bisericii apar concomitent fenomene de masă periculoase şi mişcări spiritualiste
care, într-un mod mai mult sau mai puţin conştient, vor încerca să se sustragă
autorităţii Bisericii. Ţinând cont că în secolul al XII-lea „populaţia Europei creştine
depăşea deja 30 de milioane, şi totodată, întreaga viaţă era impregnată de spiritul
religios, lupta împotriva acestor manifestări se va arăta a fi una dificilă, pentru că
aceste curente subterane se prezentau în haină religioasă, deşi erau nişte secte cu
mari erori doctrinare. Mai trebuie precizat faptul că, nu se poate vorbi de erezii ale
teologilor, care puneau în discuţie un punct doctrinal sau erau în contrast cu
autoritatea bisericească, ci de tendinţe populare, lipsite de conţinut dogmatic, căzute
pradă unei exaltări religioase maligne4.
Aşadar, iată câteva informaţii importante în caracterizarea societăţii şi a
contextului în care s-a născut, s-a format şi a predicat Sfântul Dominic.

2. Primii ani de viaţă

Sfântul Dominic s-a născut către anul 1170, în Calaruega, în vechea Castilie, într-
o familie nobilă. Tatăl său, Felix Guzman, guvernator al oraşului Calaruega, şi
mama sa, Ioana de Aza, ocupau un loc vizibil în rândul nobilimii din Spania, unii
biografii găsind unele legături şi cu casa domnitoare a vechii Castili. 5
Deşi s-a născut într-o familie cu o bună stare materială, neducând lipsă de
bunurile lumeşti, Dominic nu a dus lipsă nici de adevărata educaţie creştinească,
având multe exemple de sfinţenie în jurul său. Mama lui s-a bucurat de o stimă
deosebită în popor ca fiind o sfântă, în anul 1828 ea fiind beatificată de papa Leon
XII. Manes, al doilea fiu, unul dintre primii membri ai Ordinului fondat de către
fratele său mai mic, a fost beatificat de papa Grigore al XVI-lea, în timp ce Anton,
cel mai mare fiu, un canonic al sfântului James, a fost distins, de asemenea, pentru
pietatea sa extraordinară.

3. Formarea intelectuală

În formarea intelectuală a Sfântului Dominic şi a caracterului său, mama sa Ioana

a avut un rol deosebit. Primii şapte ani de viaţă ai lui Dominic sunt ani plini de
exemple de credinţă, impresii de bună vază, primite de la membrii familiei. Apoi,
simţind necesitatea de a-i oferi oportunităţi mai mari pentru studiu decât ar putea fi
găsite la domiciliu, mama sa l-a dat în grija fratelui ei, arhiepiscop de Gumiel de
Izan6.

4
J. COMBY, Să citim Istoria Bisericii, 226.
5
R. ZELLER, La vie dominicaine, Editions Bernard Grasset, Paris 1927, 3-4.
6
M.H. VICAIRE, „Dominic (saint)”, în DicSp, III, col. 1521.
VIAŢA SFÂNTULUI DOMINIC DE GUZMAN 6
După şapte ani petrecuţi sub tutela benefică a unchiului său, acesta din urmă, la
rândul său, şi-a dat seama că puterea rapidă a dezvoltării mentale a elevului său
cerea o gamă mai largă de studiu decât el îi putea oferi. În consecinţă, Sfântul
Dominic a fost trimis la Universitatea din Palencia. Aici timp de zece ani a urmat
diverse cursuri, câştigând admiraţia profesorilor săi. Este interesant de ştiut că în
aceste zile de facultate, sfântul Dominic a început să manifeste un eroic sacrificiu de
caritate, care a caracterizat întreaga sa viaţă.
În timpul şederii sale la universitate, în Spania a avut loc una dintre teribilele
foamete care de mai multe ori au biciuit Evul Mediu. În Palencia, dar şi în restul
regatului, oamenii sufereau aspru având loc numeroase decese datorită lipsei de
hrană. Astfel, pentru a uşura soarta acestor oameni săraci, Dominic vinde cărţile
sale de nepreţuit, adnotate chiar de el. Cu o altă ocazie, în zilele sale universitare, el
a încercat să se vândă el însuşi pentru recuperarea libertăţii unui om sărac, care a
fost ţinut în sclavie de către mauri. Acestea şi multe alte acte eroice de caritate au
caracterizat anii lui de la Palencia7.

4. Dominic, preot şi canonic la Osma

Tânărul Dominic este sfinţit preot la vârsta de 25 de ani după ce a absolvit într-un
mod deosebit studiile filozofice şi teologice. Ca dovadă a erudiţiei sale şi a pasiunii
pentru studiu, episcopul de Osma îl numeşte în rândul canonicilor săi. Astfel, el îşi
dedică viaţa, ca şi canonic la Osma, cântării de imnuri de laudă în catedrală,
meditaţiei cu privire la adevărurile eterne, şi rugăciunii8. Fericitul Ioan, primul său
biograf, ne spune că în cursul acestor ani din viaţa lui interioară, rugăciunea sa
constantă a fost ca Dumnezeu să-i dea o caritate adevărată, ceea ce ar fi "eficace în
procurarea şi asigurarea mântuirii oamenilor". În acest mod, Dominic, îşi petrece la
Osma cei nouă ani - ani fructuoşi în înţelepciune şi har, care îi vor fi de folos mai
târziu în apostolatul activ ce va avea să vină9.
Biografii lui îl descriu în prealabil la Osma, ca un om de mărime mijlocie, subţire
şi aspru. Faţa sa era plăcută, şi dispoziţia lui era veselă. El avea o simpatie
nemărginită pentru om, în general, şi luarea în considerare a celorlalţi a avut primul
loc în gândurile sale.

5. Activitatea pastorală
7
R. ZELLER, La vie dominicaine, 6-7.
8
D.H. FORMER, Oxford. Dicţionar al sfinţilor, Univers Enciclopedic, Bucureşti 1999, 158.
9
R. ZELLER, La vie dominicaine, 7-8.
VIAŢA SFÂNTULUI DOMINIC DE GUZMAN 7

Episcopul de Osma este rugat de regele Alfons al VIII-lea al Castiliei să meargă

în Danemarca pentru a rezolva problema căsătoriei prinţului moştenitor cu fiica
regelui Danemarcei. Episcopul îl alege pe Dominic să-i fie însoţitor, şi astfel, el
trebuie să renunţe la viaţa sa de până acum, cufundată în rugăciune şi studiu. Aşa va
străbate Europa, de la sud până în pădurile Nordului. Cu prilejul acestei călătorii,
începând chiar din sudul Franţei, Dominic ia cunoştinţă de o criză spirituală
profundă a populaţiilor catolice din acele părţi. Numeroşi credincioşi, uneori în
masă, părăseau Biserica Catolică şi aderau la curentele numite catari, valdezi şi
albigenzi10.
Catarii, albigenzii şi valdezii erau grupări mai mari sau mai mici de credincioşi,
care profesau o viaţă de sobrietate şi frăţie evanghelică, dar excludeau ierarhia,
sfintele sacramente, formele cultului catolic. Aceste atitudini, de fapt, ascundeau
adesea nemulţumiri de ordin social şi politic, care, în fond, duceau la ruperea de
adevărata credinţă creştină; pentru acest motiv, Biserica a căutat să-i readucă la
comuniune, la adevărata Evanghelie a lui Cristos.
Diego şi Dominic vor înţelege cauzele apropierii credincioşilor de doctrina
albigenzilor în urma unei misiuni, trimisă de papa Inocenţiu al III-lea, care
manifesta o mare îngrijorare pentru acea zonă şi dorea să clarifice erorile. Delegaţii
papali, călugări cistercieni la origine, vor fi primiţi, însă, cu mult dispreţ, deoarece
afişau un aer de nobil şi superior, practicând un mod de predicare academic. Ba mai
mult, chiar au fost luaţi în râs de populaţie, care le reproşa: „Iată-i pe cai pe miniştrii
unui Dumnezeu care mergea pe jos”11
Dominic şi tovarăşul său, vor înţelege că, între oameni se răspândise o nevoie
sinceră de a reveni la o viaţă evanghelică mai autentică, pe care n-o mai aflau în
structurile Bisericii oficiale, unde clerul înalt era în căutarea bogăţiilor şi clerul de
jos era atât de puţin instruit, încât nu era capabil nici măcar să înveţe adevărurile
cele mai elementare ale credinţei creştine.12
De aceea, Dominic s-a hotărât împreună cu episcopul său, să călătorească pe jos,
purtând o îmbrăcăminte simplă, ducând o viaţă sobră şi paşnică Astfel, ei incepeau
predica prin ai provoca pe conducătorii grupărilor eretice în a intra cu ei în discuţie;
uneori, discuţiile durau zile întregi, dar întotdeauna sfârşeau cu punerea în lumină a
dreptei credinţe.
În oraşul Fanjeaux, cei doi au fost provocaţi la o dezbatere publică de către
albigenzi. Astfel, sfântului Dominic, îşi susţine tezele pentru a apăra credinţa
împotriva adversarilor săi. Disputa a avut loc în faţa unui public larg şi a dus la
înfrângerea completă a ereticilor. Dar arbitrii, prezenţi la discuţie, nu au considerat
10
M. PAUCAUT, Les ordres monastiques et religieux au moyen-âge, FAC, Paris 1970, 117.
11
E. PEPE, Martiri şi sfinţi..., 394.
12
E. PEPE, Martiri şi sfinţi..., 394.
VIAŢA SFÂNTULUI DOMINIC DE GUZMAN 8
verdictul drept, evident temându-se de duşmănia ereticilor, printre care trăiau. Ei au
optat, în schimb, pentru un proces mai lung, în care decizia ar fi în mod automat
luată – un proces prin foc. Un foc mare a fost aprins, în care, documentele care
conţineau argumentele respective ale sfântului Dominic şi ale adversarului său
urmau să fie aruncate. Documentul care va rămâne întreg va fi considerat putător al
adevărului. Pregătirile necesare au fost făcute, precum şi documentele ereticilor,
care după ce au fost aruncate în flăcări, au ars imediat. La rândul său, Dominic le-a
aruncat în foc. Dar, nu numai că au rămas nevătămate, dar la uimirea întregul popor,
le-a aruncat imediat înapoi. Le-a aruncat a doua şi a treia oară în flăcări, dar în
fiecare caz erau aruncate afară din nou ; prin urmare, fără nici o îndoială atestau
caracterul divin al adevărului care îl conţineau. Însă albigenzii vor rămâne puternic
înrădăcinaţi în erorile lor, chiar în prezenţa acestui fenomen convingător.
Pe lângă aceste acţiuni de evanghelizare, Dominic va avea în vedere şi acele
persoane care, dornice de a ieşi din erezie, vroiau să-şi de dice viaţa în slujba
celorlalţi. Astfel, el a înfiinţat o primă mănăstire de maici la Prouille, formată dintr-
un un grup de femei convertite de la erezie13. Mai mult de cât atât, în anul 1215,
episcopului Foulques, va oferi dieceza de Toulouse predicatorilor, fapt care va întări
proiectul lui Dominic, de a înfiinţa un ordin dedicat predicării.

6. Înfiinţarea ordinului dominican

De la privilegiul episcopului Foulques din acel an, visul lui Dominic se va
dezvolta rapid. O preocupare caracteristică a fost formarea teologică a oamenilor
săi, pe care el a realizat-o, prin prelegerile ţinute la Toulouse de un englez,
Alexandru Stavensby14. Tot în anul 1215, el a mers la Roma cu episcopul Foulques
(care se îndrepta spre conciliul al IV-lea din Lateran), pentru a stabili regula şi
modul de organizare a ordinului.
În vara anului 1216, Dominic s-a reîntors la Toulouse împreună cu alţi 16
prieteni, fascinaţi de modul său de viaţă şi de idealul său. Aici va avea loc o
întâlnire, care a fost numită capitulum fundationis (capitolul, sau întâlnirea
fondării), în care va fi adoptată regula sfântului Augustin, precum şi un set de
consuetudines (obiceiuri), parţial bazate pe cele ale canoanelor regulate, cu privire
la oficiul divin, viaţa monahală, şi a sărăciei religioase; acestea sunt nucleul
legislaţiei dominicane. În luna iulie, papa Inocenţiu al III-lea moare, dar în cele din
urmă la 22 decembrie 1216, Dominic va primit aprobarea formală a ordinului său de
la papa Honoriu al III-lea15.

13
E. PEPE, Martiri şi sfinţi..., 394-395.
14
E. PEPE, Martiri şi sfinţi…, 395.
15
M.H. VICAIRE, „Dominic, st.”, în NCE, IV, 965.
VIAŢA SFÂNTULUI DOMINIC DE GUZMAN 9
După primirea acestei aprobări, el va avea în vedere înfiinţarea de noi comunităţi
în cât mai mult zone ale Europei. Astfel, la 15 august 1217, trimite câţiva fraţi la
Paris şi în Spania, lăsând câte două comunităţi la Toulouse şi Prouille. El, cu un alt
frate predicator, vor merge la Bologna şi Roma. Va stabili două case principale
lângă universităţile din Paris şi Bologna, şi va decide ca fiecare dintre casele sale să
formeze o şcoală de teologie. Acest lucru a determinat rolul capital pe care
dominicanii l-au avut în studiile universitare.
La sărbătoarea Rusaliilor, în anul 1220 are loc la Bologna primul capitoliu
general al ordinului, unde a fost aprofundat modul de organizare. La al doilea
capitol general, ce a avut loc tot la Rusalii, în 1221, de asemenea, la Bologna,
ordinul a fost împărţit geografic în provincii. După o vizită la Veneţia în 1221,
Dominic va muri la Bologna16.
Pentru a încheia această expunere referitoare la viaţa şi apostolatul său, se poate
afirma că activitatea Sfântului Dominic a avut o mare claritate a viziunii (chiar şi la
distribuţia geografică a forţelor sale şi detaliile precise ale legislaţiei), o fermitate a
poruncii şi o certitudine de îndeplinire. În acelaşi timp, s-a spus despre el că
blândeţea lui a fost de aşa natură încât oricine venea să vorbească cu el, chiar şi
pentru mustrare, pleca mai fericit.

16
M.H. VICAIRE, „Dominic (saint)”, în DicSp, III, col. 1522.
VIAŢA SFÂNTULUI DOMINIC DE GUZMAN 10

Concluzia

În încheierea acestei expuneri, despre cei doi mari sfinţi ai Evului Mediu care au
marcat cultura şi civilizaţia Europei prin viaţa şi învăţătura lor, dar mai ales prin
ordinele religioase pe care le-au înfiinţat, se poate afirma, fără a greşi în vreun fel,
că au avut merite deosebite atât pentru Biserică cât şi pentru cultura europeană
Astfel, este cât se poate de adevărat faptul că puţine din valorile spirituale ale
antichităţii ar fi ajuns până în timpurile noastre dacă nu ar fi fost aceşti monahi ai
Evului Mediu, care în acel timp nu numai că erau singurele persoane culte, dar şi
profitau de pacea mănăstirilor pentru a se dedica din ce în ce mai profund studiilor,
fiind mereu în căutarea vechilor manuscrise, adunându-le, recopiindu-le şi punându-
le în circulaţie Este meritul incontestabil al acestor călugări faptul că astăzi cultura
europeană are o legătură reală cu cea a vechilor greci şi romani.
Mai mult de cât atât, ordiunul benedictin şi cel dominican au avut un rol deosebit
în reformarea vieţii bisericii. Aceste ordine nu au oferit doar o mână de predicatori,
dar locuri autentice de formare a sfinţilor, prin a căror iniţiative şi reforme, au
retrezit spiritualitatea clerului şi a laicilor. Sfinţii pe care i-au dat creştinătăţii au
oferit exemple vii de virtute şi de adevărată viaţa creştinească, punându-l mereu în
centru pe Cristos. Ei şi-au adus aportul nu doar pe plan pastoral dar şi în clarificarea
dogmei şi în lupta în potriva ereziilor, care ameninţau puritatea învăţăturii.
 BIBLIOGRAFIE

BOTA I.M., Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini până astăzi,
Viaţa creştină, Cluj-Napoca 2003.
COMBY J., Să citim Istoria Bisericii, I, De la origini până în secolul al XV-lea, trad. Mihaela
VOICU, Arhiepiscopia Romano-Catolice de Bucureşti 1999.
DUMEA E., TEME de istorie a Bisericii, Sapientia Iaşi 2002.
FORMER D.H., Oxford. Dicţionar al sfinţilor, Univers Enciclopedic, Bucureşti 1999.
GREGORII MAGNI DIALOGI, Grigore cel Mare, La vita di San Benedetto, Viaţa Sfântului
Benedict şi Regula Benedictină, Sapientia, Iaşi 2009.
HERTLING L.S.J. Istoria Bisericii, trad. Emil Dumea, Ars Longa, 1998.
HINNEBUSCH W.A., „Dominican spirituality”, New Catholic Encyclopedia, IV, Washington,
1966.
KNOWLES M.D. – OBOLENSKY D., Nuova storia della Chiesa, I, Marietti, Torino 1971.
PAUCAUT M., Les ordres monastiques et religieux au moyen-âge, FAC, Paris 1970.
PEPE E., Martiri şi sfinţi din calendarul roman, tr. I. BIŞOG, Sapientia, Iaşi 2007.
VICAIRE M.H., „Dominic (saint)”, în Dictionnaire de Spiritualité, III, Beauchesne, Paris
1937.
––––, „Dominic, st.”, în Catholic Encyclopedia, IV, Washington 1976.
VIEŢILE SFINŢILOR, II, Arhiepiscopia Romano Catolică, Bucureşti 1983.
ZELLER R., La vie dominicaine, Editions Bernard Grasset, Paris 1927.