Sunteți pe pagina 1din 13

Universitatea “Al. I. Cuza”, Facultatea de Teologie Ortodox ă “Dumitru Stăniloae” Iaș i

Lucius Caecilius Firmianus Lactantius

– lucrare de seminar –

Profesor îndrumător, Pr. Lect. Dr. Daniel Niță-Danielescu

2011

Masterand, Andrei-Ioan Vizitiu

Cuprins

Introducere

3

I. Viața

4

II. Opera

6

Concluzie

12

Bibliografie

13

2

I. Introducere

Dup ă cum spunea părintele Ioan G. Coman, literatura latin ă creș tin ă îș i are originile in Africa Proconsular ă. Dup ă actele Martirilor din Scillium, pe la 178, primele scrieri în limba latin ă creș tin ă sunt acelea ale lui Tertullianus, pe care Ieronimus îl aș ează dup ă Papa Victor ș i dup ă Apollonius 1 . Acestuia, va trebui sa i-l alătur ăm pe Lactantius Firmianus, care a fost supranumit „Ciceronele creș tin” 2 ș i tot Ieromin îl defineș te ca pe un „fluviu de elocven ță ciceronian ă”, întrucât Cicero i-a servit ca model literar, atât ca formă, cât ș i în idei 3 . Pe lâng ă acestea, Lactantiu este important ș i pentru Dacia, întrucât de ofer ă informații ce nu le g ăsim la alți autori.

1 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta M ă n ă stire Dervent, 1999, p. 62.

2 The New Encyclopaedia Britannica, vol. VII, 15th Edition, Chicago, p. 90.

3 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op.cit., p. 91.

3

Via ț a

Scriitorul ecleziastic latin Lucius Caecilius Firmianus Lactantius, originar din Africa de Nord, s-a n ăscut lângă Cirta sau Mascula, în Numidia, probabil între anii 240-250, dup ă Ioan G. Coman 4 sau chiar în jurul anului 260, cum afirmă Horia C. Matei 5 , Marin Popescu Spineni 6 ș i Iosif Constantin Dr ăgan 7 . În unele manuscrise numele lui mai apare ș i sub forma Caelius sau Caecilius: deș i mai puțin frecvent, ultimul e preferat ș i datorită unei inscrip ții nord-africane ce pomeneș te de un oarecare L. Caecilius – posibilă rud ă cu Lactantiu. Dintr-un spirit de patriotism local s-a încercat între secolele XVI-XIX asocierea numelui de Firmianus cu localitatea Firmum, sugerându-se, prin urmare, originea sa italică: îns ă forma corectă derivată ar fi fost atunci „Firmanus”. Cât despre apelativul „Lactantius”, el constituie neîndoios un signum, o poreclă cu trimitere la dulceața ș i curgerea plăcută a vitalului nutriment care a fost dintotdeauna laptele 8 . F ăr ă a cunoaș te primii ani de ș coală, ș tim că a f ăcut studii de retorică ș i filozofie sub conducerea lui Arnobius de Sicca, împ ărtăș ind cu acesta gustul pentru valorile culturii greco- romane ș i chiar interesul deosebit față de hermitism. Devenit el însu ș i un str ălucit profesor de retorică latin ă , Lactantiu îș i face un frumos renume. Grație reputației sale, împ ăratul Dicleț ian îl va chema, pe la 290, ca profesor de retorică la Nicomedia, noua capitală a Bithyniei 9 . Aici va fi acompaniat de către un gramatician ce nutrea ambiții literare pe nume Flavius. Drumul din ținuturile natale pân ă la destinație a fost descris într-un poem hexametric (Hodoiporikon de Africa usque Nicomedian) inspirat poate din celebrul Iter, compus de Cezar „în cele 23 de s ăptămâni cât a durat călătoria de la Roma pân ă la Hispania ulterior” 10 . Aflat într-un mediu grecesc, unde înv ățământul latin superior îș i recruta cu cea mai mare greutate auditoriul, Lactantiu nu a avut acelaș i succes. Ieronimus spune că, din cauza lipsei de studen ți, Lactantius s-a consacrat mai mult scrisului, cum ne-o spune el însu ș i. O consolare a fost întâlnirea providen țială cu înzestratul prin ț Constantin (aflat în Nicomedia

4 Ibidem, p. 89.

5 Horia C. Matei, Civiliza ț ia lumii antice, Editura Eminescu, Bucure ș ti, 1983, p. 292.

6 Marin Popescu Spineni, România în izvoarele geografice ș i cartografice, Editura Ș tiin ț ific ă ș i Enciclopedic ă , Bucure ș ti, 1978, p. 55.

7 Iosif Constantin Dr ă gan, Mileniul imperial al Daciei, Editura Ș tiin ț ific ă ș i Enciclipedic ă , Bucure ș ti, 1986, p.

267.

8 Lactantius, De mortibus persecutorem (Despre mor ț ile persecutorilor), trad., stud. Intro., note ș i com. de Claudiu T. Arie ș an, Editura Amarcord, Timi ș oara, 2000, p. 14.

9 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit., p. 89 10 Lactantius, De mortibus persecutorem…, p. 16, apud. Suetonius, Divinul Iulius, în „Vie ț ile celor doisprezece

cezari”, trad., pref., ș i note de Ghe. Ceau ș escu, Editura Rao, Bucure ș ti, 1998, p. 40.

4

pân ă la 306) căruia nu este exclus s ă -i fi fost chiar preceptor, faptul explicând de ce peste ani, Constantin cel Mare îi va încredin ța deja b ătrânului înv ățat aceeaș i misiune pe lâng ă fiul s ău cel mare. Apropiindu-se de înv ățătura Evangheliei, cam în jurul anului 300 se converteș te la creș tinism, fapt ce-i va reînnoi spiritul ș i va deveni un om cu totul nou. Când în anul 303 începe persecu ția creș tinilor, este nevoit s ă - ș i p ăr ăsească slujba avută 11 . Urmează o perioad ă destul de grea, pentru că s ăr ăcia îl chinuia amarnic. „Era aș a de s ărac, încât cel mai adesea ducea lips ă chiar ș i de cele necesare” 12 . Data exactă a intr ării sale în Biserică r ămâne oricum un mister ca ș i locul desf ăș ur ării ceremoniei baptismale, dar există temeiuri solide s ă credem că îmbrățiș area creș tinismului s-a f ăcut dup ă o lung ă fază de aclimatizare simpatetică ș i apartenență informală 13 . Primele contacte cu doctrin ă ș i textele creș tinismului se petrecuser ă în Africa, unde sub influen ța mediilor platonico-gnostice ș i-a definit op țiunea religioas ă ș i filozofică pentru restul vieții: n ădejdea fierbinte a mântuirii ș i dobândirea unor garan ții temeinice privind nemurirea 14 . Locul de sejur în perioada persecu țiilor r ămâne un subiect aprig discutat în mediile de specialitate, datorită autenticității tratatului De mortibus persecutorum. Oricum, în aprilie 311 se afla la Nicomedia când se publică edictul de toleran ță emis de Galeriu iar prizonierii creș tini sunt eliberați; tot aș a, în iunie 313 a participat la intrarea lui Licinius în triumf dup ă înfrângerea rivalului Maximin Daia ș i la afiș area istoricului decret de restituire cunoscut sub numele generic de „Edictul de la Milano”, care pune punct persecu țiilor în mod oficial 15 . La adânci b ătrâneți, prin anul 314-315 sau chiar 317, împ ăratul Constantin cel Mare îl cheamă la Treveri, în Gallia, ca profesor al fiului s ău Crispus. În paralel, termin ă De mortibus persecutorum ș i De ira Dei, expediază numeroase scrisori savante unor somități ale vremii, definitivează un rezumat (Epitome) al operei sale capitale, Divinae Institutiones – preg ătită la rândul ei pentru a doua ediție, cum o mărturisesc dedicațiile panegirice adresate lui Constantin la începutul căr ții I ș i VII. Acestea din urmă presupun diverse evenimente din cursul anului 324. Cum noua variantă nu a fost terminată, că moartea l-a g ăsit pe Lactantius în plin efort creator, Anno Domini 325 16 . Ioan G. Coman afirmă ș i el că de la momentul venirii la Treveri

11 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit., p. 90.

12 Nicolae Ciudin, Aurelia Ciudin, Mihai Manolic ă , Rena ș terea spiritual ă a dacilor, Casa Editorial ă Demiurg, Ia ș i, 2004, p. 246.

13 Ante-Nicene Fathers, The writings of the fathers down to A.D. 325, vol. VII, editors The Rev. Alexander Roberts and James Donaldson, T&T Clark, Edinburg, 1994, p. 5.

14 Lactantius, De mortibus persecutorem…, p. 16.

15 Ibidem, p. 17.

16 Ibidem.

5

nu se mai ș tie mai nimic despre Lactatius 17 . Horia C. Matei ș i Marin Popescu-Spineni consemnează anul 325 ca an al mor ții sale, f ăr ă îns ă a oferi alte detalii 18 .

II. Opera

Posedând o cunoaș tere profund ă a culturii ș i literaturii p ăgâne, animat de o nețărmurită admirație pentru doctrina si valorile morale ale creș tinilor, Lactantius a întreprins o campanie de ap ărare a noii religii contra p ăgânilor, care-i acuzau pe creș tini de incultură ș i iraționalitate, încercând s ă combată pe filosofii p ăgâni cu propriile lor arme ș i într-un stil ciceronian 19 . Din bogata sa oper ă de desprind: Institutiones divinae (Institu țiile divine), scrierea cea mai importantă a lui Lactantius, atât prin întinderea ei, cât ș i prin problemele tratate în ea, dar ș i prima încercare latin ă de sintetizare a doctrinei creș tine (303-311) ș i De mortibus persecutorem (Despre moartea persecutorilor), scris ă între anii 316-321, prezentare de pe poziția apologeticii creș tine, a biografiilor împ ăraților, care au persecutat noua religie, bogată surs ă de informații asupra domniilor lui Diocletianus ș i Constantin cel Mare (pân ă la anul

313).

Institutiones divinae (Institu țiile divine) este scrierea cea mai importantă a lui Lactantiu. Lucrarea este împ ăr țită în ș apte căr ți. Primele trei căr ți au caracter polemic, dup ă cum ne sugerează ș i titlurile acestora: I. De falsa religione, II. De origine erroris, III. De falsa sapientia, concluzia evidentă fiind că , cultele politeiste ș i filosofiile p ăgâne îl îndep ărtează pe om de Dumnezeu în loc s ă îl edifice. Următoarele patru căr ți afirmă temeiurile credin ței creș tine. Cartea a IV-a (De vera sapientia et religione), cu un caracter dogmatic mai pronun țat față de celelalte, concentrează istoria revelației dumnezeieș ti ș i a întrup ării mântuitoare care au adus în lume Calea, Adev ărul ș i Viața. În cartea a V-a (De iustitia) el vorbeș te despre dreptate, iar în cartea a VI-a (De vero cultu) despre adev ăratul cult religios. Apogeul lucrării se atinge în cartea a VII-a (De vita beata) care este consacrată deplinei împliniri creș tine, ce coincide cu viața fericită din Împ ăr ăția lui Dumnezeu. Titlul complet al căr ții este Institutionum divinarum adversus gentes libri ( Ș apte că r ți de institu ții divine contra neamurilor p ă gâne) aminteș te de tratatele juridice ale vremii, îns ă inten țiile autorului ș i obiectivele scrierii sale dep ăș esc evident acest cadru, corespunzând unui

17 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit., p. 90.

18 Horia C. Matei, op. cit., p. 292; Marin Popescu Spineni, op. cit., p. 55.

19 Nicolae I. Barbu, Firmianus Lactantius Caecilius, în „Enciclopedia civiliza ț iei romane”, Editura Meridiane, Bucure ș ti, 1982, p. 414.

6

amplu program de catehetic de în ălțare a cititorului din abisul greș elii către culmile în țelepciunii autentice ș i credin ței mântuitoare, demonstrând totodată că paideia creș tin ă este

mai bun ă ș i mai utilă decât arta oratorică tradițională. Prin tehnicile acesteia din urmă el însuș i mărturiseș te a nu-i fi putut înv ăța pe discipolii s ăi decât „r ăutăți sonore” ș i nicidecum esen țele ultime ale virtu ții 20 .

C ăutând s ă înlăture superstițiile aducătoare de moarte ș i erorile cele mai ru ș inoase,

Lactan țiu r ăspunde – ca ș i Origen lui Celsus – atacurilor anticreș tine proferate de doi autori

p ăgâni: unul filosof bogat ș i vicios, celălalt judecător, numit se pare Hierocles. Prin

intermediul acestora – ș i tot ce reprezentau ei ca exponen ți ai autorității oficiale, în plan administrativ sau intelectual – se luptă autorul cu toate slăbiciunile vechii lumi p ăgâne ș i lipsită de toleran ță. Cartea I (De falsa religie) combate doctrinele politeiste prezentându-le ca pe un autentic sacrilegiu contra Dumnezeului celui viu ș i adev ărat. Dovedirea premisei că există un singur Dumnezeu se face prin conducerea raționalismului pe dou ă căi, dou ă metode pe care scolastica le va separa sub numele de ratione ș i auctoritate. El prezintă mai întâi argumentele într-o manier ă logică, strict rațională, men ționând apoi toate mărturiile scrise care îi pot confirma deducțiile. Demonstrarea unicității divine se realizează prin definirea no țiunilor de exercitare a suveranității ș i de putere supremă indivizibilă (summa potestas), demolarea cultelor p ăgâne este operată prin teza istorico-rațională a umanității zeilor ș i prin critica morală a miturilor privind zeii. Materialul mitologic ș i documentar este mereu excelent analizat, dovedindu-se inestimabil pentru specialiș tii multor domenii preocupate de lumea veche: filologie clasică, arheologie, istorie antică, filosofie, antropologie, istoria Bisericii, a mentalităților ș i a religiilor. În cartea a II-a (Despre originea erorii), Lactan țiu reia problema originii credin țelor politeiste, dând vina mai ales pe influen țele demonice. Discu ția se orientează către problema originii r ăului, postulându-se existen ța unui principiu negativ. Acțiunea distructiv ă generată de acesta este îng ăduită de Creator ș i pentru a supune umanitatea la încercările ș i tentațiile, care odată dep ăș ite, asigur ă accesul la nemurire ș i r ăsplata etern ă. Cartea a III-a (Despre falsa în țelepciune) caută s ă eviden țieze superioritatea adev ărului creș tin în raport cu doctrinele afiș ate de filosofi. Criteriul discu ției îl reprezintă conceptul despre binele suprem (summum bonum). Dup ă enumerarea a nu mai pu țin de 11

20 Lactantius, Institu ț iile divine, trad. ș i note de Petru Pistol, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timi ș oarei, 2004, p.

10.

7

teorii diferite la obiect, el conchide că solu ția problemei nu poate fi decât mântuirea ș i dobândirea vieții veș nice. Aceste trei cărți alcătuiesc, dup ă cum am mai spus, partea polemică a lucr ării. În următoarele patru căr ți se deschide calea prezentării pe larg a doctrinei creș tine, aș a cum a fost ea revelată de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cartea a IV-a (Despre adevărata religie ș i în țelepciune) sintetizează istoria mântuirii, f ăcând frecvent apel la mărturiile biblice. Iisus este Înv ățătorul prin excelen ță, dar ș i modelul întrupat al virtu ții evocate în căr țile anterioare, singurul magistru care – prin exemplul propriului sacrificiu suprem – se identifică definitiv cu înțeleptul des ăvâr ș it, cel aș teptat ș i prevestit de to ți filosofii ș i misticii lumii. Hristologia lactan țian ă se dovedeș te în general corectă, chiar dacă unele confuzii cu privire la rolul ș i funcția Sfântului Duh au fost sesizate de teologi. Remarcabile r ămân explicațiile morale ș i pedagogice referitoare la necesitatea întrup ării Fiului lui Dumnezeu ca om printre oameni, promovând – pe lâng ă dezvoltările dogmatice tradiționale – „un umanism de factur ă nou ă, în care nu magia, ci rațiunea, munca, puritatea ș i jertfa uman ă duceau la mântuire” 21 . Cartea a V-a (Despre dreptate) debutează cu deslu ș irea inten țiilor apologiei de față, sub acoper ământul discutării conceptului de iustitia, f ăcând totodată o critică pertinentă antecesorilor latini ce au ilustrat acelaș i gen literar. Dacă Minucius Felix, Tertullian ș i Ciprian au fost ignorați sau repudiați de înv ățații p ăgâni este pentru că nu au recurs îndestul la tonusul retoric ș i nu s-au preocupat suficient de farmecul estetic al scrierilor, iar el declar ă, că nu le va repeta greș elile 22 . Cartea a VI-a (Despre adevă ratul cult religios) ne ofer ă un mic tratat de etică în spirit creș tin în care vorbeș te despre legea divin ă a poruncilor lui Dumnezeu. Ea este singura ce poate ar ăta drumul drept printre cele două căi ale viciilor ș i virtu ților, ale damn ării ș i redemp țiunii, ale iadului ș i raiului zugr ăvite într-un catalog aproape complet, cu vagi urme dualiste, dar canonic pe ansamblu. Antropologia lactan țiană se prezintă în veș minte stoico- ciceroniene ca o doctrin ă despre îndatoriri (de officiis), împ ăr țite generic în cele față de Atotputernicul (religio) ș i cele față de semeni (misericordia sau humanitas) Cartea a VII-a (Despre via ța fericită ) este punctul culminant al lucr ării. Este structurată pe 27 de capitole în care sunt prezentate sistematic înv ățăturile creș tine despre

21 Petru Pistol, Luciul Cae(ci)lius Firmianus Lactantius – scriitor cre ș tin ș i umanist paideic, Editura Almarom, Rm. Vâlcea, 2000, p. 45. 22 Lactantius, Institu ț iile divine…, p. 13.

8

nemurire. Eshatologia lui Lactantius foloseș te ca model Apocalipsa Sfântului Ioan. Concep ția profund providen țialistă ce-l animă îi permite s ă teoretizeze concis ș i rezumativ cu privire la planul divin de mântuire al Creatorului, într-un text considerat de mulți patristicieni drept o summa theologica ante litteram. Lumea a fost fă cută ca s ă ne na ș tem; de aceea ne na ș tem, ca s ă -l cunoa ș tem pe Dumnezeu, creatorul lumii ș i al nostru; de aceea îl cunoa ș tem, ca s ă -l cinstim ș i de aceea ă l cinstim, ca s ă ob ținem nemurirea ca r ă splată a eforturilor noastre, pentru că venerarea lui Dumnezeu presupune mari eforturi. De aceea suntem r ă splă tiți cu darul nemuririi, ca, devenind asemenea îngerilor, s ă -i slujim în permanen ță tată lui suprem ș i stă pânului ș i s ă -i fim lui Dumnezeu împ ă r ăție veș nică 23 . În lucrarea De mortibus persecutorum Lactantius caută s ă demonstreze că Dumnezeul creș tinilor se r ăzbun ă cu îndreptățire pe vr ăjmaș ii Lui declarați. Expunerea (cap. II-VII) începe cu o relatare a mor ții primilor împ ărați romani persecutori (Nero, Domițian, Decius, Valerian, Aurelian), care ar fi trebuit s ă constituie un avertisment ceresc îndestulător pentru tiranii de dup ă ei. Urmează o prezentare în nuan țe tari a celor trei protagoniș ti nefaș ti din prima tetrarhie: Dioclețian, Maximian, ș i Galeriu (cap. VIII-IX) Următoarele capitole (X-XI) prezintă incidentele prevestitoare din anul 299, cu sacrificiile ratate ș i planurile terorii anticreș tine puse la punct de Galeriu între 302-303. Izbucnirea prigoanei la Nicomedia ș i agravarea ei prin edictele succesive ocupa capitolele XII-XVI. Partea următoare (cap. XVII-XX) vorbeș te despre declinul politic al lui Dioclețian ș i trecerea puterii în mâinile lui Galeriu, culminând cu înscăunarea lui Maximin Daia drept caesar în dauna lui Constantin. Abuzurile lui Galeriu nu aduc atingere doar creș tinilor ci tuturor cetățenilor, el devenind un pericol al Imperiului (cap. XXI-XXIII). Capitolele XXIV-XXX debutează cu fuga lui Constantin, protejat de Mâna Providen ței, investirea sa ca imperator, apoi se arata complotul lui Maxen țiu urmat de campania ratată a lui Galeriu împotriva Romei. Se continu ă cu tabloul pr ăbu ș irii lui Galeriu ( cap. XXXI-XXXV), mort în chinurile unei tumori intestinale descrise naturalist, iar apoi este redat actul de toleran ță emis in 311 (cap. XXXIV). În capitolele XXXVI-XLI se descriu prigonirile lui Maximin Daia, pe măsur ă ce Dioclețian dispare din scena politică (cap. XLII). Daia este descris ca o fiar ă lubrică violând orice femeie de rang ș i pedepsindu-le crâncen pe cele care – asemenea fiicei lui Dioclețian,

23 Ibidem, p. 121.

9

Valeria Augusta – îl refuză cu dezgust. Capitolele XLII-XLIV consemnează înfrângerea suferita de Maxen țiu la Pons Milvius în anul 312 de către armata lui Constantin înarmați cu semnul lui Hristos. Pe alt front, Licinius îl înfrânge pe Daia (cap. XLVI-XLVIII), care îi jurase lui Jupiter că în cazul în care va câș tiga va elimina creș tinii de pe fața p ământului. Capitolul XLIX red ă moartea lui Maximin. Urmează un bilan ț (cap. L-LI): prigonitorii au fost spulberați de Providen ță, chiar ș i rudele acestora plătind cu viața crimele comise de cei din familia lor. Urmează apoi în capitolul LII un epilog în care autorul ne îndeamn ă a celebra triumful dumnezeiesc asupra vr ăjmaș ilor ș i de a înteți rug ăciunile pentru pacea d ăruită Bisericii înviate. Recuno ș tința fierbinte către Divinitatea biruitoare este cel mai potrivit remediu alin ător pentru cumplitele

r ăni morale ș i fizice din trecutul apropiat 24 . Dintre numeroasele texte primare atribuite de tradiție lui Lactantius nu ni s-au p ăstrat nici Banchetul, nici poemul Hedoeporicum, nici tratatul dogmatic Grammaticus, nici cele dou ă căr ți Ad Asclepiadem. Cariere de autor patristic o începe cu tratatul De opificio Dei (Despre opera creatoare a lui Dumnezeu), explicând că omul este în mod providen țial un artefact perfect chibzuit al creației divine: avem o încercare de antropologie filozofică plasată în cadre creș tine. Lucrarea a fost scris ă în perioada 303-304. În aceeaș i perioad ă a scris ș i un poem cu titlul De ave Phoenice (Despre pas ă rea Phoenix) În completarea lucr ărilor De opificio Dei ș i Institutiones Divinae, Lactan țiu a mai compus dou ă lucr ări. Este vorba mai întâi de monografia cu tematică absolut originală De ira Dei, ap ărând ideea biblică a unui Pantocrator capabil de sfântă manie ș i pe drept pedepsitor, precum ș i de o versiune a operei sale principale – Epitome divinarum institutionum – cu suficiente corecturi ș i ad ăugiri ca s ă putem vorbi de o variantă remaniată, sintetică, importantă în sine.

În afar ă de aceste lucr ări i se mai atribuie opt volume de scrisori, divizate în trei colecții distincte: 4 cărți Ad probum, 2 către Demetrianus – elevul s ău de rang înalt căruia îi dedicase mai înainte De opificio Dei ș i 2 cărți Ad Severum – probabil Acilius Severus – personaj hispanic care a beneficiat frecvent de încrederea lui Constantin cel Mare. Într-un codex al Bibliotecii Ambrosiana subzistă zece rânduri dintr-o savantă divagație despre pasiuni (De mortibus animi) ce pot face parte din epistolele Ad Demetriarum. Cât priveș te cele dou ă

24 Lactantius, De mortibus persecutorem…, p. 36.

10

titluri anun țate de el în Institutiones Divinae, ș tim sigur că nu au v ăzut lumina zilei: Adversus omnes haereses ș i Contra Iudaeos. Sfântul Ieromin pomeneș te de încă un titlu, De persecutione – inexistent în culegerile antice sau medievale de compuneri atribuite lui Lactantius – care, odată autentificat, l-ar transforma pe Lactantius dintr-un simplu apologet ș i cărturar abstract într-un istoric, psiholog, antropolog ș i mai ales martor vital, privilegiat al unei epoci contorsionate 25 .

25 Ibidem, p. 20.

11

Concluzie

Lactantius a ocupat ș i va ocupa întotdeauna un loc important între p ărin ții Bisericii, nu doar pentru lucr ă rile sale ș i pentru subiectele abordate, ci ș i pentru dulceața expresiilor folosite, elegan ța ș i grația stilului lucr ărilor, caracteristici specifice operelor lactan țiene. Informațiile referitoare la viața lui sunt sumare. Nu ș tim cu exactitate locul naș terii, iar numele s ău a fost subiect de mari controverse. A fost un respectat profesor de retorică, iar numele s ău la dep ăș it cu mult pe cel al profesorului s ău, Arnobius. Fiind, aș adar, o celebritate a vremii, împ ărații nu s-au dedat a-l invita s ă-l audieze ș i ca s ă le fie profesor pentru fii lor. Convertindu-se la creș tinism si dedicându-se scrierilor de lucr ări de ap ărare ș i de promovare a creș tinismului, Lactantius îș i pune amprenta pe opera apologetică ce va urma ș i va fi model pentru succesorii s ăi. Din opera lui Lactantius avem posibilitatea s ă cunoaș tem câteva crâmpeie din istoria str ămo ș ilor noș tri daci ș i romani, mai ales că aceasta este redată cu har ș i artă, încât autorul este un scriitor de stil clasic, care scrie frumos, elegant, simplu ș i clar, asemeni înaintaș ului s ău Cicero. Având o vastă cultur ă clasică , a valorificat literatura filosofico-religioas ă, punând în circuitul literaturii istorice opere de primă mărime, dar nu a cunoscut adânc creș tinismul. El are îns ă meritul de a fi întins o punte de în țelegere între creș tinism ș i p ăgânism. Lactantius este primul sistematizator latin al teologiei creș tine, fiind unul dintre primii mari umaniș ti patristici.

12

Bibliografie

I.

Izvoare

1.

Lactantius, De mortibus persecutorem (Despre mor țile persecutorilor), traducere, studiu introductiv, note ș i comentarii de Claudiu T. Arieș an, Editura Amarcord, Timiș oara, 2000;

2.

Idem, Institu țiile divine, trad. ș i note de Petru Pistol, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timiș oarei, 2004;

II.

Instrumente de lucru

3.

Ante-Nicene Fathers, The writings of the fathers down to A.D. 325, vol. VII, editors The Rev. Alexander Roberts and James Donaldson, T&T Clark, Edinburg,

1994;

4.

The New Encyclopaedia Britannica, vol. VII, 15th Edition, Chicago;

III.

Studii ș i sinteze

5.

Barbu, Nicolae I., Firmianus Lactantius Caecilius, în „Enciclopedia civilizației romane”, Editura Meridiane, Bucureș ti, 1982;

6.

Ciudin, Nicolae; Ciudin, Aurelia; Manolică, Mihai, Rena ș terea spirituală a dacilor, Casa Editorială Demiurg, Iaș i, 2004;

7.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie, Sfânta M ăn ăstire Dervent, 1999;

8.

Dr ăgan, Iosif Constantin, Mileniul imperial al Daciei, Editura Ș tiin țifică ș i Enciclipedică, Bucureș ti, 1986;

9.

Matei, Horia C., Civiliza ția lumii antice, Editura Eminescu, Bucureș ti, 1983;

10.

Pistol, Petru, Luciul Cae(ci)lius Firmianus Lactantius – scriitor creș tin ș i umanist paideic, Editura Almarom, Rm. Vâlcea, 2000;

11.

Spineni, Marin Popescu, România în izvoarele geografice ș i cartografice, Editura Ș tiin țifică ș i Enciclopedică, Bucureș ti, 1978.

13