LICEUL TEOLOGIC ”SFANTUL NICODIM” TARGU JIU

Pilde și minuni în tâlcuirea Sfintei Evanghelii după Luca

- lucrare de atestat -

Coordonator: Pr. Prof. Dr. Ion Sorin Bora

Elev: Rouă Lucian

TÂRGU JIU
2014

1
Cuprins
I.Argument........................................................................................................p. 3
II.Introducere.Viața și activitatea Sfântului Luca............................................p. 5
a) Unicitatea scrierilor......................................................................p. 6
b) Sfântul Evanghelist Luca – pictor..................................................p. 6
c) Minunile Sfântului Luca................................................................p. 6
d) Episodul de la Emaus (Lc. 24, 13-32)...........................................p. 7
III.Actualitatea parabolelor istorisite în Sfânta Evanghelie..........................p. 7
a) Parabola cu fiul risipitor.............................................................p. 7
b) Pilda vameșului și a fariseului....................................................p. 9
c) Despre post.................................................................................p. 11
d) Parabola smochinului neroditor................................................p. 11
e) Parabola samarineanului milostiv.............................................p. 12
f) Parabola semănătorului.............................................................p. 12
g) Lucrarea rugăciunii - Cerând pentru a da ( Luca 11,13).........p. 16
IV.Comparații între primele 3 evanghelii.....................................................p. 17
a) Parabola grăuntelui de muștar..................................................p. 17
b) Asemenea aluatului (Matei 13,33; Luca 13,20-21)...................p. 20
c) Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr.................p. 21
V.Minuni si vindecari...................................................................................p. 23
a) Pescuirea minunata si ascultarea.............................................p. 23
b) Învierea fiicei lui Iair (Luca, VIII, 41, 42, 49-56)....................p. 23
c) Invierea fiului văduvei din Nain...............................................p. 24
VI.Concluzii ................................................................................................p. 25

VII. Bibliografie..........................................................................................p. 27

2
 I.Argument
Comuniunea dintre Iisus Hristos și creștini este descrisă de Mântuitorul în următoarea
parabolă: "Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul. Orice coardă care nu aduce
roadă în Mine o taie, și pe cea care aduce roadă o curățește, ca mai multă roadă să aducă.
Acum voi sunteți curați pentru cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâneți în Mine și Eu în voi.
Precum coarda nu poate aduce roadă de sine, de nu va rămânea în viță, așa nici voi, de nu veți
rămânea în Mine. Eu sunt vița, voi coardele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce
roadă multă, pentru că fără de Mine nu puteți face nimic. De nu rămâne cineva în Mine, se
scoate afară ca o coardă și se usucă și o adună și în ioc o aruncă și arde" (Ioan XIV, 1-6) 1.
Imaginea despre vie este luată din Vechiul Testament, unde ea simbolizează poporul ales
(Ps.78, 8-13; Os.10, 1; Is. 5, 1-5; Ier. 2, 21; Ez. 15, 2; 19, 10; Ezdra 5, 23), dar, Mântuitorul îi
dă un înțeles aparte: Pe când Israelul plantat de Dumnezeu în pământul făgăduinței n-a adus
nici un rod bine plăcut înaintea Domnului, Biserica creștină, Trupul tainic al lui Hristos, este
via cea adevărată, care aduce și înmulțește în lume roadele mântuirii. Lucrătorul, via, vița,
mlădițele și strugurii din parabolă simbolizează alegoric pe Dumnezeu-Tatăl, Biserica,
Hristos, creștinii și faptele bune. Un scriitor creștin, într-una din frumoasele sale meditații
asupra Evangheliei, rezumă înțelesul parabolei acesteia astfel: "Comuniunea noastră cu Iisus
Hristos presupune mai întâi aceeași natură între El și noi, așa cum mlădițele viei sunt de
același fel cu tulpina viței. Cuvintele lui Iisus presupun, în al doilea rând, o uniune atât de
intimă între El și noi, încât să alcătuim un singur trup cu El, așa cum coardele și mlădițele
alcatuesc un singur trup cu tulpina viței. Ele presupun în al treilea rând o influența interioară a
lui Iisus Hristos asupra noastră, că și aceea a tulpinei asupra coardelor viței, care-și trag din
tranșă toată seva cu care se hrănesc".
Creștinul poate rămâne în legătură cu Hristos numai printr-o credință vie, activă,
producătoare de mântuire, nu printr-o credința moartă, sterilă și nefolositoare. Legătură
dobândită printr'o credința vie și activă se arată prin faptele cele bune și ne asigură viață cea
veșnică. Credința neînsoțită de fapte bune este cu totul inutilă; ea face din noi mlădițe uscate,
a căror destinație este osânda și moartea cea veșnică.
Între creștini și Hristos este însă și o legătură mai apropiată, care angajează și trupul și
sufletul nostru; această este comuniunea, euharistica, adică împărtășirea credincioșilor cu
însuși Trupul și Sângele Domnului, la Sfânta Liturghie. Despre aceaceasta, Sf. Ioan
Evanghelistul face amintire pe larg când relatează cuvântarea rostită de Mântuitorul după

1
Pr. prof. Ioan Constantinescu, „Parabola viţei celei adevărate”, în G.B. 34/1984, p. 219.

3
minunea înmulțirii pâinilor (Ioan VI, 26 și urm.). Aici adaugă; încă un fel de comuniune cu
Iisus Hristos: paza poruncilor lui Dumnezeu și iubirea de aproapele2.
În acest sens, Mântuitorul spune: "De veți rămâne în Mine si cuvintele Mele de vor
rămâne în voi, cereți orice veți vrea și vi se va da. Prin aceaceasta s-a proslavit Tatăl Meu ca
să aduceți roadă multă și să vă faceți ucenicii Mei. Precum M-a iubit pe mine Tatăl, și Eu v-
am iubit pe voi. Ramîneti în dragostea Mea. De veți păzi poruncile Mele, veți rămâne în
dragostea Mea, precum am păzit Eu poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui. Acestea
vi le-am spus, ca bucuria Mea să rămână în voi și bucuria voastră să fie deplină. Aceaceasta
este porunca Mea, ca să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste
decât acesta, ca cineva să-și pună sufletul pentru prietenii săi, nimeni nu are. Voi sunteți
prietenii Mei, de veți face câte vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, căci sluga nu știe
ce face stăpânul ei, ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu v-am
arătat. Nu voi m-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și roadă să
aduceți și roada voastră va rămâne, ca orice veți cere de la Tatăl în numele Meu, să vă dea.
Aceasta vă poruncesc, ca să vă iubiți unul pe altul" (Ioan XIV, 7-17).

II. Introducere.Viața și activitatea Sfântului Luca.

2
Dănău, C. V., „Genealogia Mântuitorului după evangheliştii Matei şi Luca”, în B.O.R. 7/1912, pp. 709719.

4
 Sfântul Evanghelist Luca s-a născut în Antiohia Siriei, căpătând o educaţie polivalentă.
Spunem aceasta pentru că a fost atât doctor, cât şi pictor iscusit, posedând totodată şi
cunoştinţe temeinice de filosofie. Nu ştim cum a reuşit să Îl cunoască pe Mântuitorul, dar, fără
îndoială, nu a fost nevoie de prea multe cuvinte pentru a fi convins că trebuie să Îl urmeze 3.
Numele său nu este menţionat de ceilalţi evanghelişti, această practică fiind, oricum, foarte
rară pe parcursul tuturor celor patru Evanghelii. Majoritatea comentatorilor Sfintei Scripturi
afirmă că Sfântul Apostol Luca este acelaşi cu personajul menţionat în ultimul capitol al
Evangheliei sale4. După Învierea Mântuitorului, Sfântul Apostol Luca a fost părtaş la
propovăduirea Sfântului Apostol Pavel, care îl menţionează în epistolele sale. Astfel, în
finalul Epistolei către Coloseni, este scris: „Va îmbrăţişează Luca, doctorul cel iubita (Col. 4,
14), iar în a doua Epistolă către Timotei, Sfântul Apostol Pavel precizează: „Numai Luca este
cu minea (II Tim. 4, 11). Aceste citate ne confirmă faptul că Sfântul Luca nu a fost doar un
însoţitor pentru Sfântul Apostol Pavel, ci un ajutor de nădejde. În momentul în care a rămas
singur slujitor împreună cu Apostolul Neamurilor, el nu l-a părăsit pe acesta şi nu a plecat
într-o misiune separată. Fidelitatea şi dragostea sa au fost mărturisite în doar câteva cuvinte de
Sfântul Pavel, cuvinte care denotă însă preţuirea acestuia pentru el.
Locurile în care a propovăduit Sfântul Luca au cuprins un teritoriu destul de vast.
Fiind un bun cunoscător al limbii greceşti, a ales să facă misiune atât la Roma, cât şi în Grecia
şi Egipt. Cetăţile Tebaidă de sus şi Lidia au fost doar două dintre locurile propovăduirii sale.
Se pare că, în ciuda persecuţiilor pe care le-a avut de înfruntat, nu s-a sfârşit prin moarte
muceniceasca, ci a trecut la cele veşnice în jurul vârstei de 80 de ani. Deşi pare că a propova-
duit în puţine locuri comparativ cu ceilalţi apostoli, Sfântul Apostol Luca a lăsat două comori
inestimabile creştinismului: una dintre cele patru Evanghelii şi cartea Faptele Apostolilor.
Aceste două scrieri reprezintă un inepuizabil izvor despre viaţă şi învăţătura Mântuitorului
Hristos, dar şi despre misiunea apostolilor şi viaţă Bisericii primare. Cartea Faptele
Apostolilor reprezintă descrierea modalităţii primare de existentă a Bisericii. Ambele creaţii
sunt adresate unui dregător pe nume Teofil, probabil prozelit român trecut la creştinism sau
care dorea să facă acest lucru viitorul apropiat.

a) Unicitatea scrierilor
Evanghelia Sfântului Luca se remarcă prin bogăţia de pilde şi parabole notate, reuşind
să fie cea mai completă din acest punct de vedere. Nici mai mult, nici mai puţin de 33 de
3
Diac. prof. N. I Nicolaescu, „Actualitatea parabolelor istorisite în Evanghelia după Sf. Luca”, în S.T. 5 6/1952,
p. 275.
4
Diac. Gheorghe Papuc, „Sf. Luca autor neotestamentar”,în M.A. 13/1963, p. 76.

5
parabole împodobesc Evanghelia Sfântului Luca. Unii comentatori afirmă că Sfântul Apostol
Luca ar fi, de fapt, autorul real al Epistolelor către Timotei şi Tit, atribuite Sfântului Apostol
Pavel. Cu toate acestea, argumentul central care susţine această afirmaţie nu este prea
puternic. Doar limbajul şi câteva idei oarecum nelalocul lor în formulare nu sunt suficiente
pentru a clătina paternitatea Apostolului Pavel. Este drept că, astfel, ar rezulta un triptic
interesant: Sfânta Evanghelie – Faptele Apostolilor – Epistole Pastorale. Nu putem însă să
susţinem această părere, dar îi putem admira o anumită consistenţă ipotetică.

b) Sfântul Evanghelist Luca - pictor

Se spune despre Sfântul Evanghelist Luca că el a zugrăvit minunat chipul Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, purtând în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, pe Domnul
nostru Iisus Hristos5. Apoi, a zugrăvit şi alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu şi le-a adus la Maica Domnului, spre a vedea dacă îi vor plăcea; iar ea, văzând
acele chipuri ale sale, a grăit astfel: „Darul Celui ce S-a născut din mine şi al meu să fie cu
icoanele acestea“6. Sfântul Luca a mai zugrăvit pe lemn şi chipurile sfinţilor şi marilor
Apostoli Petru şi Pavel, şi de la dânsul s-a început în toată lumea acel bun şi preacinstit lucru,
adică zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Lui şi a tuturor sfinţilor,
pentru împodobirea Bisericii şi spre mântuirea credincioşilor, celor ce cu dreaptă credinţa
cinstesc sfintele icoane. Sfânta Tradiţie consemnează astfel prim iconograf pe Sfântul
Evanghelist Luca. Atât icoana Maicii Domnului cu Pruncul, cât şi prima icoană a unor sfinţi,
şi anume Apostolii Petru şi Pavel, au fost zugrăvite de el.
c) Minunile Sfântului Luca
Mormântul Sfântului Luca a fost descoperit încă de timpuriu de creştinii dreptmăritori.
Se spune că în locul unde a fost îngropat ploua cu colirie, apă care vindeca bolile de ochi,
aceaceasta fiind şi o mărturie a slujirii pe care sfântul a exercitat-o în timpul vieţii. Constanţiu,
fiul Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a fost cel care a adus moaştele Sfântului
Evanghelist Luca la Constantinopol, unde au fost îngropate sub sfânta masă în biserica
Sfinţilor Apostoli. Acolo mai erau îngropaţi şi Sfinţii Apostoli Andrei şi Timotei.
Una dintre minunile săvârşite de Sfântul Luca s-a petrecut chiar în cursul procesiunii
cu sfintele sale moaşte din Constantinopol. Un famen al palatului imperial, pe nume Anatolie,
zăcea grav bolnav, dar, auzind de aducerea moaştelor Sfântului, a făcut eforturi mari să ajungă
şi să se roage pentru vindecarea sa. Cu toate că avea dureri intense, Anatolie a ajuns lângă

5
Pr. prof. Dumitru Stăniloaie, „Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca”, în O. 3/1980, p. 449.
6
Nicolae Dinu, „Chipul Maicii Domnului în Evanghelia Sfântului Luca”, în .G.B. 34/1959, p. 235.

6
raclă şi, atingându-se, s-a vindecat miraculos. Nu a plecat imediat, ci a rămas în continuare,
mulţumind sfântului şi fiind el însuşi unul dintre cei care au dus pe umeri racla până la
biserica unde au fost aşezate.
d) Episodul de la Emaus (Lc. 24, 13-32)
Episodul de la Emaus, relatat de Sfântul Luca în încheierea Evangheliei sale este
singurul în care îl observăm drept protagonist principal. (Lc. 24,13-32). Nu este nimic mai
frumos decât această încheiere care rezumă în sine drept cuvânt esenţial toată Evanghelia.
Orice desăvârşire este o ardere a inimii, pentru că orice creştere duhovnicească este, în esenţă,
o sporire a dragostei7.
Biserica Ortodoxă îl pomeneşte pe Sfântul Evanghelist Luca în fiecare an, în data de
18 octombrie.

III.Actualitatea parabolelor istorisite în Sfânta Evanghelie

a) Parabola cu fiul risipitor
Duminica "Fiului Risipitor" (Luca XV, 11-32), e dedicată pildei care a impresionat
pictori ca Hieronymus Bosch, Albrecht Dürer, Rembrandt şi Murillo, care au creat picturi şi
gravuri cu acest subiect. Un cugetător apusean a afirmat că dacă, dintr-un accident al istoriei,
s-ar fi pierdut toate cărţile Noului Testament, cu excepţia "Predicii de pe munte" (Matei - cap.
V, VI şi VII) şi a "Pildei Fiului Risipitor", atunci ar fi fost suficient pentru a se reconstitui
întregul mesaj al Evangheliei lui Hristos. Şi într-adevăr pilda este sublimă, punînd înainte
două modele umane (cei doi fii), iar al treilea, Tatăl, este însuşi Dumnezeu8.
Pentru a-i determina pe cei din jurul Său să înţeleagă, pe de o parte cât de importantă
e pocăinţa, iar pe de altă parte cât de mult se bucură Dumnezeu pentru un fiu al Său care se
îndreptează, Mântuitorul Hristos a spus celor de faţă „Pilda Fiului risipitor” (Luca 15, 11-23),
o bijuterie a retoricii şi a înţelepciunii. Deşi simplă la prima vedere, pilda este plină de
semnificaţii profunde. Tatăl este Dumnezeu, pe care chiar noi, în rugăciunea domnească Îl
numim astfel. Fiii suntem noi, oamenii; unii ascultători, alţii neascultători, dar toţi - şi buni, şi
răi - fii ai lui Dumnezeu. Cu fiul cel tânăr, care şi a cerut partea de avere şi a plecat departe, se
aseamănă oricine vrea să stea nu doar pe propriile picioare ci departe de Dumnezeu. Fiul cel
mare este omul rămas pe mai departe în apropierea lui Dumnezeu. Ţara îndepărtată în care a
plecat fiul cel mic este ţara păcatului, locul în care unii oameni se simt în largul lor. Iertarea
pe care tatăl o acordă fiului întors cu căinţă la casa părintească este iertarea pe care Dumnezeu
7
Pr. Al. N Constantinescu,., „Pe drumul spre Emaus cu Luca şi Cleopa”, în G.B. 34/1965, p. 248.
8
Pr. Constantin Roşescu,., „Istoria sfântă a Vechiului şi Noului Testament şi parabolele şi învăţăturile Domnului
nostru Iisus Hristos, de pr. N. Hodoroabă”, în M.M.S. 8/1931, p. 221.

7
ne-o acordă ori de câte ori ne întoarcem la El, cu căinţă. Moartea despre care se vorbeşte
acolo este moartea sufletească, marele pericol care ne paşte atunci când ne depărtăm da
Dumnezeu.
Pilda Fiului Risipitor începe cu perspectiva omenească pe care o are fiul, - "Tată, dă-
mi ce mi se cuvine", - fiul risipitor nu depăşeşte orizontul omenesc al termenilor posesiunii
singulare şi exclusiviste, - vrea, omeneşte, o parte ( nu înţelege că poate avea întregul ) - o
parte care să fie numai al lui, - bucuria de a avea e dublată şi exultata de satisfacţia posesiunii
exclusive, - o să aibă ceva ce n-o să mai fie al nimănui, şi se termină cu perspectiva
dumnezeiască a părintelui său: "Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale ".
Tatăl pune dăruirea lui fără limite, infinirea iubirii , termenii infinirii temporale: el se la
"prezentul dumnezeiesc" - " totdeauna eşti cu ", - fiu o contopire, într-un anumit sens
perihoretica, de care fiul nu e conştient, - tatăl, iubirea lui fără , extinde contopirea cu fiul, a
avutului cu cel fiului, dincolo de marginile timpului, - tatăl nu percepe nu gîndeşte timpul
termenii finitudinii, - pentru el timpul înseamnă întotdeauna, - lui, timpul omenesc, cu
limitările lui, se pulverizează; din această perspectivă, el își întinde generos ființa și avutul
(doi termeni nediferiți, - "toate ale mele" include însăși ființa tatălui ), în plinătatea și
totalitatea lor, dincolo de timp, în fața fiului9 .
Trezirea fiului are loc în momentul căderii ( vizibile, acum, şi pentru el ) din starea de
om: ajunge să-şi dorească mîncarea porcilor. Ieşirea din iubirea părintelui său echivalează
pînă la urmă cu ieşirea din condiţia de om, cu căderea sub această condiţie 10. Atunci se
trezeşte în el "adîncul": "Tată, am păcătuit la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă
numesc fiul tău", - momentul trezirii are două componente majore: 1. Filiaţia revine în
realitatea fiului, - el se adresează din nou cu "Tată", - e din nou fiul tatălui său; 2. Păcatul faţă
de tată e exprimat în acelaşi timp cu păcatul faţă de cer, - în fiu Tatăl său nu e separat de cer, -
păcătuirea faţă de Tată e păcătuire faţă de cer.
Deci fiul nu numai că şi-a dat seama de păcatele sale, ci s-a şi pocăit în sufletul său
înaintea tatălui şi a pregătit mărturisirea pe care avea să i-o facă. Toate acestea i le-a dat harul
lui Dumnezeu, care îl cheamă pe om; el i-a dat şi puterea de a ridica şi a pleca. Aşadar, fiul
risipitor a plecat la tatăl său, iar tatăl l-a întâmpinat cu braţele deschise. Ce întâlnire plină de
bucurie a avut loc! Tatăl de-abia o aştepta. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Tatal nu l-a

9
O.,Georgescu, Parabolele în Evanghelii, în M.O. 1112/1969, p. 1008.
10
Pr. conf. dr. Alexandru Stan, „Actualitatea pastoral misionară şi adîncimea teologică a interpretării
scripturistice a arhiepiscopului Petru Hrisologul”, în S.T. 910/1985, pp. 615633. (trad. din latină a cinci cuvântări
ale lui Petru de Ravenna la Pilda fiului risipitor, şi observaţii asupra metodei omiletice)

8
mustrat pe fiu pentru trecut”. Nici măcar nu l-a lăsat să se dezvinovăţească până la capăt.
Totul s-a înecat în dragostea tatălui, dragostea de părinte a acoperit totul. Ce bucurie: fiul se
pierduse şi a fost aflat, pierise şi a înviat! Iată cât de mare este dragostea părintească faţă de
fiul care se pocăieşte.

b) Pilda vameșului și a fariseului

Dacă păcătosul se pătrunde de dorinţa aflării lui Dumnezeu şi de cea a dobândirii
înnoirii duhovniceşti, mila dumnezeiască îi împlineşte în dar amândouă dorinţele: însă cum
trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu, şi ce este de trebuinţă pentru înnoirea duhovnicească? La
această întrebare ne răspunde mai amănunţit pilda despre vameş şi fariseu. După cum spune
evanghelistul, ea a fost rostită pentru cei ce se nădăjduiau întru sine cum că sunt drepţi şi
defăimau pe ceilalţi (Luca 18, 9)11.
Alegerea acestei Pilde din Învăţătura Mântuitorului nu este deloc întâmplătoare, căci
miezul ei este relaţia dintre Om şi Dumnezeu descrisă ca rugăciune, smerenie, sinceritate - cu
alte cuvinte contribuţia omului în conlucrarea cu Harul lui Dumnezeu în opera sa de
continuare a Creaţiei, a plăsmuirii Omului după Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu, operă
ce culminează cu învierea din morţi şi împărtăşirea vieţii veşnice dumnezeieşti. Povestirea
este foarte simplă: doi oameni merg la Templu să se roage. Iisus Hristos le face radiografia
sufletului şi la sfârşit pronunţă sentinţa: unul e ascultat, iertat, îndreptat, mântuit - celălalt nu.
Cel iertat, salvat este un păcătos, un Vameş12.
Dar care era imaginea publică despre acești oameni. Fariseii, credincioși, modele demne
de urmat, și vameșii, oameni afundați în păcate , hrăpăreţi, lacomi, nedrepți, reprezentanți ai
asupritorilor ai căror unelte se făceau și, cu siguranță, incapabili de vreun sentiment de
credință. Părerea aceaceasta era atât de puternică, încât chiar și cei care făceau parte din aceste
categorii  erau convinși ca acesta era adevărul. Vameșii se considerau pe sine păcătoși și se
complăceau în aceaceasta, ferindu-se de compania altor categorii neavând cu ceilalți decât
legăturile ce priveau meseria lor -  strângerea birurilor.
Mântuitorul, în calitate de doctor al trupurilor și al sufletelor credincioșilor, cunoștea o
situație cu două aspecte ; pe de o parte cinstea, dreptatea si sacrificiul pentru altul, pe de altă
parte egoismul, ura, minciuna, mândria și necinstea în defavoarea aproapelui. Desigur, acestea
par realități sociale obișnuite, dar care complică tendințele credincioșilor de a ajunge la
sfințenie, la o gândire și la o acțiune comună. Lupta contrariilor în viață a dat întotdeauna de

11
Trifa, Iosif, „Din pildele Mântuitorului”, Sibiu, 1937, p. 37
12
Diac. prof. N. I. Nicolaescu, , op. cit., pp. 280-281

9
gândit înțelepților, unii au căutat soluții în momentul istoric respectiv, sau datorită
împrejurărilor, iar alții au dat explicații supranaturale. Nimeni însă nu a sesizat că aceste
cauze sunt în sufletul omului, suflet curat sau pervertit și că de mintea, de sârguința și
preocupările lui spirituale depinde aproape totul.
Ceea ce critică Iisus Hristos la Fariseu este felul său de a fi, atitudinea sa, felul relației
sale cu Dumnezeu și cu semenul său pe care-l desconsideră în îngâmfarea, în grandomania sa,
în presupusa-i superioritate, nedându-și seama cât de mic și de puțin este în realitate 13. Cu
certitudine Fariseul este mult mai puțin înțelept decât se crede, pentru că de-ar fi înțelept nu s-
ar lăuda, n-ar fi fudul înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor - după cum ni-l descrie textul
evanghelic. Înțelepciunea nu are nevoie de aplauze - nici de ale sale, nici de ale lumii. Iisus
Hristos nu-i aprobă mândria deșartă și-i reproșează că se clădește pe fum, pe iluzii, pe
minciuni, și nu pe El care este Adevărul și Viașa și Calea către ele.
După cum ne învață și Sfântul Ioan Gură de Aur : Pomenirea faptelor noastre celor bune
nu numai că nu ne dă vreo strălucire, ba chiar aduce asupra noastră ruşine şi osândire; pe când
pomenirea păcatelor noastre ne umple de o veselă asigurare şi îndreptare la Dumnezeu. Cine
ne spune aceaceasta ? Fariseul şi vameşul. Acesta din urmă şi-a mărturisit păcatele sale şi s-a
dus îndreptat de dânsele; iară celălalt şi-a numărat faptele sale cele bune şi s-a pogorât mai jos
decât vameşul. Câtă vătămare se aduce cand cineva pomeneşte faptele sale cele bune şi cât
folos se pricinuieşte cand cineva nu uită păcatele sale ! Si aceaceasta nu este de mirare. Căci
cine pomeneşte faptele sale cele bune, cade în mândrie şi semeţie, dispreţuindu-i pe ceilalţi
oameni, ca fariseul acela14. El n-ar fi ajuns la o fală aşa de mare şi n-ar fi zis: "nu ca ceilalţi
oameni" (Lc. 17, 11) dacă n-ar fi pomenit postul şi zeciuielile sale. Dimpotrivă, pomenirea
păcatelor noastre smereşte duhul nostru, ne învaţă a fi cumpătaţi, si prin cumpătare ne
dobândeşte bunăvoinţa lui Dumnezeu.Hristos ne poruncește să nu pomenim faptele noastre
cele bune: "Când aţi făcut toate, ziceţi: robi netrebnici suntem" (Lc. 17, 10). El vrea să zică:
mărturiseşte tu numai că eşti un rob netrebnic, iar Eu nu te voi face aşa, dacă tu vei mărturisi
înjosirea ta, ci te voi mări şi te voi încununa.

c) Despre post
La întrebările Ce este pocăinţa ? De ce avem nevoie de ea ? Cum ne putem pocăi ?
Postul Paştelui ne oferă toate răspunsurile. Postul Paştelui este o călătorie. Iar fiecare dintre
cei care au făcut măcar o dată această călătorie cu inima deschisă cunoaşte răspunsul

13
Pr. prof. dr. Petre Semen, „Vorbirea în pilde, în cărţile Sfintei Scripturi”, în S.T. 1112/1992, p. 17.
14
Pr. C. Roşescu, op. cit. p. 224.

10
întrebărilor : noua viaţă, care cu aproape 2000 de ani în urmă ne-a fost dăruită nouă, tuturor
celor care credem în Hristos. Drumul are mai multe etape : Pregătirea -cu mult înainte de
începutul propriu-zis al Postului, Biserica face cunoscută apropierea acestuia. Este o trăsătură
caracteristică a tradiţiei liturgice ortodoxe aceea că fiecare sărbătoare sau perioadă importantă
- Paşte, Crăciun - este anunţată şi pregătită înainte. Această pregătire include cinci Duminici
consecutive care preced Postul, fiecare fiind dedicată unor aspecte fundamentale ale
Pocăinţei.
Prima înştiinţare cu privire la Post este făcută în Duminica în care se citeşte pericopa
evanghelică despre Zaheu (Luca, XIX,1-10). Aceaceasta este prima vestire, prima invitaţie: al
nostru este a dori ceea ce avem cel mai profund şi adevărat în noi, a conştientiza setea şi
foamea pentru Absolutul din noi. Următoarea duminică este numită "Duminica vameşului şi a
fariseului", care ne dezvăluie cel de-al doilea aspect al pocăinţei: smerenia. În a treia
Duminică din perioadă pregătirii pentru Post, auzim parabolă Fiului Risipitor (Luca, XV, 13-
32), care simbolizează dorinţa de întoarcere, de înapoiere, de recăpătare a Căminului pierdut15.

d) Parabola smochinului neroditor

Smochinul pe care l-a blestemat Iisus era în perioadă" de graţie" şi a fost folosit de
Iisus ca un pretext pentru a transmite un avertisment poporului ales că va veni cât de curând
vremea să i să ceară socoteală de către Dumnezeu pentru faptele lor , mai ales că au avut parte
de nemurate favoruri din partea Lui16. Un avertistment privind ora scadenţei îl dăduse mai
înainte Sf. Ioan Botezătorul : "Iată securea stă la rădăcina pomului ; deci orice pom care nu
face roadă bună se taie şi se aruncă în foc "( Luca 3, 9 ; Matei 3, 10 ). Nu credem nici pe
departe că pilda se referă numai la poporul Israel pe care Iisus l-a învăţat timp de 3 ani
precum agricultorul a îngrijit via şi smochinul , ci îl are în vedere pe tot omul. Suntem prin
aceasta de fapt avertizaţi că timpul trudei noastre spre mântuire este extrem de scurt şi nu
avem decât o singură şansă. Ca şi smochinul , fiecare dintre noi am primit nişte daruri de la
Dumnezeu, ce trebui să le folosim într un timp bine determinat. Răbdarea şi mila Lui sunt de
nemăsurat, dar nu la infinit, nu pentru totdeauna. Această pildă a smochinului neroditor
trebuie inteleasca în adevăratul sens, căci în momentul cercetării noastre vom fi împodobiţi
doar cu frunze şi făr de roade, vom fi tăiaţi din aceasta viaţă, pentru a lăsa loc altora , mai
vrednici ( roditori ) decât noi.

Pr. conf. dr. Alexandru Corniţescu, , „Sensul postului după Sfânta Scriptură”, în B.O.R. 46/1991, p. 84
15

Daniel Constantin, „Enigma smochinului şi zeloţii în Sfintele Evanghelii (Matei XXI, 1820, Marcu XI, 1214,
16

Luca XIII, 69, Ioan I, 4551)”, în S.T. 12/1972, p. 47.

11
 Ceea ce vrea să arate Hristos este faptul că momentul când se vor cere de la noi
roadele lucrării noastre va veni pe neaşteptate. Creştinul trebuie să se îngrijească permanent să
aibă roade, pentru a nu-l prinde momentul judecăţii neroditor. În tâlcuirea lui Isidor
Pelusiotul: uscarea smochinului are legătură cu pomul „caderii din Rai”, care ar fi fost tot un
smochin, şi din ale cărui frunze şi-au făcut protopărinţii Adam şi Eva acoperăminte în urma
căderii; păcatul este asemănat cu smochinul, întrucât, asemenea fructelor lui, la început este
dulce şi lipicios, dar mai pe urmă este usturător 17. Potrivit acestei tradiţii, Dumnezeu nu a
blestemat atunci, în Eden acel pom, dar o face acum Hristos, înaintea Patimilor Sale, arătând
ucenicilor că va nimici „smochinul” păcatului pentru a nu mai face rod, care este pricină a
căderii omului.
 
e) Parabola samarineanului milostiv
Cuvântul samarinean sau samaritean, cu circulaţie în lumea creştină, a ajuns să fie
asociat doctrinei morale creştine, deşi nu are nici un fel de legătură directă cu noţiunile
noastre morale, derivând de la o provincie între ludeea şi Galileea, care se numea Samaria.
Dacă Mântuitorul lisus Hristos nu ar fi avut o convorbire cu o femeie samarineancă, sau n-ar
fi dat o pildă cu un samarinean milostiv, şi acestea n-ar fi fost relatate de Sfinții Evanghelişti,
noţiunea ar fi rămas la înţelesul propriu: ceea ce aparţine Samariei. Intrând însă în textele
evanghelice, noţiunea samaritean a căpătat sensuri deosebite privind atât relaţia între Vechiul
Testament şi Noul Testament, relaţia între iudaism-creştinism, ceea ce e fundamental pentru
creştinism, ca şi capitol la fel de fundamental pentru morala creştină.
Ne vom referi la textul Evangheliei Sfântului Luca: Așadar, un învăţător de lege s-a
apropiat de lisus şi L-a întrebat ce trebuie să facă ca să câştige viaţa de veci. Un învăţător de
lege, adică un cunoscător bun al orânduielilor, al descoperirilor pe care Dumnezeu le dăduse
poporului evreu ca fiind popor ales18. Şi cunoştea legea veche în cele mai mici prescripţii şi
forme ale modului cum te poţi apropia de Dumnezeu; şi aceste prescripţii şi forme nu erau pu-
ţine. Intenţia cu care se apropie de lisus şi Îi pune această întrebare se va descoperi de abia la
finele convorbirii. lisus îl întreabă dacă ştie ce este scris în Legea lui Moise, privind răspunsul
la întrebarea ce i-o pune. Imediat învăţătorul recită prima poruncă din Decalog: „Să iubeşti pe
Domnul Dumnezeu din toată inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Aici vroia să-l
prindă pe lisus la problema cine este aproapele lui ? Pentru că trebuie să ştim că iudeii
considerau ca aproapele lor numai pe cei din neamul lor, interzicând orice relaţii cu cei care
Ibidem, p. 49
17

Prof. S. N Sakkos,., „Explicarea evangheliilor duminicale din Sfânta Evanghelie după Luca”, trad. de Olimp
18

N. Căciula, în M.O. 78/1973, p. 590.

12
nu erau iudei.
Pentru a-şi lămuri conceptul de „aproapele tău" care era diferit de cel al iudeilor, lisus
dă o pildă ruptă din realitatea vremii. lată pilda: Un om a căzut pradă tâlharilor care, după ce
l-au jefuit, l-au şi schingiuit, fie că s-a opus, fie că aveau nevoie de timp ca să se depărteze de
locul faptei, să nu fie prinşi, şi l-au lăsat abia viu. Trec pe lângă rănit un preot, apoi un levit,
care nu au nici un fel de reacţii faţă de rănit şi merg mai departe la treburile lor. Dar trece şi
un samarinean care îi acordă primul ajutor, îl duce la o casă de oaspeţi, îl hrăneşte şi cere
gazdei să continue a-l îngriji, el obligându-se şi anticipând chiar plata tuturor cheltuielilor
până la vindecare.
Samarineanul a fost cel care a împlinit porunca legii, a trebuit să accepte şi învăţătorul
de lege. Concluzia fiind fără echivoc, lisus îi recomandă ca şi el să facă la fel ca samarineanul
cel milostiv19.
Conceptul de “aproapele nostru” pe care iudeii îl limitau la iudei se lărgeşte,
înglobând pe toţi oamenii, accentuând iubirea între ei ca dovadă apartenenţei la noua Lege.
Dragostea se arată nu numai celor apropiaţi ai noştri ca sânge sau prietenie, ci tuturor
oamenilor. După cum spune Sf. Ap. Pavel, în creştinism „nu este iudeu, nici elin, nu este rob
nici slobod, nu este parte bărbătească nici femeiască, ci toţi sunt una în lisus Hristos”.
Noi, creştinii, formăm o mare familie, având toţi aceeaşi îndreptăţire la viaţă, la
bunuri, la drepturi, la mântuire 20. De aceea, aproapele nostru este omul de pretutindeni,
apropiat sau depărtat, rudă sau străin, cunoscut ori necunoscut, de un neam cu noi sau de un
alt neam, bărbat sau femeie, învăţat sau neînvăţat, omul care într-un fel sau altul are nevoie de
ajutor.
Conceptul de aproapele este explicat de Mântuitorul în condiţia întrebării puse de
învăţătorul de lege, nu fără intenţii rău voitoare, ca să mai adauge o dovadă la procesul ce-l va
aduce finalul de pe Golgota.

f).Parabola semănătorului
Domnul nostru Iisus Hristos a asemănat, în această pericopă evanghelică,
propovăduirea învăţăturii Sale cu sămânţa pe care o aruncă semănătorul în sensul propriu al
cuvântului. După cum semănătorul, deschizând mâna sa, aruncă sămânţa pe pământ, tot aşa

19
Ibidem, p. 591
20
Ibidem.

13
propovăduitorul Evangheliei, deschizând gura sa, împrăştie învăţătura sa în urechile
ascultătorilor21.
Sămânţa nu rodeşte, sau rodeşte, după felul pământului în care se seamănă. “Ieşit-a
semănătorul să semene sămânţa sa. Şi pe când semăna el, una a căzut lângă drum şi a fost
călcată în picioare şi păsările au mâncat-o” (Luca 15,5). Acest verset este o introducere
proprie a lui Luca, prin trei cuvinte cu aceeaşi rădăcină. În sensul plenar sau duhovnicesc al
cuvântului, Semănătorul este Iisus Hristos, Care a venit pe pământ să ne propovăduiască
învăţăturile mântuirii. El nu zice: “Eu am ieşit să seamăn sămânţa Mea”, ca să nu Se arate
iubitor de slavă deşartă şi să dea prilej de tulburare fariseilor şi cărturarilor, care, mereu
căutau să-L învinovăţească. Nu a zis nici “Ieşit-a lucrătorul…”, ci “semănătorul”, ca să arate
prin aceaceasta că, după cum un semănător adevărat este, nu cel ce are sămânţă şi nu o
seamănă, ci cel ce are sămânţă şi o seamănă, tot aşa adevăratul învăţător este, nu cel ce are
putere de a învăţa, dar nu învaţă, ci cel ce are darul învăţăturii şi învaţă cu adevărat şi pe alţii.
Ceea ce se petrece cu sămânţa care se seamănă, acelaşi lucru se petrece şi cu cuvântul care se
propovăduieşte. Semănătorul a semănat sămânţa, dar o parte din sămânţă a căzut în drum, de
aceea şi cei ce treceau pe drum au călcat-o şi păsările, care zburau pe deasupra drumului, au
mâncat-o.
“Şi alta a căzut pe piatră; şi dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea umezeală” (Luca
8,6). Iată care este tâlcuirea la acest verset biblic. Această parte de sămânţă a căzut pe piatră şi
a răsărit, dar, piatra neavând umezeală, sămânţa s-a uscat. Aici nu este vorba de o piatră goală
şi uscată, căci pe o asemenea piatră nu răsare nici o sămânţă, ci este vorba de pietriş cu nisip,
care nu avea pământ mult. Unde este pământ puţin şi nu are adâncime, acolo sămânţa
încolţeşte, dar planta nu răsare, neputând să-şi ducă rădăcinile în jos, din cauza pietrelor care
sunt în pământ, creşte toată în sus şi, neavând rădăcină potrivit ei şi nici umezală ca să se
hrănească din ea, când răsare soarele, ea devine palidă şi cu cât soarele străluceşte mai tare, ea
se usucă22.
“Şi alta a căzut în mijlocul spinilor; şi spinii, crescând împreună cu ea, au înăbuşit-o”
(Luca 8,7). Din acest verset reiese că, partea aceaceasta a căzut pe pământ mărăcinos şi
crescând mărăcinii împreună cu lăstarii seminţei, au înăbuşit-o. După cum, printre spini şi
mărăcini pot răsări şi seminţele cele bune, alături de mărăcinii sălbatici, care le vor înăbuşi –
dacă nu vor fi scoşi afară la momentul potrivit, tot aşa şi în firea omului, după păcatul

21
Sofronie Craioveanul, arhiereu, Noul Testament. Partea I. Evangheliile după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1909, p. 217
22
Prof. S. N Manoilescu Dinu, “Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii”, Editura Bizantină,
București, 2004, p. 249

14
strămoşesc, răsar şi odrăslesc faptele bune ale mântuirii, împreună cu lăstarii păcatului,
vătămători de suflet. Dacă nu va fi smuls afară păcatul, cum se smulg buruienile din ogor, ci
va creşte împreună cu faptele bune, răutatea păcatului va înăbuşi lăstarii odrăsliţi ai faptelor
bune şi va nimici orice lăstar de sămânţă bună. Astfel de momente şi evenimente le trăim
astăzi, fiecare dintre noi. Orice om rău, mai face din când în când şi câte-o faptă bună sau
poate chiar mai multe, dar prin pizma şi lucrarea diavolului faptele rele – care nu sunt altceva
decât spinii şi mărăcinii din Evanghelie, le anihilează pe cele bune. Oamenii buni fac multe
fapte bune, dar, ispitiţi de diavol, se mai scapă şi la fapte rele.
“Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi a crescut şi a făcut rod însutit. Pe acestea
spunându-le, a strigat: Cel ce are urechi de auzit, să audă!” (Luca 8,8). De aici putem înţelege
că numai a patra parte din sămânţă a căzut pe pământ bun, care avea şi umezeală şi era bine
îngăşat şi adânc săpat. Într-un astfel de pământ, sămânţa nu numai că a răsărit ci şi a făcut rod
însutit. Nu trebuie să se îndoiască nimeni că o sămânţă poate să rodească o sută de seminţe.
Acest lucru este posibil numai într-un pământ bun, adică bine pregătit şi bine lucrat.
Lipsa din Biserică în duminici şi sărbători, ne sărăceşte de sămânţa cea bună a
cuvântului lui Dumnezeu. La fel şi lipsirea din biblioteca noastră şi din viaţa noastră a
lecturilor sfinte, este tot dăunătoare sufletului. Mijlocul prin care ne cheamă şi ne îndeamnă
Mântuitorul este – în primul rând – propovăduirea învăţăturii prin cuvânt, pe care Dumnezeu
l-a folosit dintru început spre mântuirea oamenilor. Chemând şi îndemnând pe cei mai înainte
de Legea Veche, pe cei din timpul Legii Vechi, pe cei din timpul Său (a Mântuitorului), El
singur a adus la cunoştinţa oamenilor cuvântul Său prin Prooroci, Apostoli şi Sfinţii Părinţi –
prin care a învăţat pe oameni dogmele credinţei, a dat Tainele cele Mântuitoare, a arătat legile
Sale cele dumnezeeşti şi a dat predaniile cele sfinte. Cuvântul Lui ne-a arătat şi ne arată calea
mântuirii şi calea pierzării23.

h) Lucrarea rugăciunii - Cerând pentru a da ( Luca 11,13)

Domnul Hristos primea continuu de la Tatăl ceea ce El trebuia să ne transmită nouă
"Cuvântul pe care îl auziţi", spunea El, "nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis." Ioan
14,24. "Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească." Matei 20,28.
El a trăit, a gândit şi S-a rugat nu pentru Sine, ci pentru alţii 24. Dimineaţă după dimineaţă, din
ceasurile petrecute cu Dumnezeu, El venea ca să aducă oamenilor lumina cerului. El primea
zilnic un nou botez cu Duhul Sfânt. În zorii fiecărei noi zile, Domnul se deştepta din somnul
23
Arhiepiscop Teofil Herineanu, “Tâlcuiri din Sfânta Scriptură”, Editura Arhiepiscopiei Vadului și Feleacului și
Clujului, Cluj Napoca, 1987, p. 139
24
Natalia Manoilescu Dinu, op. cit., p. 250

15
Sau, iar sufletul şi buzele Sale erau unse cu har, pe care să-l poată împărţi şi altora. Cuvintele
îi erau chiar atunci date din curţile cereşti, cuvinte pe care El să le poată spune la timp potrivit
celor obosiţi şi obidiţi. "Domnul Dumnezeu Mi-a dat", spunea El, "o limbă iscusită, ca să ştiu
să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El îmi trezeşte urechea, să ascult cum ascultă
nişte ucenici." Isaia 50,4.
Ucenicii Domnului Hristos au fost foarte mişcaţi de rugăciunile Lui şi de obiceiul
Sau de a avea o strânsă comuniune cu Dumnezeu. Într-o zi, după o scurtă absenţă de lângă
Domnul lor, ei L-au găsit cufundat în rugăciune25. Ca şi când n-ar fi observat prezenţa lor, El a
continuat Să se roage cu voce tare. Inimile ucenicilor au fost profund mişcate. Când Domnul a
încetat să se roage, ei I-au spus: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm". Ca răspuns, Domnul
Hristos le-a repetat Rugăciunea Domnească, aşa cum El a dat-o în predica de pe Muntele
Fericirii. Apoi, printr-o parabolă, El a ilustrat învăţătura pe care dorea să le-o dea.
Învăţătura Domnului Hristos cu privire la rugăciune ar trebui luată foarte serios în
consideraţie. Există în rugăciune o ştiinţă divină şi parabola Sa evidenţiază principii pe care
toţi au nevoie să le înţeleagă. El arată care este adevăratul spirit al rugăciunii, invatandu-ne că
este necesară stăruinţa în prezentarea cererilor noastre lui Dumnezeu şi asigurându-ne de
bunăvoinţa Sa de a asculta şi răspunde rugăciunilor noastre26.
Rugăciunile noastre nu trebuie să fie egoiste, cerând numai pentru folosul nostru. Noi
trebuie să cerem, ca să putem da. Principiile vieţii Domnului Hristos trebuie să ajungă a fi şi
principiile vieţii noastre. "Eu însumi", spunea El adresându-se ucenicilor săi, "Mă sfinţesc
pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr." Ioan 17,19. Aceeaşi devoţiune, acelaşi sacrificiu
de şine, aceeaşi supunere faţă de cerinţele Cuvântului lui Dumnezeu, care -au manifestat
Domnul Hristos, ar trebui văzute slujitorii . Lucrarea noastră pe pământ nu este aceea de a ne
sluji de a ne plăcea înşine, noi trebuie slăvim pe Dumnezeu, cooperând cu El la salvarea
celor păcătoşi. Noi trebuie cerem binecuvântări de la Dumnezeu, pe care apoi le putem
altora. Capacitatea de a primi este numai dând altora. Noi nu putem primim mereu din
bunurile cerului, fără din ele celor din jurul nostru27.
Mulţi nesocotesc condiţia acceptării de către Tatăl. Noi trebuie să examinăm
îndeaproape adevărul cu privire la credinţa noastră ori de câte ori ne apropiem de Dumnezeu.
Dacă suntem neascultători, aceaceasta înseamnă că prezentăm lui Dumnezeu o notă de plată
pe care El s-o onoreze în timp ce noi n-am împlinit condiţiile ce se cer pentru ca nota de plată

25
Ibidem.
26
Papacostea Serafim, “Parabolele Domnului”, Editura Re]ntregirea, Alba Iulia 2005, p. 22
27
Arhiepiscop Teofil Herineanu, op. cit., p. 140

16
să ne poată fi onorată. Noi prezentăm lui Dumnezeu făgăduinţele Sale şi-I cerem să le
împlinească pe când, dacă ar face acest lucru, şi-ar dezonora propriul Său nume.
Să luăm Cuvântul lui Dumnezeu ca asigurare. Nu ne-a invitat oare să venim la El?
Niciodată să nu ne îngăduim a vorbi într-un mod descurajator şi lipsit de nădejde 28. Dacă am
face astfel, vom pierde foarte mult. Privind la ceea ce izbeşte privirea şi plângându-ne atunci
când dificultăţile ne presează, nu facem decât să dăm dovadă că avem o credinţă bolnavă şi
slabă. Să vorbim şi să lucrăm cu o credinţă de neînvins. Domnul este bogat în mijloace, lumea
este a Lui. Să privim cu credinţa spre cer. Să privim la El care are lumină, putere şi eficienţă29.
În credinţa sinceră este putere şi statornicie în principii, o stabilitate în urmărirea ţintei
propuse, pe care nici timpul şi nici greutăţile nu o pot slăbi30. "Flăcăii obosesc şi ostenesc,
chiar tinerii se clatină; dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca
vulturii, aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc." Isaia 40,30-31

IV.Comparații între primele 3 evanghelii

d) Parabola grăuntelui de muștar

Dacă ar fi să analizăm asemănările şi deosebirile dintre cele trei variante ale parabolei,
am observa că versiunile lui Matei şi Luca sunt foarte asemănătoare între ele, însă prezintă
unele deosebiri faţă de cea a lui Marcu. Aceste asemănări ar fi: parabola are în centru referirea
la "un grăunte de muştar"; şi Matei, şi Luca au aceeaşi expresie: "pe care un om l-a luat" (Mt
13, 31; Lc 13, 19); referirea la un "copac" (Mt 13, 32; Lc 13, 19), care lipseşte în versiunea lui
Marcu; sfârşitul parabolei (ca un fel de parafrazare a textului lui Dn 4,12, 21. "Păsările cerului
se sălăşluiesc ("îşi fac cuib") în ramurile lui", (Mt 13, 32); "Păsările cerului s-au sălăşluit între
ramurile lui." (Lc 13, 19). Singura diferenţă fiind timpul verbului. Finalul parabolei grăuntelui
de muştar este o aluzie la un pasaj din Biblia ebraică (Iz 17, 23; 31, 6.
Pe de altă parte, se observă că atunci când Matei şi Luca nu sunt în acord, Marcu îl
urmează fie pe Matei, la infinitiv, fie pe Luca. În acest fel, deşi este evident faptul că există
influenţe între diferitele versiuni ale parabolei, nu se poate elabora nici o teorie redacţională
coerentă, care să explice toate diferenţele textuale dintre versiuni. Pe scurt, ideile principale,
din care ne putem da seamă de asemănările şi deosebirile de perspectivă ale parabolelor, sunt
următoarele: Matei arată contrastul dintre cea mai mică dintre seminţe şi cel mai mare dintre
legume, care devine copac; păsările sălăşluiesc în ramurile lui. Marcu subliniază contrastul
28
Ibidem.
29
Mitropolit Antonie Plămădeală, “Tâlcuiri noi la texte vechi”, Sibiu, 1989
30
Serafim Papacostea, op. cit., p. 23

17
dintre cea mai mică dintre seminţe şi cea mai mare dintre legume. După Luca, o sămânţa
creşte şi devine copac, iar păsările sălăşluiesc în ramurile sale31.
Formula cheie, comună atât lui Matei cât şi lui Luca, face referire la "un om", fapt
explicat de unii pe temeiul paralelismului cu parabola următoare, unde se face referire la o
"femeie" (Mt 13, 35). Deoarece în versetul 37 de la Matei se arată că cel care seamănă (în
parabola neghinelor) este Fiul Omului, se poate considera că, pentru Matei, "omul" din
versetul 31 este tot Fiul Omului. Identificarea acestui "om" cu Mântuitorul Iisus Hristos este
specifică unei mari părţi a tradiţiei de interpretare a parabolei. Însă nu toate comentariile îşi
însuşesc această analogie, mulţi considerând acest cuvânt lipsit de orice fel de semnificaţie
simbolică, concentrându-se doar asupra simbolismului grăuntelui de muştar.
Expresia privind păsările (Mt 13, 32; Mc 4, 32; Lc 13, 19) a fost tradusă de diferitele
versiuni ale Noului Testament fie "păsările cerului", fie "păsările aerului". Formularea
"luându-l, omul l-a semănat"- ca de altfel şi "luându-l, omul l-a aruncat" de la Lc 13, 19 -
poate fi considerată un semitism, însă este mai probabil să fi fost introdusă pentru a marca un
act deliberat, făcut cu un anumit scop. Este importantă această precizare deoarece, în mod
oarecum ciudat, Evanghelistul spune că omul a semănat o singură sămânţă de muştar 32. Avem
aici o deosebire esenţială faţă de parabola precedentă (13, 24), făcând evident ca nu semănatul
şi recolta trebuie urmărite aici, ci caracteristicile "seminţei de muştar" cu care este comparată
Împărăţia lui Dumnezeu. Această particularitate este întâlnită şi la ceilalţi sinoptici, arătând că
nu este vorba de ceva întâmplător, conferind parabolei un sens alegoric profund.
Evanghelia după Luca a plasat rostirea parabolei în cadrul scenei narative a călătoriei
Mântuitorului spre Ierusalim (9, 51-19, 27). Mai precis, ea urmează vindecării femeii gârbove
în sinagogă în zi de sâmbătă (13, 10-17); Mântuitorul a răspuns celor ce L-au acuzat pentru
această minune, deoarece a avut loc sâmbăta, făcându-i să se ruşineze şi făcând ca "toată
mulţimea" să se bucure "de faptele săvârşite de el" (13, 11). Apoi Mântuitorul continuă să
vorbească, aparent în faţa atât a oponenţilor săi, cât şi a mulţimii. Însă ce l-a determinat pe
evanghelistul Luca să aşeze cele două parabole în acest context? Un indiciu în acest sens îl
constituie însăşi natura comparatiilor pe care le face: Iisus vorbeşte poporului şi, de aceea,
recurge la imagini preluate din viaţă şi experienţă evreului simplu din primul secol, pentru a
da indicii despre modul în care Dumnezeu îşi manifestă suveranitatea.
Episodul anterior arată că activitatea vindecătoare a lui Iisus; şi, prin această, arătarea
măreţiei lui Dumnezeu, se situează dincolo de spaţiu şi de timp - mai exact spus: în ciudă

31
Ibidem, p. 24
32
Arhiereu Sofronie Craioveanul, op. cit., p. 218

18
oricăror categorii de tiimp (ex. sâmbăta) şi spaţiu (ex. templu) - şi se realizează de cele mai
multe ori prin anumite categorii sociale rău-famate (ex. desfrânate şi păcătoşi) sau care se
situează la periferia societăţii (ex. vameşi), prin persoanele simple şi umile (ex. "o femeie care
avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă"; 13, 11) 33. De aceea,
comentariul lui Iisus cu privire la acest episod trebuia să fie tot sub formă unor imagini
conflictuale şi paradoxale, asociind puterea lui Dumnezeu de acest mod de existenţă umilă a
omului simplu şi de unele elemente considerate necurate sau inutile ("grăunte de muştar",
"aluat"), în acest mod, Mântuitorul îşi legitimează faptele săvârşite în sinagogă ca activitate
împărătească. De asemenea, aşezarea parabolelor în acest context poate avea drept cauză
opoziţia crescândă și respingerea lui Iisus de către anumite cercuri iudaice; în acest sens,
Mântuitorul le prezintă cele două parabole, revelându-le adevărata statură a Împărăţiei Sale.
Parabola este introdusă printr-o întrebare şi, ca şi la Marcu (4, 30), avem de-a face cu o
repetiţie, specifică paralelismului semitic: "Cu ce este asemenea Împărăţia lui Dumnezeu şi cu
ce o voi asemăna?" (Lc 13, 18; cf. 7, 31). Forma parabolei la Luca se prezintă cel mai simplu
dintre cei trei evanghelişti. Luca nu explică faptul că sămânţa de muştar este cea mai mică
dintre toate seminţele şi că planta este cea mai mare dintre toate plantele. El arată doar că,
atunci când un om plantează o sămânţă de muştar, aceaceasta creşte şi se face un copac, în
ramurile căruia sălăşluiesc păsările34. Acest fapt a dus la perspectiva unei transformări
calitative, tainice, care domină viziunea lui Marcu, a lăsat loc, la Luca, perspectivei unei
dezvoltări cantitative.

e) Asemenea aluatului (Matei 13,33; Luca 13,20-21)

Mulţi oameni învăţaţi şi cu influenţă au venit ca să asculte pe Profetul din Galilea.
Unii dintre aceştia priveau cu un interes plin de curiozitate la mulţimea ce era adunată în jurul
Domnului Hristos, în timp ce El le vorbea lângă mare. Toate clasele sociale erau reprezentate
prin această mare mulţime. Se aflau acolo săraci, analfabeţi, cerşetori îmbrăcaţi în zdrenţe,
tâlhari având pe faţa lor pecetea vinovăţiei, schilozi, risipitori, negustori, oameni fără
ocupaţie, oameni de pe treapta înaltă a societăţii sau din pătura de jos, bogaţi şi săraci, toţi se
îngrămădeau unul lângă altul pentru a avea un loc să stea să asculte cuvintele Domnului
Hristos. În timp ce aceşti învăţaţi priveau la mulţimea atât de împestriţată, se întrebau:
"Împărăţia lui Dumnezeu, este ea oare alcătuită dintr-un material ca acesta?" Şi de data
aceaceasta, Mântuitorul a răspuns printr-o parabolă:"Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un

33
Ibidem, p. 219
34
Pr. prof. dr. Petre Semen, op. cit., p. 19.

19
aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată
plămădeala." Matei 13,33.
Printre iudei, aluatul era folosit uneori ca un simbol al păcatului. În timpul sărbătorii
Paştelui, poporului i se cerea să înlăture tot aluatul din casele lor, tot aşa cum trebuia să
îndepărteze orice păcat din inimile lor. Domnul Hristos avertizează pe ucenicii Săi: "Mai
înainte de toate, păziţi-vă de aluatul Fariseilor, care este făţărnicia." Luca 12, 1. Apostolul
Pavel vorbeşte şi el despre "un aluat de răutate şi viclenie." l Corinteni 5,8. Dar în parabola
Mântuitorului, aluatul este folosit pentru a reprezenta Împărăţia cerurilor. El ilustrează puterea
reînviorătoare şi transformatoare a harului lui Dumnezeu.
După cum aluatul, atunci când este amestecat cu făină, lucrează din lăuntru în afară,
tot aşa este şi cu reînnoirea inimii pe care harul lui Dumnezeu o lucrează ca să transforme
viaţă35. Numai o schimbare exterioară nu este suficientă pentru a ne aduce în armonie cu
Dumnezeu. Sunt mulţi aceia care încearcă să se schimbe, corectând un obicei rău, sau altul, şi
ei nădăjduiesc ca în acest fel să devină creştini; însă ei n-au început de unde trebuia. Prima
noastră lucrare de îndreptare trebuie să înceapă cu inima.
O simplă mărturisire a credinţei şi a avea adevărul în suflet, sunt două lucruri diferite.
Numai cunoaşterea adevărului nu este . Noi putem avea cunoaştere, și totuşi conţinutul
gândurilor noastre să nu poată fi schimbat. Inima trebuie convertită și sfințită. Cuvântul lui
Dumnezeu trebuie are un efect sfinţitor asupra legăturilor noastre cu orice membru familiei
omeneşti. Aluatul adevărului nu produce un spirit de rivalitate, nici ambiţie și nici de
întâietate. Iubirea adevărată, de sus, nu este egoistă si nici schimbătoare. Ea nu va depinde de
laudele omenești36.
Aluatul adevărului aduce o schimbare în toată ființa omului, înnobilând ce este josnic,
făcând atrăgător ceea ce este aspru, și pe egoist, generos și altruist. Prin el, cel necurat se
curățește, spălat fiind în sângele Mielului 37. Prin puterea lui dătătoare de viață, tot spiritul, tot
sufletul și toată tăria sunt aduse în armonie cu viața divină. Omul cu natura sa omenească
devine atunci o parte din divinitate. Domnul Hristos este onorat printr-un caracter perfect,
desăvârșit. Când aceste schimbări au loc, îngerii izbucnesc în cântări de laudă, iar Dumnezeu
si Domnul Hristos se bucură de cei schimbați după chipul si asemănarea divină.

f) Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazar (Luca 16,19-31)

35
Ibidem.
36
Pr. Dionisie Stamatoiu, “Cele patru Evanghelii”, Editura Universitaria, Craiova, 2003, p. 116
37
Ibidem, p. 117

20
 În parabola omului bogat și a lui Lazăr, Domnul Hristos a înfățisat faptul că în viața
aceaceasta, oamenii îsi hotărăsc destinul lor veșnic. În decursul timpului de probă, harul lui
Dumnezeu este oferit tuturor. Dar dacă oamenii irosesc ocaziile ce li se oferă în plăceri
egoiste, ei își taie singuri legătura lor cu viața veșnică. Nici un alt timp de probă nu le va mai
fi acordat. Prin propria lor alegere, între ei și Dumnezeul lor, ei au săpat o prăpastie ce nu se
poate trece.
Această parabolă ne înfățișează contrastul dintre cei bogați, care n-au făcut din
Dumnezeu sprijinul lor, și cei săraci, care și-au pus toată încrederea în Dumnezeu 38. Domnul
Hristos a arătat că va veni timpul când poziția acestor două clase de oameni se va schimba,
fiecare v-a ajunge să trăiască experiența celeilalte39. Cei care sunt săraci în bunurile acestei
lumi, dar care totuși, s-au încrezut în Dumnezeu, și sunt răbdători în suferință, vor fi, într-o zi,
înălțați mai presus de aceia care astăzi dețin cele mai înalte poziții pe care le poate oferi
lumea, dar care nu și-au predat viața lui Dumnezeu.
Omul bogat nu aparținea acelei clase reprezentate prin judecătorul nedrept, care a
declarat în mod deschis disprețul său față de Dumnezeu și față de oameni. El pretindea a fi un
fiu al lui Avraam. El nu s-a purtat cu asprime față de cerșetor, și nici nu l-a alungat datorită
faptului că înfățișarea lui era neplăcută. Dacă acest specimen sărac si dezgustător al neamului
omenesc putea fi mângâiat privindu-l cum intra și ieșea pe porți, atunci cel bogat era
binevoitor să-l lase să stea acolo. Dar în mod egoist, el era indiferent față de nevoile fratelui
său de suferință.
Sunt și astăzi mulți în jurul nostru lipsiți de hrană, goi și fără adăpost. A neglija să dăm
din avutul nostru acestor oameni în nevoie, suferinzi, ar însemna să ne încărcăm cu o povară
de vinovăție așa de mare, încât ne va fi groază, într-o zi, să stăm în fața ei.
A venit însă timpul când s-a produs o schimbare în starea celor doi oameni. Săracul
suferise zi de zi, dar a îndurat totul cu răbdare și în tăcere, în cele din urmă a murit și a fost
îngropat. Nu s-a găsit nimeni care să plângă pentru el; dar prin răbdarea sa în suferință, el a
fost mărturie pentru Hristos, a trecut cu bine cercarea credinței sale, și după moartea sa ne este
înfățișat ca fiind purtat de către îngeri și dus în sânul lui Avraam. Lazăr reprezintă pe cei
săraci și suferinzi care cred în Domnul Hristos. Când trâmbița va suna, și toți cei ce sunt în
morminte vor auzi vocea Domnului Hristos și vor ieși la viață, ei vor primi atunci răsplata;
căci credinta lor în Dumnezeu n-a fost numai o teorie, ci o realitate40.
38
Sfântul Grigorie Palama, „Omilie la pericopa evanghelică Luca 16, 1931, care zice: «era un om bogat care se
îmbrăca în porfiră şi vison»”, trad. din lb. greacă de Moraru, diac. Eugen, în G.B. 6/1988, p. 68
39
Pr. Dionisie Stamatoiu, op. cit., p. 118
40
Vasile cel Mare, Sf., „Omilie la cuvintele Evangheliei după Luca: «Stricavoi jitniţele mele şi mai mari le voi
zidi» şi despre lăcomie, trad. din lb. greacă de Popescu, prof. Teodor M., în S.T. 1/19341936, p. 91

21
 Sunt si astăzi foarte mulți care merg pe același drum. Deși sunt membri ai Bisericii, ei
sunt neconvertiți. Ei pot participa la serviciile divine, ei pot cânta cuvintele psalmistului:
"Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!"
(Psalmul 42,1), dar mărturisirea lor este falsă. Ei nu sunt mai îndreptățiți înaintea lui
Dumnezeu de cum este cel mai înrăit păcătos. Cel care caută excitările plăcerilor păcatului,
mintea care este plină de dorința de manifestare vanitoasă, nu poate sluji lui Dumnezeu.
Asemenea bogatului din parabolă, unul ca acesta nu are nici o înclinație ca să se războiască
împotriva plăcerilor firești. El dorește și caută să-și satisfacă plăcerile. El alege atmosfera
păcatului. Dar el este răpit de moarte și coboară în mormânt cu caracterul pe care l-a format în
timpul vieții, în tovărășia uneltelor lui Satana. În mormânt, el nu mai are nicidecum puterea de
a alege ceva, fie bun sau rău; căci în ziua în care cineva moare, pier până si gândurile lui.
Psalmul 146,4; Eclesiastul 9,5-6. Există astăzi în lume o clasă de oameni care sunt plini de
îndreptățire de sine. Ei nu sunt dedați la îmbuibare, nu sunt bețivi, nu sunt necredincioși; dar
ei doresc să trăiască numai pentru ei, și nu pentru Dumnezeu. El nu se află în gândurile lor; de
aceea ei sunt socotiți în rândul celor necredincioși. Dacă ar fi posibil ca ei să intre pe porțile
cetătii lui Dumnezeu, în ceruri, ei n-ar avea dreptul la pomul vieții, căci atunci când poruncile
lui Dumnezeu au stat înaintea lor cu toate cerințele lor obligatorii, ei au zis: "Nu!".

V. Minuni si vindecari
Minunea este o faptă deosebită a lui Dumnezeu sau a Sfinţilor Săi, făcută din iubire
pentru oameni. Cine nu crede în minuni, nu crede nici în Dumnezeu. Totul în jurul nostru este
minune: faptul că există lumea, faptul că exist eu, că exişti tu, că există el... De aceea un Sfânt
spunea că minunile îl înconjoară pe Iisus ca fulgii de zăpadă.
d) Pescuirea minunata si ascultarea
La pescuirea minunată, așa cum o istorisește Sfântul Evanghelist Luca, pentru ca în
cuprinsul ei constatăm o atitudine a Sfântului Apostol Petru în care se vede supunere cu
mintea față de Mântuitorul nostru Iisus Hristos41, de fapt e începutul uceniciei Sfântului
Apostol Petru. Cum? Se spune în Sfânta Evanghelie de la Luca, citim aceaceasta în capitolul
al cincilea, că Simon și cu Andrei și cu cei împreună cu dânșii își spălau mrejile, gata să
meargă spre casă, după o noapte în care n-au pescuit nimic. Și Domnul Hristos a zis, după ce
i-a învățat pe oamenii adunați în jurul Lui pe țărmul mării, după ce i-a învățat din barca lui
Simon, a zis: "Mână la larg și aruncați mrejele spre pescuire"; și Petru a zis atunci: "Doamne,
toată noaptea ne-am trudit și nu am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău arunc mreaja în
41
Mitropolit Antonie Berlădeanu, „Trimiterea Sf. Apostoli d’a predica Evangheliul”, în B.O.R. 10/1904, p. 1135

22
mare" (Luca 5, 4-5). Sfântul Apostol Petru s-a supus atunci cu mintea lui Dumnezeu fără
discuție. Cine se supune cu mintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos acela-i totdeauna
biruitor. Nu se poate să nu vadă minuni în viața lui când se supune cu mintea, în înțelesul
acesta ca, de pildă, Domnul Hristos spune să iertăm și nu ne-ar conveni să iertăm, dar ne silim
să iertăm, e o supunere cu mintea și vedem minunea liniștirii sufletului și o mare bucurie
pentru noi.

e) Învierea fiicei lui Iair (Luca, VIII, 41, 42, 49-56)

Prin această minune Domnul ne arată totodatăsă nu ne lăudăm când facem ceva bun: El
Însuşi a luat cu Sine doar pe câţiva dintre Apostoli şi a poruncit să nu se spună ce a făcut. Mai
mult, Domnul ne arată că moartea nu mai este ceva dureros, ci doar un somn, de când a venit
El pe pământ, pentru că El ne-a dat speranţa Raiului. Fiica lui Iair a înviat, dar după mai mulţi
ani a murit; şi abia la sfârşitul lumii va învia din nou. De aceea nu este creştineşte să bocim la
moartea unui credincios, pentru că el va învia la sfârşitul lumii împreună cu toţi oamenii, şi nu
va mai muri niciodată. Această minune i-a pregătit pe oameni pentru moartea şi învierea lui
Hristos42
Toate minunile săvârşite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos au un dublu scop. Unul este
acela al îndreptării creaţiei prin puterea divină mai presus de fire - prin minune; celălalt al
descoperirii căii de urmat, spre aceeaşi îndreptare, prin logica firii pusă de Dumnezeu în
creaţie - cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura despre împărăţia cerurilor. Este motivul pentru
care găsim totdeauna în Sfânta Scriptură relatate, alături de actele suprafireşti, învăţături şi
îndemnuri ce merg uneori până la „mirarea“ lui Dumnezeu de frumuseţea şi naturaleţea unor
gesturi umane: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!“ (vindecarea fiicei
femeii cananeence - Matei 15, 28), „Adevărat grăiesc vouă: La nimeni în Israel n-am găsit
atâta credinţă“ (vindecarea slugii sutaşului - Matei 8, 10). Descoperirea puterii divine înaintea
creaţiei este suportul susţinerii ei în natura sfinţeniei, a neputinţei intrării în disoluţie. Calea de
urmat - „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ - este cea a îndumnezeirii prin darurile Duhului
Sfânt şi prin conlucrarea voinţei proprii cu acestea.

f) Invierea fiului văduvei din Nain

42
Pr. prof. dr. Grigorie T. Marcu,., „Episoade din viaţa Bisericii creştine a veacului apostolesc în expunere şi
interpretare lucanică”, în M.A. 78/1960, p. 524.

23
 Între minunile săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos spre a dovedi puterea Sa
dumnezeiască, cele mai mari şi mai înfricoşătoare sunt, de bună seamă, învierile din morţi. Un
om care revine la viaţă este tot ce poate uimi mai mult pe oameni.
Sf. Evanghelist Luca ne spune că Iisus, după ce a vindecat pe sluga sutaşului păgân şi
a lăudat credinţa acestuia (Luca 7, 9), a doua zi s-a îndreptat către o cetate ce se numea Nain.
“Cu el împreună mergeau ucenicii Lui şi mult norod”. Iar când s-a apropiat de “porţile cetăţii
iată scoteau pe un mort, singurul fiu al maicii sale, şi ea era văduvă; şi popor mult din cetate
era cu dânsa”.
O văduvă îşi petrecea la groapă pe unicul său fiu, sfâşiată de durere şi însoţită de
părerile de rău ale celor de faţă. Mântuitorului i s-a făcut milă de îndurerata mamă. Să fii
văduvă, fără nici un sprijin moral în această lume răutăcioasă şi nepăsătoare este destul de
dureros. Mântuitorul, văzând-o zdrobită şi nemângâiată, s-a gândit, fără îndoială, la ceea ce
avea să se întâmple, mai târziu, cu însăşi maica Sa, prin sufletul căreia avea să treacă o sabie
tot aşa de ascuţită şi o durere tot aşa de amară. Convoiul a fost oprit. “Nu mai plânge”, a zis
Iisus văduvei43.
După acest cuvânt mângâietor, a urmat actul vindecării minunate: “Şi apropiindu-se, s-a
atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit”. S-a făcut linişte şi o aşteptare solemnă, ca atunci
când valurile mării sunt potolite ca prin minune. Şi toţi priveau cu spaimă pe Cel ce a zis: “Nu
mai plânge”. Apoi îndată, ne spune Sfânta Evanghelie, Domnul a poruncit: “Tinere, ţie îţi zic:
scoală-te!”. Tânărul s-a ridicat, şi revenindu-şi în fire, “a început a grăi, şi l-a dat pe el maicii
sale” (Luca 7, 14). Ce stare sufletească, stropită cu mângâierea lacrimilor de bucurie, trăieşte
acum mama îndoliată la revederea fiului său viu! Ce icoană minunată! O mamă fericită şi un
fiu întors la luminile vieţii, într-o fericită îmbrăţişare! În mijlocul mulţimii, tânărul a văzut
figura plină de sfântă strălucire a Mântuitorului care îl privea cu dragoste şi blândeţe. Câtă
recunoştinţă s-a putut culege din inima acestui tânăr la întâlnirea privirii lui cu Domnul!
Impresia a fost aşa de mare, încât pe toţi i-a cuprins o teamă şi ziceau: “prooroc mare s-a
ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul său”.

VI. Concluzii
Gândirea orientală în general ca de altfel și gândirea ebraică a folosit dintotdeauna
imaginea în exprimare. Încadrându-se în specificul acestui fel cu totul original și scriitorii
biblici au mânuit cu multă dexteritate imaginea, metafora, simbolul și chiar alegoria. Deși par

Prof. S. N.Sakkos, , “Evanghelia a IIIa (Învierea fiului văduvei din Nain), duminica a XXa după Rusalii”, în
43

M.O. 1112/1973, p. 956

24
simple, parabolele au totuși un caracter "enigmatic" necesitând o interpretare pentru a fi
înțelese. În repetate rânduri Domnul Hristos lasă să se înțeleagă că pentru a pricepe sensul
unei parabole trebuie să fi primit revelația tainelor împărăției lui Dumnezeu.
În pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32), Mantuitorul Iisus ne-a dat o inchipuire a
dragostei adevărate, a dragostei dumnezeiești. Dragostea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru
oameni se vede în îndelunga Sa răbdare, marea Sa iertare și marea Sa bucurie. Răbdarea,
iertarea și bucuria sunt cele trei mari chipuri ale dragostei dumnezeiești, chipuri fără de care
orice dragoste nu ar fi o dragoste adevărată44.
Acela care nu are răbdare cu noi când greșim, acela nu ne iubește. Nici acela nu ne
iubește care nu ne iartă atunci când ne pare rău pentru greșeala noastră. Și cel mai puțin dintre
toți ne iubește acela care nu se bucură de îndreptarea noastră
Scularea de pe patul morţii sufleteşti se face şi prin post, “mijloc de înlăturare a
poftelor”, şi “prin rugăciuni, care sunt urcuşuri sufleteşti de a ne uni cu Dumenzeu” 45. Dar
pentru ca cineva să poată lupta eficient spre promovarea vieţii în lume, are nevoie nu numai
de harul lui Dumnezeu, ci să şi dorească şi să se înarmeze cu cunoştinţele necesare împlinirii
chemării de-a stăpâni pământul. Iar aceste cunoştinţe necesare se primesc, mai ales, în familie,
Biserică, în şcoli – adevărate lăcaşuri chemate să ofere hrană spirituală pentru suflet, să
formeze personalităţi puternice şi caractere de nezdruncinat.
Perioada cea mai fructuoasă pentru dobândirea acestor trăsături este tinereţea. De
aceea cuvintele Mântuitorului: “Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” se adresează tuturor tinerilor
botezaţi în numele Sfintei Treimi, ca să întrebuinţeze timpul cu folos, să se ferească de clipe
ale păcatului, generatoare de multe şi grele nemulţumiri şi suferinţe; să îşi îndrepte întreaga
atenţie şi muncă spre lucruri folositoare, şi să promoveze frumuseţea morală a vieţii.

44
Pr. prof. dr. Grigorie T. Marcu, op. cit., p. 524.
45
Ibidem.

25
Bibliografie
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită sub îndrumarea şi cu
purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune
diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul
Clujului, Bucureşti, 2001.
Sfântul Grigorie Palama, „Omilie la pericopa evanghelică Luca 16, 1931, care zice:
«era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi vison»”, trad. din lb. greacă de Moraru, diac.
Eugen, în G.B. 6/1988, pp. 6772
Sfântul Vasile cel Mare, Sf., „Omilie la cuvintele Evangheliei după Luca: «Stricavoi
jitniţele mele şi mai mari le voi zidi» şi despre lăcomie, trad. din lb. greacă de Popescu, prof.
Teodor M., în S.T. 1/19341936, pp. 9098.

26
 Herineanu, Arhiepiscop Teofil, “Tâlcuiri din Sfânta Scriptură”, Editura Arhiepiscopiei
Vadului și Feleacului și Clujului, Cluj Napoca, 1987
Manoilescu Dinu, Natalia, “Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii”,
Editura Bizantină, București, 2004
Papacostea Serafim, “Parabolele Domnului”, Editura Re]ntregirea, Alba Iulia 2005
Sofronie Craioveanul, arhiereu, Noul Testament. Partea I. Evangheliile după Matei,
Marcu, Luca şi Ioan, Ed. Minerva, Bucureşti, 1909
Stamatoiu, Pr. Dionisie, “Cele patru Evanghelii”, Editura Universitaria, Craiova, 2003
Trifa, Iosif, Din pildele Mântuitorului, Sibiu, 1937

Berlădeanu, PS Arhiereu Callistrat, „Trimiterea Sf. Apostoli d’a predica Evangheliul”,

în B.O.R. 10/1904, pp. 11331144.
Constantin, Daniel, „Enigma smochinului şi zeloţii în Sfintele Evanghelii (Matei XXI,
1820, Marcu XI, 1214, Luca XIII, 69, Ioan I, 4551)”, în S.T. 12/1972, pp. 4558.
Constantinescu, pr. prof. Ioan, „Parabola viţei celei adevărate (Ioan XV, 111)”, în G.B.
34/1984, pp. 214-223.
Constantinescu, pr. Al. N., „Pe drumul spre Emaus cu Luca şi Cleopa”, în G.B. 3-
4/1965, pp. 244248.
Corniţescu, diac. prof. Emilian, „Sensul postului după Sfânta Scriptură”, în B.O.R. 4-
6/1991, pp. 8394
Dănău, C. V., „Genealogia Mântuitorului după evangheliştii Matei şi Luca”, în B.O.R.
7/1912, pp. 709719.
Dinu, Nicolae, „Chipul Maicii Domnului în Evanghelia Sfântului Luca”, în .G.B. 3-
4/1959, pp. 234244.
Georgescu, O, Parabolele în Evanghelii, în M.O. 1112/1969, p. 1008.
Marcu, pr. prof. dr. Grigorie T., „Episoade din viaţa Bisericii creştine a veacului
apostolesc în expunere şi interpretare lucanică”, în M.A. 78/1960, pp. 519534.
Nicolaescu, diac. prof. N. I., „Actualitatea parabolelor istorisite în Evanghelia după Sf.
Luca”, în S.T. 56/1952, pp. 273292.
Papuc, diac. Gheorghe, „Sf. Luca autor neotestamentar”,în M.A. 13/1963, pp. 7492.
Plămădeală, Mitropolit Antonie, “Tâlcuiri noi la texte vechi”, Sibiu, 1989

27
 Roşescu, pr. C., „Istoria sfântă a Vechiului şi Noului Testament şi parabolele şi
învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos, de pr. N. Hodoroabă”, în M.M.S. 8/1931, pp. 221-
238.
Sakkos, prof. S. N., “Evanghelia a IIIa (Învierea fiului văduvei din Nain), duminica a
XXa după Rusalii”, în M.O. 1112/1973, pp. 954959
Idem, „Explicarea evangheliilor duminicale din Sfânta Evanghelie după Luca”, trad.
de Olimp N. Căciula, în M.O. 78/1973, pp. 589597.
Semen, pr. prof. dr. Petre, „Vorbirea în pilde, în cărţile Sfintei Scripturi”, în S.T. 11-
12/1992, pp. 1527.
Stan, pr. conf. dr. Alexandru, „Actualitatea pastoral misionară şi adîncimea teologică a
interpretării scripturistice a arhiepiscopului Petru Hrisologul”, în S.T. 910/1985, pp. 615633.
(trad. din latină a cinci cuvântări ale lui Petru de Ravenna la Pilda fiului risipitor, şi observaţii
asupra metodei omiletice)
Stăniloaie, pr. prof. Dumitru, „Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca”,
în O. 3/1980, pp. 443453.

28