FENOMENOLOGIA STRUCTURII FIINŢEI

Fiinţa dat originar al metafizicii

Constatăm că unele fiinţe(în realitate) au mai multă consistenţă ontologică şi

altele mai puţină, de aici porneşte studiul metafizicii.
„Poarta de intrare a unei metafizici a fiinţei în sine, nu poate fi decât fiinţa
concretă, pentru că fiinţa în sine, pe care, o întâlnim pretutindeni, nu se manifestă
niciodată direct, ci este întotdeauna ascunsă în spatele măştii unei anumite fiinţe
limitate”1. Iar pentru a sesiza fiinţa în sine trebuie „cu necesitate” după cum spune
părintele Mondin, să trecem printr-o fiinţă oarecare, pentru că locuinţa, receptacolul
fiinţei în sine, este fiinţa contingentă.
Prin urmare, datul originar al cercetării metafizice este fiinţa. Tot ceea ce este
obiect al experienţei noastre este o fiinţă: musca este o fiinţă, cartea este o fiinţă şi
tot aşa maşina, vaporul, copilul, soarele etc. Ceea ce ne îngăduie să percepem fiinţa
ca fiinţă şi nu în măsura care este muscă, maşină, carte ş.a este conceptul de fiinţă 2.
Este fiinţă tot ceea ce, într-un fel, are fiinţă în sine: este fiinţă intru-cât participă la
fiinţa în sine, fiinţa auto-suficientă. Iar ceea ce o califică drept fiinţă este prezenţa
fiinţei în sine. Fiinţa este atotcuprinzătoare, de la care nu se poate sustrage nimic(în
afara nimicului) şi cuprinde totul(chiar şi cuvântul „nimic”). Fiinţa desemnează
orice lucru care există, ea nu se confundă cu actul de a fi. Fiinţa epuizează orizontul
realului. În fiinţă intră: esenţa, existenţa, substanţa, actul, potenţa ş.a, dar nu se
confundă cu acestea.
De importanţă capitală în metafizică este distincţia dintre o fiinţă oarecare şi
fiinţa în sine. „Diferenţa ontologică” pe care a insistat Heidegger are o importanţă
deosebită: ca un lucru să fie nu ajunge să fie gândit. Pe de altă parte este Boethius
care identifică fiinţa cu fiinţa în sine şi transferă toate atributele(inclusiv
imutabilitatea şi eternitatea) fiinţei.
„Fiinţa este necesară doar în esenţa ei, şi nu în existenţa ei. Experienţa ne spune
că nu există nici o coincidenţă între planul logic şi cel ontologic şi justificarea
ontologică nu poate fi înfăptuită doar prin analiză logică”3

Noţiunea şi împărţirea fiinţelor

1
Cf. B. MONDIN, Manuale di filosofia sistematica, I-VI, Ontologie, Metafizică III, Editioni
Studio Domenicano, Bologna 1999; trad. română Manual de filozofie sistematică. I-VI,Iaşi,
Sapientia, 2008, pag 145.
2
Cf. B. MONDIN, Manuale di filosofia sistematica, I-VI, Ontologie, Metafizică III, pag 145.
3
Cf. B. MONDIN, Manuale di filosofia sistematica, I-VI, Ontologie, Metafizică III, pag 146.
 3
Termenul „fiinţă” corespunde grecescului „όν” şi latinescului ens. El poate fi luat
fie ca participiu(ens participialiter sumptum), fie ca formă nominală sau
substanţială(ens niminaliter sumptum). În primul caz, denotă exerciţiul actual al
fiinţei; în timp ce, în al doilea caz, înseamnă ceva care are fiinţă(id quod habet
esse).
Fiinţa este cea mai generală proprietate a oricărei realităţi. Termenul „fiinţă”
afirmă totalitatea unui lucru, nu o parte a lui. După cum sugerează însăşi originea
termenului(ens vine de la esse), fiinţa arată în mod deosebit un raport cu fiinţa în
sine(quod participat esse). Şi pentru că fiinţa în sine se caracterizează întotdeauna
ca act, fiinţa poate fi definită şi ca „fiinţa în act”
„ Ca noţiune universală termenul de „fiinţă” are aceeaşi extindere ca şi termenul
de „lucru”(res) dar intenţia este diferită pentru că lucrul se referă la esenţă, în timp
ce „fiinţa”se referă la fiinţa în sine”4.Aristotel în lucrarea sa Metafizica a trecut în
revistă genurile fundamentale de lucruri existente(categoriile). El ţinut însă să
sublinieze totodată că fiinţa nu poate fi un gen. El a fost primul care a făcut o
clasificare precisă şi amănunţită a diferitelor întrebuinţări a termenului de „fiinţă”.
Fiinţa se împarte în substanţială şi accidentală. Fiinţa ce subzista în sine însăşi
este fiinţa substanţială (substanţa: fiinţa ce aderă la un subiect adică la substanţă este
fiinţa accidentală). Fiinţa accidentală se împarte în nouă categorii(calitate, cantitate,
acţiune, pasiune, timp, loc, relaţie, situaţie, fel de a fi în exterior).
A doua împărţire este între fiinţa logică (ce priveşte adevărul şi falsitatea
propoziţiilor şi există doar în minte) şi fiinţa reală (există indiferent dacă este
gândită sau nu).
A treia împărţire referitoare la fiinţă priveşte „când ceva care există în chip
actual”5.
Mai xistă şi alte împărţiri precum: fiinţa abstractă(ce corespunde fiinţei logice) şi
fiinţa concretă(ce corespunde fiinţei reale); apoi o altă împărţire între fiinţa per
se(ce corespunde substanţei) şi fiinţa per accidens(ce corespunde accidentului); apoi
între fiinţa a se(care e fiinţa necauzată) şi fiinţa ab alio(care e fiinţa cauzată).Există
de asemenea multe împărţii ce privesc fiinţa reală: fiinţa finită şi infinită, materială
şi imaterială, veşnică şi vremelnică, prin participare şi prin esenţă, fizică şi morală
etc.
Obiectul explorării noastre ontologice este fiinţa reală, fiinţă ce se oferă
inteligenţei noastre în experienţa zilnică, nu fiinţa logică.
Există astfel un concept tare al fiinţei, care vede în fiinţă cea mai mare
perfecţiune, ţi un concept slab, care vede în fiinţă cea mai mică perfecţiune. Punctul
de referinţă esenţial al cercetării noastre metafizice este conceptul tare de fiinţă.
Acest lucru are implicaţii şi asupra conceptului de fiinţă: fiinţa văzută în raport cu
esse comune posedă mai puţină intensitate ontologică a fiinţei văzute în raport cu

4
Cf. B. MONDIN, Manuale di filosofia sistematica, I-VI, Ontologie, Metafizică III, pag 147.
5
Cf. B. MONDIN, Manuale di filosofia sistematica, I-VI, Ontologie, Metafizică III, pag 148.
 4
esse ut actus, condensare a tuturor perfecţiunilor. În schimb, fiinţa ce participă la
fiinţa intensivă devine cu necesitate o fiinţă mai bogată în actualitate şi perfecţiune
decât fiinţa aristotelică şi dobândeşte o mai mare deficienţă ontologică decât fiinţa
raportată doar la esse comune. Sărăcirea ontologică a fiinţei ne va duce dincolo de
Fiinţa subzistentă, spune părintele Mondin.

Structura fundamentală

Structura ontologică fundamentală ce precede orice altă structură (materie-formă,

substanţă-accident, acţiune-pasiune, etc.) este cea a compoziţiei dintre esenţă şi
fiinţă.

Ce se înţelege prin esenţă?

Vine din grecescul ουσια, din latinescul esentia – id quod est (ceea ce este). Este
elementul de bază sau fundamentul în esenţa unui lucru:natura lucrului, acel ceva
fără de care lucrul nu ar putea fi ceea ce este. Un lucru nu îşi poate pierde esenţa
fără a înceta să existe6. Desemnează capacitatea unui lucru, unei fiinţe de a avea
actul de a fi. Esenţa este obiectul definiţiei „iar definiţia cuprinde principiile speciei
şi nu principiile individuale”7.
Esenţa nu se confundă cu fiinţa sau cu actul de a fi. Esenţa este primul element
care apare in structura fiinţei. Diferenţa dintre fiinţă şi esenţă este reală, ontologică,
metafizică–esenţa este reală.

Boethius(480-526)

În tratatul teologic „De hebdomadibus” a lui Boethius apare pentru prima dată
distincţia dintre esenţă şi fiinţă, unde autorul foloseşte pentru fiinţă termenul
„esse”iar pentru esenţă „id quod est”. Iată textul pe care ni-l părintele Mondin unde
Boethius vorbeşte despre această distincţie: „ Deosebite sunt fiinţa în sine(esse) şi
ceea ce este(id quod est);căci doar fiinţa în sine încă nu este, dar ceea ce este, luând
forma actului ultim de a fi(essendi forma) este şi subzistă”.
Au existat diferite interpretări a ceea ce înţelegea Boethius prin esse; tendinţa cea
mai răspândită este cea de a-l reduce pe Boethius la Aristotel, înţelegând distincţia
dintre esse şi id quod est drept distincţie între substanţa universala şi substanţa
concretă, individuală, sau între fiinţa lipsită de orice determinare şi fiinţa
determinată de o formă particulară8. Interpretarea aceasta nu pare a fi corectă, spune
părintele Mondin deoarece Bethius vorbeşte pe lângă distincţia dintre esse şi id
quod est şi de o compoziţie a acestor două principii supreme ale realităţii-iar
6
Dictionar de filosofie şi logică, trd. din engleză de D. STOIANOVICI, Humanitas, 1996, pg 128.
7
Cf. B. MONDIN, Manuale di filosofia sistematica, I-VI, Ontologie, Metafizică III, pg 150.
8
Cf. B. MONDIN, Manuale di filosofia sistematica, I-VI, Ontologie, Metafizică III, pg 151.
 5
lucrurile concrete sunt rezultatul acestei compoziţii-şi consideră esse drept formă,
forma essendi, deci ceva suprem de actual, chiar dacă în fiinţă nu de bucură de
subzistenţă proprie. Esse al lui Boethius nu se epuizează ca esse al lui Aristotel în
cele zece categorii ci le întrece pe toate.
Sf. Toma atribuie lui esse boethian sensul tare de actus essendi şi consideră
distincţia dintre esse şi id quod est drept echivalentă cu distincţia dintre act al fiinţei
în sine şi esenţă.
Boethius a izolat esse de substanţă şi l-a înălţat deasupra acesteia, aşezându-l în
vârful cel mai înalt al realităţii. Totuşi, poziţia lui Boethius nu corespunde nici cu
cea a lui Aristotel, nici cu cea a Sf. Toma ci se află la jumătatea drumului între cei
doi filosofi, deoarece n-a sesizat în esse pregnanţa şi radicalitatea ontologică ce face
din el actualitas omnium actuum şi perfectio omnium perfectionum.

Avicenna(980-1037)

Lui Avicenna i se datorează prima formulare clară a distincţiei reale dintre esenţă
şi fiinţă(esenţă) la fiinţele finite. El stabileşte această distincţie pe baza metafizicii
Unului: iată ce afirmă despre acestea:
„Lucrul şi esenţa(res, esntia) sunt, din punct de vedere conceptual, prezente în
suflet şi formează două concepte distincte(...). Orice lucru posedă o esenţă reală,
datorită căreia este ceea ce este(...). Există o diferenţă între ideea de res şi cea de
existenţă, pentru că un lucru doar poate fi, în timp ce existenţa este. Relaţia dintre
ele este analoagă celei dintre un lucru şi accidentele sale. Această diferenţă am
întâlnit-o deja în logică; dar să mai aruncăm o privire luând ca exemplu omul. Or,
reprezintă o esenţă reală, ce constituie definiţia şi quidditatea sa, fără a arăta totuşi
condiţia existenţei sale, individuale sau universale, în individul concret sau în
individul înzestrat cu gândire, sau dacă există în formă de simplă posibilitate sau de
realitate efectivă; Toate lucrurile, în afara fiinţei adevărate şi necesare, au esenţe ce
se află în condiţia de pure entia possibila. O existenţă reală le parvine doar în
exterior. În fiinţa primă nu există nimic care să-i poată fi adăugat. Celelalte lucruri
sunt esenţe ce primesc existenţa de la Ea prin emanaţie”.
Din aceste texte rezultă intenţia lui Avicenna de a face o distincţie netă între
esenţă şi existenţă: este vorba de două dimensiuni distincte ale fiinţei. Esenţa
desemnează ceea ce este un lucru, iar existenţa, modul său de a fi. Prin existenţă,
Avicenna nu înţelege actul fiinţei în sine, care poate fi de două feluri, adică necesar
sau posibil9.
Avicenna susţine că existenţa este extrinsecă esenţei şi că tot ea, existenţa, este un
atribut accidental al esenţei.

9
Cf. B. MONDIN, Manuale di filosofia sistematica, I-VI, Ontologie, Metafizică III, pag 153.
 6

Maimonide(1135-1204)

O lucrare filosofică importantă a lui Maimonide este „Călăuza” unde încearcă să

armonizeze învăţătura iudaismului cu Aristotel.
Maimonide susţine acelaşi punct de vedere ca şi Avicenna în ceea ce priveşte
distincţia reală dintre esenţă şi existenţă.
Iată ce spune Maimonide:
„ Se ştie că existenţa este un accident adăugat la ceea ce există; tocmai de aceea,
ea este ceva accesoriu esenţei a ceva ce există. Acest lucru este evident şi necesar în
toate cele a căror existenţă are o cauză, pentru că existenţa aceasta este ceva adăugat
la esenţă”10. În ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu „existenţa sa este adevărata sa
esenţă; esenţa sa este existenţa sa şi nu este deloc o esenţă căreia fiinţa să-i fie
accidentală, astfel încât existenţa să-i fie ceva accesoriu” 11.

Sfântul Toma de Aquino(1225-1274)

Sfântul Toma valorifică învăţătura lui Boethius, Avicenna şi Maimonide despre

distincţia reală dintre esenţă şi existenţă într-o manieră specială; le conformează,
conceptul său intensiv despre fiinţă, reformând astfel doctrina raporturilor dintre
esenţă şi fiinţă nu potrivit schemei substanţă-accident cum făcuse predecesorii săi
amintiţi mai sus ci potrivit schemei act-potenţă.
În ascensiunea metafizică a Sfântul Toma ne spune părintele Mondin, distincţia
reală dintre esenţă şi existenţă este o trecere hotărâtoare, fără de care ascensiunea
eşuează. Mai mult decât această distincţie, la Sfântul Toma este învăţătura despre
natura ţi rolul esenţei în privinţa fiinţei.
Fiinţa contingentă nu există dacă lipseşte esenţa sau dacă lipseşte fiinţa. Prin
urmare atât esenţa cât şi fiinţa sunt două elemente necesare, substanţiale şi de
neînlocuit ale fiinţei concrete. Fără fiinţă, esenţa nu este nimic, rămâne pură
potenţialitate ce există doar în mintea celui ce o gândeşte, la fel şi fiinţa dacă nu
există o esenţă care s-o privească, ea, fiinţa, nu devine actul nici unui lucru.
Tot Sfântul Toma afirmă despre fiinţă că nu poate fi tratată ca accident(după cum
făcuse Avicenna şi Maimonide) deoarece fiinţa este actualitatea oricărui act şi nu
poate cădea sub stăpânirea nici unei categorii, nici a celei a substanţei şi nici a
celorlalţi accidenţi. Fiinţa în sine este o supra-categorie, un transcendental şi faţă de
orice tip de fiinţă are rolul de act.
„Deşi fiinţa unui lucru este altceva decât esenţa sa, totuşi nu trebuie înţeles ca
ceva adăugat, în felul unui accident, ci ca fiind constituit prin principiile esenţei” 12.
10
Cf. B. MONDIN, Manuale di filosofia sistematica, I-VI, Ontologie, Metafizică III, pag 154.
11
Cf. B. MONDIN, Manuale di filosofia sistematica, I-VI, Ontologie, Metafizică III, pag 154.
12
Cf. B. MONDIN, Manuale di filosofia sistematica, I-VI, Ontologie, Metafizică III, pag 156.
 7
Fiinţa substanţială a unui lucru spune Sfântul Toma nu este accident, ci actualitate a
oricărei forme existente fie fără materie, fie cu materie.
Sfântul Toma ajunge la concluzia că esenţa este aceea în funcţie de care lucrurile
primesc actul de a fi. Deci limitarea perfecţiunii fiinţei în sine în fiinţele concrete
trebuie căutată în esenţă. Esenţele spune Sfântul Toma, sunt ca nişte recipiente şi
conţin atât din fiinţa în sine cât comportă capacitatea lor; invers, fiinţa în sine se află
în fiinţele concrete potrivit măsurii capacităţii lor”13.
Lucrurile nu s-ar putea deosebi unele de altele în virtutea fiinţei, care este
comună tuturor ci prin aceea că au naturi diferite prin care fiinţa se dobândeşte în
moduri diferite.
Pentru a arăta caracterul finit al îngerilor ca şi a oricărei alte realităţi Sfântul
Toma spune că poate fi suficientă esenţa, întru-cât, aceasta este prin natura ei,finită
şi este raţiunea intrinsecă a delimitării de perfecţiunea infinită a fiinţei în sine în
fiinţa creată14.
Folosindu-se de schema act-potenţă Sfântul Toma furnizează o explicaţie mai
adecvată a raporturilor pe care le are esenţa cu fiinţa, precum şi a motivului pentru
care orice fiinţă posedă perfecţiunea fiinţei în mod limita. Fiinţele finite posedă
perfecţiunea fiinţei în sine în mod limitat din cauza esenţei lor.
Iată ce afirmă Sfântul Toma:„...efectele lui Dumnezeu nu îl imită pe el însuşi
perfect, ci atât cât pot. Şi ţine de deficienţa imitării faptului că ceea ce este simplu şi
unu nu poate fi reprezentat decât prin mai multe. Astfel are loc în ele compunerea,
din care rezultă faptul că în ele fiinţa nu e identică cu natura”15
„Orice esenţă transpune în act fiinţa în sine într-un mod limitat, o „defineşte” în
virtutea naturii sale înseşi, care este ca de a fi receptacol al fiinţei în sine şi nu fiinţa
în sine”16.
Structura esenţă/fiinţă este structura fundamentală primară a tuturor fiinţelor
finite. Structura este cea care dă seama de caracterul lor finit.

Interpreţii Sfântului Toma

Au existat unii filosofi care au deformat grav semnificaţia distincţiei reale dintre
esenţa şi fiinţa ce se întâlneşte în metafizica tomistă. Printre aceştia se numără:
Egidiu din Roma care a făcut din această distincţie, o distincţie excesiv de realistă,
considerând esenţa şi existenţa drept două moduri diferite de a fi: esse essentiae şi
esse existentie. Francisco Suarez a conceput distincţia dintre esenţă şi existenţă
drept distincţie logică: esenţă şi existenţă nu sunt două elemente ce alcătuiesc
împreună fiinţa finită, ci două moduri diferite de a concepe aceeaşi fiinţă: esenţa
13
Cf. B. MONDIN, Manuale di filosofia sistematica, I-VI, Ontologie, Metafizică III, pag 156.
14
Cf. B. MONDIN, Manuale di filosofia sistematica, I-VI, Ontologie, Metafizică III, pag 157.
15
Cf. TOMA DE AQUINO, Summa Theologica I, trad A. BAUMGARDEN, Polirom, Iaşi 2009, pag
73.
16
Cf. B. MONDIN, Manuale di filosofia sistematica, I-VI, Ontologie, Metafizică III, pag 159.
 8
reprezintă modalitatea potenţială (posibilul), iar existenţa-modalitatea
posibilă(reală).

Bibliografie

 B. MONDIN, Manuale di filosofia sistematica, I-VI, Ontologie,

Metafizică III, Editioni Studio Domenicano, Bologna 1999;
trad. română Manual de filozofie sistematică. I-VI,Iaşi,
Sapientia, 2008.

 Dictionar de filosofie şi logică,

trad. din engleză de D. STOIANOVICI, Humanitas, 1996.

 TOMA DE AQUINO, Summa Theologica I,

trad. A. BAUMGARDEN, Polirom, Iaşi 2009.