Prin minunea pe care o împlineşte astăzi, Mântuitorul Hristos ne arată încă

o dată că este Stăpân desăvârşit peste viaţă şi peste moarte, Cel care porunceşte
întunericului să se risipească şi luminii să se reverse. Numai El poate să poruncească
„duhului să se întoarcă” în trup şi omul cu adevărat să învieze.
Ceea ce vedem de cele mai multe ori cu ochii trupului şi socotim a fi în mod
ireversibil ultimul moment al existenţei pământene pentru fraţii noştri trecuţi din
această viaţă în cea de dincolo se explică cel mult în lumina credinţei în dumnezeiasca
Înviere. Căutând în Sfânta Scriptură, vedem însă că drumul care străbate de aici spre
ceea ce nu se vede poate fi întrerupt şi chiar întors înapoi printr-o simplă şi apăsată
poruncă: „Copilă, scoală-te!”.
În textul său, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca ne vorbeşte despre una
dintre cele trei minuni consemnate biblic pe care Domnul le-a făcut asupra celor care
deja se găseau în stăpânirea morţii. Alături de „Învierea fiului văduvei din Nain” şi
„Învierea lui Lazăr”, „Învierea fiicei lui Iair” învaţă despre darul nepreţuit al veşniciei
socotit „în” şi „prin” Învierea Mântuitorului Hristos. ==
Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu
Tine, înviind Tu. Răstignitu-m-am ieri, împreună cu Tine, Însuţi împreună mă
preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta!”  (Canonul Sfintei Învieri, Cântarea a
III-a).
Din punct de vedere structural, pericopa evanghelică de astăzi se poate
rezuma în trei momente cronologice: 1. Iair înaintea Mântuitorului Hristos şi
rugămintea sa (v. 41-42), 2. Oprirea izvorului de sânge şi vădirea credinţei
mântuitoare (v. 43-48) şi 3. Învierea fiicei mai-marelui sinagogii şi întoarcerea duhului
ei în trup (49-57). 
Iair înaintea lui Hristos şi rugămintea sa 
Împresurat din toate părţile de mulţime, Mântuitorul primeşte disperarea
unui părinte, străpuns în adâncul sufletului de durerea că unica sa fiică agoniza pe
patul suferinţei. El, mai-marele sinagogii, un demnitar iudeu de rang înalt, vine
înaintea Învăţătorului să ceară îndurare, agăţându-se disperat de nădejdea unei
vindecări minunate. Genunchii săi se pleacă până la pământ şi, odată cu ei, lacrimile i
se revarsă pe faţă, fruntea amestecându-se cu ţărâna. Auzise cu siguranţă despre
multele vindecări pe care le săvârşise Domnul şi despre puterea prin care poruncea
neputinţei să dispară. Cu inimă zdrobită, Iair cere de la Dumnezeu „să intre în casa
lui, căci numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte” (v. 41-42). Şi
mila nu întârzie să vină, căci ascultându-i rugăciunea, ne spune evanghelistul că
Domnul pe dată a plecat spre casa aceluia.
Părintele Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, în cartea „Dăruind vei
dobândi” socoteşte că în acest inegalabil tablou al „mărinimiei dumnezeieşti” se
vădesc „nenumăratele tămăduiri făcute din milă (femeia gârbovă, omul cu mâna
uscată, bolnavul de idropică, slăbănogul, învierea fiului văduvei din Nain, a fiicei lui
Iair, săturarea miilor de oameni în pustie (milă îmi este de mulţime) cu părintescul
gând că, dacă vor fi sloboziţi flămânzi, ar putea să se istovească pe drum ca unii care
au venit de departe (p. 187). Cu alte cuvinte, motivul pentru care Domnul împlineşte
această minune este negreşit mila şi dragostea pentru cei vii, El Însuşi fiind „un
Dumnezeu al viilor, nu al morţilor” (cf. Mt. 22, 32). Lacrimile tatălui, lipite de
rugăciunea pe care o face pentru fiica sa, vădesc negreşit mila dumnezeiască ce se
pogoară ca ajutor.
Oprirea izvorului de sânge şi vădirea credinţei mântuitoare
Momentul sporeşte în intensitate printr-o altă minune, de data aceasta
tainic împlinită cu o femeie, „care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise
cu doctorii toată averea ei şi de nici unul n-a putut să fie vindecată”  (v. 44). Aceasta se
atinge pe ascuns de „poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei”  (v. 45).
Domnul se opreşte şi, fără să o numească direct, o cheamă la mărturisire: „S-a atins de
Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine” (v. 47). Şi nefiind nicidecum
sesizată de cei care erau de faţă, minunea se descoperă prin mărturisirea femeii care
„a spus de faţă cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit
îndată” (v. 48).
Sfântul Ioan Damaschinul vede în credinţa mântuitoare a femeii înlesnirea
iertării păcatelor ei. De aceea, Sfântul Părinte îl îndeamnă pe cel care se pregăteşte să
primească Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie să urmeze în rugăciune pilda celor două
femei care s-au atins de Hristos: „Că aceasta (femeia cu scurgere de sânge), atingându-
se de marginea hainei Tale, prea lesne a luat tămăduire, iar aceea (femeia desfrânată),
cuprinzând preacuratele Tale picioare, a dobândit dezlegare de păcate” (Canonul
Sfintei Împărtăşanii, Rugăciunea XI).
Învierea fiicei şi întoarcerea duhului ei în trup
Înainte de a porni spre casa lui Iair, ajunge la urechile părintelui vestea
morţii fiicei sale: „A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul” (v. 50). Dacă până în
acest moment, nădejdea lui Iair era justificată de faima taumaturgică a Domnului,
primirea veştii instaurează fatalmente finalitatea raţiunii prosternării sale. Raţional,
nu mai avea nici un motiv prin care să se automotiveze. Şi totuşi, dincolo de orice
logică, Domnul îl cheamă pe Iair să se descopere prin credinţă: „Nu te teme, crede
numai şi se va izbăvi” (v. 51). Firul narativ merge mai departe: Iisus intră în casă şi
găseşte mulţimea plânsă. Înaintea deznădejdii de care erau cuprinşi, Domnul Învierii
ridică un alt paradox: „Nu plângeţi, n-a murit, ci doarme!” (v. 53). Sunt cuvinte în care
găsim definiţia morţii din perspectivă creştină: somnul prin care se petrece omul spre
înviere. Ajuns înaintea patului pe care era întinsă copila moartă, Domnul vieţii
porunceşte ca un Stăpân: „Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată” (v.
55-56).
Minunea transcende prin definiţie logica raţională a oricărei demonstraţii.
Şi totuşi, în „firul logic” al celor întâmplate, descoperim cu reverberaţie „credinţa”.
Dacă moartea trupului negreşit înspăimântă, pierderea sufletului este cu certitudine o
tragedie: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă
mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Mt. 10, 28).
Sufletul este mai de preţ decât toate bunătăţile pământului, „căci ce-i foloseşte omului
să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în
schimb pentru sufletul său?” (Mc. 8, 36-37).
Învăţătura sfintei noastre Biserici arată lămurit că dincolo de moarte ne
aşteaptă viaţa veşnică, în comuniunea drepţilor, bineînțeles dacă sufletul se găteşte
pentru această mare întâlnire. Prin moartea şi învierea Domnului, moartea noastră se
face poartă spre ceruri şi ceas de adormire până la obşteasca Judecată. Hristos e de
acum „începătură a învierii celor adormiţi” (I. Cor. 15, 20), căci dacă El n-a înviat,
„zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (I.
Cor. 15, 15).