Grija îndreptăţită faţă de trup şi față de suflet

Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 08 Aprilie 2024

Sfintele Evanghelii se îngrijesc să descopere cât mai lămurit căi de tămăduire

și de remediu duhovnicesc pentru omul rănit de păcat. Din abundența pildelor
hristice, menite să vindece și să ridice jugul suferinței, culegem imagini și
simboluri adânci de trăire creștină. Prin toate acestea, adunate laolaltă, noi cei
de astăzi „răscumpărăm vremea, căci zile rele sunt!”

Întrebat de Sfântul Ioan Botezătorul (cel întemnițat), prin gura ucenicilor săi, dacă „Tu eşti
Cel ce va să vină sau să aşteptăm pe altul?” (cf. Lc. 7, 20), Mântuitorul răspunde
paradigmatic, rezumând cuvintele profetului: „Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc,
surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (Lc. 7, 22). Altfel spus, toate
minunile și vindecările pe care Hristos le săvârșește de acum înainte aveau menirea să
vestească prezența Sa mântuitoare și tămăduitoare în lume, ca împlinire a prorociilor din
Legea Veche: „Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi. Atunci
va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor; că izvoare de apă vor curge în
pustiu şi pâraie în pământ însetat” (Is. 35, 5-6). Cercetând mai adânc aceste cuvinte,
înțelegem că nu ne aflăm înaintea unei enumerări schematice a minunilor săvârșite de
Domnul, ci mai degrabă suntem în fața unei „certificări mesianice”. „Există un alt cuvânt al
lui Iisus legat de acesta, care preia un alt pasaj din Is. 61, 1: «Duhul Domnului peste Mine,
pentru că M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să-i vindec pe cei zdrobiţi la inimă; să
propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi şi să
vestesc anul milei Domnului» (cf. Lc. 4, 18). A venit ceasul: «Astăzi s-a împlinit Scriptura în
urechile voastre» (Lc. 4, 21). Duhul creator, pe care păcatele oamenilor îl alungaseră în exil
odată cu ultimul dintre profeţii-scriitori, planează din nou peste pământul însetat; o nouă
creaţie a început. Cei oropsiţi aud vestea cea bună, porţile temniţelor se deschid, cei oprimaţi
respiră din nou aerul libertăţii, pelerinii orbi văd lumina, ziua mântuirii a sosit” (Joachim
Jeremias, Parabolele lui Iisus, Ed. Anastasia, p. 154).

Gravitatea bolii vs minunea vindecării

Împlinirea profeţiilor vechi-testamentare în Persoana Mântuitorului Hristos se face pe de o

parte şi prin manifestarea văzută şi concretă a minunilor săvârşite de Dânsul. Legat de cele
menţionate la prorocul Isaia şi ulterior afirmate corelativ de evangheliştii sinoptici, nu avem
prea multe detalii medicale, dat fiind scopul lor teologic. Putem lua ca exemplu minunea
vindecării „slugii sutaşului din Capernaum”, care „zăcea în casă, slăbănog, chinuindu-se
cumplit” (Mt. 8, 6). Dorinţa evanghelistului a fost însă aceea să „să se indice gravitatea bolii
şi gravitatea prognozei în contrast cu măreţia puterii divine de vindecare a lui Hristos. Boala
aceasta poate fi un exemplu de poliomielită cu paralizie respiratorie. La fel ca şi celelalte
boli menţionate în Biblie nu a fost necesar ca ea să fie specificată chiar dacă ar fi fost bine
cunoscută. Nu există dovezi care să sugereze cu exactitate care a fost cauza bolii acestui
băiat în termeni medicali (cauza proximă), deşi în unele cazuri de boli menţionate în VT şi NT
se dau explicaţii spirituale (cauza primordială), de ex. Luca 13, 11-16” (Dicţionar biblic, Ed.
Cartea Creştină, Oradea, 2015, p. 1351).

Boala şi vindecarea în terminologia biblică

Dorind să scoată în evidenţă tot mai mult caracterul taumaturgic al minunilor săvârşite de
Domnul, evangheliştii au avut totuşi în vedere o descriere pe cât de sumară, pe atât de
necesară a bolilor despre care vorbeşte Scriptura. Astfel, începând din Vechiul Testament,
starea de suferinţă sau de boală este descrisă prin folosirea termenilor ebraici de: hālâ (a fi
bolnav), madweh („neputinţă” - cf. Deut. 7, 15; 28, 61) şi dābār (a zace - cf. Ps. 40, 8). În
Noul Testament boala este cel mai adesea descrisă prin substantivele greceşti asthenia
(slăbiciune, astenie) şi malakia (răutate, nenorocire), sau prin verbele astheneo (a slăbi) sau
kakos echein (a fi bolnav, a se simţi slăbit). În imediata lor vecinătate, apar termenii de:
therapeuo, iaumai sau apokathistemi, folosiţi în sens de remediu şi vindecare.

Între evangheliştii sinoptici, expresiile medicale apar cel mai frecvent la Sfântul Apostol
Luca, care era de profesie medic. De pildă, numai la el întâlnim îndemnul: „Doctore, vindecă-
te pe tine însuţi” (cf. Lc. 4, 3). Tot la el întâlnim o justificare medicală a contextualizării de
după Înviere, în vestirea femeilor mironosiţe: „Şi întorcându-se de la mormânt, au vestit toate
acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi... Şi cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o
aiurare şi nu le-au crezut” (Lc. 24, 9; 11). Folosindu-se de grecescul „lēros” (termen
medical), Evanghelistul „descrie bolborosirea unui pacient cuprins de febră sau a unui nebun”
(Dicţionar biblic, p. 1352).

Despre viaţa trupului

Independent de nădejdea de vindecare, Antichitatea păgână a pus la rândul ei accent pe

cultura trupului. De la expresia artistică excesiv materializată a unei „filosofii somatice” (în
tendinţă aristotelică) la nesocotirea materiei (cu efect platonician şi stoic), până la dispreţul
nejustificat faţă de omul înlănţuit în sclavie (după prescripţiile Dreptului Roman),
paradoxurile lumii păgâne au venit în contradicţie cu valoarea autentică a existenţei creştine.
Pentru apologeţii Bisericii primare întrepătrunderea dintre mesajul Evangheliei şi
conceptualitatea filosofiei păgâne a fost un prag de încercare. Ţinând cont de valoarea
prescrisă a trupului, dovedită din grija arătată de Însuşi Hristos Domnul, apologeţii au vorbit
adesea despre perspectivele lui parusiace. Pe de altă parte, spiritualitatea monahală a
promovat, pe model platonician, o luptă continuă cu opacitatea unei materialităţi înrobite prin
patimi. Cu toate acestea, stabilind echilibrul în extreme, Sfântul Grigorie de Nyssa, şi odată cu
el toţi Părinţii Bisericii, se pronunţă cu o incontestabilă probitate teologică în disputa dintre
spirit şi materie: „Cuvântul S-a făcut trup pentru a adapta trupul nostru la suflet... întrucât prin
El se sfinţeşte întregul trup omenesc, pentru că Într-Însul fusese dintru început acesta sfinţit”.
Cu acest mare dat, „trupul omenesc nu mai este neînsemnat, ci se face «sălaş al sufletului», şi
după cum alăuta şade în mâna muzicantului, «el se face tovarăş al sufletului în lucrarea sa
pentru Dumnezeu». Asceza nu mai este descrisă ca o omorâre a trupului, ci, dimpotrivă, ca o
înduhovnicire a sa. Trupul trebuie să devină pentru suflet ceea ce este sufletul pentru
Dumnezeu, ca descoperirea slavei Creatorului” (Tomas Spidlik, Piccole perle dei padri della
Chiesa. Brevi riflessioni, Gribaudi, Milano, 2007, p. 49).