MONAHISMUL DIN VREMURILE NOASTRE

INTRODUCERE

Există mărturii care confirmă faptul că unii creştini se refugiau în

mănăstiri pentru a scăpa de impozite, de recrutarea forţată în armata imperială,
de exploatarea marilor proprietari de pământuri, de tot felul de nedreptăţi.
Fericitul Ieronim descriind viaţa Sfântului Pavel Tebeul, „cel care începe lupta
creştinului în pustiu pentru desăvârşirea sufletească” 1, afirmă că acesta s-a retras
în singurătate spre a nu fi prins şi ucis de urmăritori, ajungând curând să facă din
plăcere, ceea ce la început a făcut din necesitate. Iar spre Avva Moise, Sfântul
Ioan Casian spune că s-a retras în deşertul Calam, spre a scăpa de pedeapsa
capitală la care a fost condamnat în urma unei omucideri. Însă cei mai mulţi
dintre călugării perioadei de început a monahismului au părăsit oraşele, viaţa
apăsătoare din societatea sclavagistă, imorală şi nedreaptă, retrăgându-se în
pustiu, în singurătate, în cele dintâi comunităţi monahale din dorinţa de a împlini
în viaţa lor poruncile Evangheliei şi îndemnurile Sfinţilor Apostoli şi de a
construi o lume în care să domnească evlavia şi dreptatea. Constatând această
realitate, la sfârşitul secolului al IV-lea, când monahismul era deja foarte
răspândit şi dorind ca ea să se extindă asupra întregii societăţi, Sfântul Ioan Gură
de Aur scria: „Adesea am dorit ca mănăstirile să nu-şi mai aibă vreun rost şi ca
legile ori dreptatea să fie observate în cetăţile noastre, astfel încât să fim scutiţi
de a mai căuta un adăpost în retragere (adică în pustiu). Cum însă parcă oamenii
s-au zăpăcit, cum cetăţile cu legile şi tribunalele lor prisosesc în nelegiuire şi
nedreptate, pustiul este bogat în roadele înţelepciunii” 2. Descriind viaţa Sfântului
Antonie cel Mare, „întemeietorul vieţii pustniceşti” şi a comunităţii adunate în
jurul său, Sfântul Atanasie cel Mare remarcă faptul că, în cadrul acesteia „nu era

1
Arhim. Efrem Enăcescu, „Privire generală asupra monahismului creştin” , Edit. Mitropolia Olteniei, Craiova,
2007, pag 27
2
Sfântul Ioan Gură de Aur, Apologia vieţii monahale, Edit. Instit. Biblic şi de Misiune al B.O.R., Buc. 2001, p.
38

1
nici unul care să sufere sau să facă v reo nedreptate, nu se auzea dojana nici unui
asupritor...”3
Înţelegem cât cei retraşi în pustiu doreau să edifice o societate, o lume
vindecată de orice nedreptate şi o moralitate, o „cetate a lui Dumnezeu” ai cărei
cetăţeni să se vindece ei înşişi de orice patimă (nu era nici unul care...să facă
vreo nedreptate). În acest sens, fiecare „Părinte al deşertului” s-a retras în pustiu
şi a rămas să trăiască aici nu dintr-o nefirească „fugă de lume” şi nici pentru a-şi
evita semenii, ci pentru a fugi de păcat, prin „lume” ei înţelegând păcatul. 4Din
această perspectivă, pustiul, mănăstirea, a reprezentat mediul care le-a favorizat
străduinţele de purificare trupească şi sufletească, şcoala care i-a învăţat lupta
împotriva păcatului, spitalul în care ei au încercat şi cei mai mulţi au reuşit să se
vindece de rănile acestuia. Lumea care s-a născut prin nevoinţele lor a devenit
un fel de „rai”, un „nou paradis”, iar locuitorii ei, monahii, s-au transformat în
„îngeri pe pământ”, în cetăţeni ai raiului.

Cap. I. SENSUL VIEŢII MONAHALE

Cât mai departe de lume şi cât mai aproape de Dumnezeu monahii au

căutat desăvârşirea duhovnicească, zidirea „omului celui nou”(Efes 2, 5),
îndumnezeirea. În viziunea Sfinţilor Părinţi, sănătatea omului este similară stării
de desăvârşire, căreia acesta îi este sortit prin însăşi natura sa. Ori, desăvârşirea
naturii omeneşti aceasta este să fie îndumnezeită şi este sădită în însăşi natura sa
capacitatea de a deveni Dumnezeu prin har. Creat de Dumnezeu după chipul şi
asemănarea Sa (Facere 1, 26), omul a primit de la început menirea de a se face
asemenea Lui. „Eu am zis: Dumnezei sunteţi”(Ps. 81,6). „Omul este o creatură
căreia i s-a dat porunca de a deveni Dumnezeu”, spune Sfântul Vasile cel Mare5.

3
Sfântul Atanasie cel Mare, „Viaţa Sfântului Antonie, P.S.B., 15, Edit. Instit. Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Buc. , 1987, p. 98
4
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Către surorile monahii, Edit. Cartea Ortodoxă, Galaţi, 2005, p.67
5
Sfântul Vasile cel Mare, Asceticele, P.S.B., 18, Edit. Instit. Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1989, p.
234

2
 Iar Sfântul Grigorie de Nazianz scrie: „Când Fiul cel veşnic (...) l-a creat
pe om, cu acest scop l-a făcut, să fie el însuşi Dumnezeu”6.
Prin păcatul originar, Adam s-a abătut de la scopul pentru care a fost
creat, a încetat să mai tindă cu toată fiinţa lui spre Dumnezeu, ascunzându-se de
El şi refuzând să se mai deschidă cu sinceritate şi cu toate puterile sale harului
necreeat. Ne mai împărtăşindu-se din Izvorul a toată desăvârşirea, virtuţile
însumate în chipul pe care l-a moştenit la creare au slăbit, iar asemănarea cu
Dumnezeu pe care a început să o înfăptuiască din chiar momentul zidirii sale, s-
a pierdut.
La „plinirea vremii”(Gal.4,4), Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume,
pentru a restaura în trupul său omenesc natura umană originară, „fiind cel dintâi
dintre toţi şi singurul care ne-a arătat în fiinţa Sa un chip de om adevărat şi fără
scăderi”7. Astfel, opera Sa răscumpărătoare şi mântuitoare este în acelaşi timp o
lucrare de tămăduire, de vindecare a întregii umanităţi asumată în Persoana Sa şi
de aducere a ei nu doar la starea de sănătate spirituală primordială, adamică, ci
chiar la îndumnezeire. Nu trebuie uitat faptul că verbul „a salva”, folosit
adeseori în Noul Testament înseamnă nu numai „a elibera” sau „a scăpa dintr-o
primejdie”, ci şi „a vindeca”, iar cuvântul mântuire desemnează nu numai
eliberarea, ci şi vindecarea. Astfel, Hristos Răscumpărătorul şi Mântuitorul
nostru Se arată lumii ca Doctor, iar mântuirea pe care o realizează El, este
vindecarea omului din starea de păcătoşenie, boală şi moarte în care a căzut în
urma păcatului strămoşesc.
Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre vindecarea naturii umane
realizată de Fiul lui Dumnezeu zicând: „Sănătatea sufletului este bună mireasmă
a voii dumnezeieşti, precum căderea din voia cea bună (a Celui bun) este boala
sufletului care sfârşeşte prin moarte. Fiindcă deci am slăbit (ne-am îmbolnăvit)
prin părăsirea vieţuirii celei bune din rai, când ne-am umplut de veninul
neascultării şi de aceea firea noastră a fost luată în stăpânire de boala aceasta rea
şi pricinuitoare de moarte, a venit Doctorul cel adevărat, tămăduind după legea
6
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, Edit. Anastasia, Buc. 1993, p. 95
7
Ibidem. p. 102

3
doftoricească răul prin cele contare lui. Şi pe cei luaţi în stăpânire de boală, din
pricină că s-au despărţit de voia dumnezeiască, îi eliberează iarăşi de boală prin
unirea cu voia dumnezeiască”.8
Această mântuire sau vindecare a întregii umanităţi şi îndumnezeirea ei,
împlinite în Persoana Cuvântului lui Dumnezeu Întrupat, sunt dăruite prin
Sfântul Duh fiecărui creştin care, în Taina Botezului, se uneşte cu Iisus Hristos,
în Biserică. Însă la Botez ele sunt date doar ca potenţialitate, urmând ca fiecare
creştin să-şi împroprieze efectele vindecării Sfintele Taine, prin nevoinţă şi
asceză.
Iisus Hristos, „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”, a pus la
dispoziţia tuturor creştinilor harul său vindecător, prin Sfintele Taine ale
Bisericii, „farmacia duhovnicească, unde se pregătesc leacuri noi, ca să ne
vindecăm de rănile pe care ni le face lumea” 9. De aceea, Sfânta Euharistie a fost
numită încă din antichitatea creştină leacul nemuririi, sau leacul nemuririi şi
doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos. Iar prin Taina
Sfântului Maslu se dăruieşte bolnavilor vindecarea sufletească şi trupească,
iertarea păcatelor şi tămăduirea de boală sau alinarea suferinţei (Mc. 6, 13; )
Neocolind bolile trupeşti, ci socotindu-le uneori leacuri împotriva
mândriei şi prilej de smerenie (Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Scărarul),
creştinii au căutat dintru început mai ales vindecarea de bolile sufleteşti, adică
de păcate şi patimi. Clement Alexandrinul numeşte în mod foarte clar patimile
drept boli ale sufletului, iar Sfântul Nichita Stithatul vorbeşte despre „boala
patimii”10. Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte adeseori despre boala păcatului,
acceptând că după călcarea poruncii, sufletul a căzut în boala patimilor şi că
Dumnezeu „cunoaşte că de cele rele este înrobit sufletul, cum este el împiedicat
să lucreze cele spre viaţă şi cum zace el răpus de boala grea a patimilor cele
necinstite”11. Desigur, această gândire fundamentată pe învăţăturile Scripturii, o
8
Sfântul Grigorie de Nyssa, „Despre rugăciunea domnească”, P.S.B. 30, Edit. Instit. Biblic şi de Misiune al
B. O.R. Buc., 1998, .p.245
9
Sfântul Ioan Gură de Aur,, op. cit. p. 48
10
Sfântul Nichita Stithatul, „Cele 300 de capete”, Filocalia VI, Edit. Instit. şi de Misiune al B.O.R., Buc. 2005, p.
167
11
Sfântul Vasile cel Mare, op. cit. p. 240

4
întâlnim la mai toţi Părinţii Filocaliei. Îl mai amintim doar pe Sfântul Isaac
Sirul, cu câteva fraze pe care le găsesc foarte expresive în acest sens: „Cu cele
ale sufletului este tot aşa ca şi cu cele ale trupului. Dacă deci virtutea este în chip
firesc sănătatea sufletului, patimile sunt boli ale sufletului”12. Fără curăţirea de
patimi, nu se tămăduieşte sufletul de bolile păcatului.

Cap. II. MONAHISMUL ŞI ORGANIZAREA LUI INTERNĂ

Atâta vreme cât puterea şi sinceritatea credinţei creştine au fost verificate

de constrângerile şi persecuţiile la care a fost supusă vreme îndelungată Biserica,
lupta duhovnicească împotriva patimilor şi slăbiciunilor a fost dusă cu tenacitate
şi cu dorinţa imitării vieţii neprihănite a Domnului şi a virtuţilor martirilor. De
aceea, lupta cu patimile duce la desăvârşire devenind calea sfinţilor care duc „o
vieţuire minunată şi recunoscută ca nemaivăzută”13, care, deşi locuiesc pe
pământ, sunt cetăţeni ai cerului.
Este în general acceptată ideea că, după încetarea persecuţiilor, calitatea
vieţii creştine s-a mai diminuat. În noile condiţii, cei care au dorit să intensifice
lucrarea lor de curăţire şi vindecare de păcate şi patimi s-au retras în locuri
izolate, unde au luat fiinţă cele dintâi comunităţi monahale. Aici s-au străduit să
realizeze despătimirea, desăvârşirea şi îndumnezeirea. Au apărut, în ajutorul
lucrării lor, reguli, metode, îndrumări de luptă împotriva patimilor. Părinţii
pustiei s-au străduit să clasifice toate aceste patimi, boli şi să găsească remedii
sau medicamente pentru fiecare, punând bazele unei adevărate monografii
duhovniceşti. La sfârşitul secolului IV începutul secolului V, Sfântul Ioan
Casian, originar din Scythia Minor-România de astăzi-a scris celebra sa lucrare
„Despre aşezămintele mănăstireşti şi despre tămăduirile celor opt păcate
principale”, carte de căpătâi a monahismului occidental,,14

12
Sfântul Isaac Sirul, „Cuvinte despre nevoinţă”, Filocalia X, Edit. Instit. Biblic şi de Misiune al B.O.R., Buc.
1981, p. 245
13
Ibidem. p. 250
14
Mitropolit Efrem Enăcescu, op. cit. p. 237

5
 S-a elaborat de-a lungul veacurilor o foarte bogată literatură ascetică şi
monahală care pune la îndemâna căutătorilor desăvârşirii învăţătura şi
experienţa celor mai strălucitoare personalităţi ale pustiului în legătură cu natura
umană de dinainte şi de după căderea lui Adam, despre sănătatea primordială şi
originea bolilor, despre legătura profundă dintre bolile sufleteşti şi cele trupeşti,
despre descrierea, manifestările şi felul în care se produc bolile spirituale sau
patimile, despre condiţiile generale ale vindecării de patimi şi dobândirea
virtuţilor ca premisă a redobândirii sănătăţii. Amintind doar impresionanta
colecţie „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii sau culegere din scrierile
Sfinţilor Părinţi, care arată cum se poate omul curăţit, lumina şi desăvârşi. Toate
aceste scrieri dincolo de diversitatea lor extraordinară şi de epocile în care au
fost elaborate, sunt străbătute ca un fir roşu conducător de această idee
fundamentală a vindecării de patimi şi a îndumnezeirii celor care, dorind acest
lucru, aleg calea ascezei sau a monahismului,,15
În această literatură „ziditoare de suflet” găsim toată teologia „pustiei”
despre boală, întreaga strategie terapeutică, metodică şi coerentă, elaborată de
multe generaţii de bărbaţi sfinţiţi prin multe nevoinţe şi osteneli care ne-au
transmis învăţăturile şi experienţele lor duhovniceşti, lista completă a
mijloacelor şi leacurilor prin care ne putem vindeca de orice boală spirituală.
În îndelungata sa istorie, monahismul a fost pe rând universitate a celei
mai înalte teologii, armată de elită în răspândirea Evangheliei, cetate a dreptei
credinţe în lupta împotriva ereziilor şi schismelor, vârful filozofiei şi gândirii
celei mai înaripate, academie a tuturor artelor frumoase, azil pentru străini,
bolniţă pentru cei răniţi în cursele vieţii. Dar mai ales a fost şcoală a virtuţilor,
câmp de bătălie pentru aprigul război nevăzut împotriva păcatelor, patimilor.
Însă, la o privire generală, dar sinceră asupra acestui spectaculos capitol
din istoria Bisericii-monahismul, putem constata că uneori boala a învins pe unii
din cei care s-au dedicat vindecării şi desăvârşirii, că uneori comunităţi întregi
au fost contaminate de suferinţele veacurilor pe care le-au străbătut, abdicând de

15
Ibidem. p.240

6
la vocaţia lor fundamentală, imprimată de primii monahi şi de marii părinţi
organizatori ai vieţii călugăreşti.
Numărul mic de vocaţii monahale din vremea noastră, implicarea prea
mare în social, în detrimentul vieţii duhovniceşti şi a nevoinţelor
tradiţionale, ,,modernizarea exagerată a vieţii din mănăstiri în paguba simplităţii,
pot fi socotite suferinţe ale monahismului contemporan şi cred că, dacă am ales
acest mod de a căuta vindecarea noastră proprie de patimile şi ispitele acestei
lumi şi dacă dorim ca monahismul să fie o alternativă credibilă şi eficientă şi
pentru alţi creştini, trebuie să-i redăm acesteia prestigiul, scopul şi mijloacele de
odinioară,,16
Sfântul Vasile cel Mare subliniind nevoia apropierii cu credinţă de
Dumnezeu şi a rugăciunii stăruitoare către El, în vederea vindecării şi mântuirii
noastre sufleteşti şi trupeşti, ne adresează peste veacuri aceste cuvinte de o
surprinzătoare actualitate: „Dacă cineva nu se apropie de Domnul împins de
propria-i voinţă şi cu tot sufletul, nu dobândeşte vindecarea. (...) Noi n-am
dobândit încă vindecarea duhovnicească şi mântuirea pentru că nu-L iubim din
toată inima şi nici nu credem în El cu adevărat. Să credem deci în El, să ne
apropiem cu adevărat de El, pentru ca să lucreze îndată adevărata tămăduire în
noi”17.
Desigur că tămăduirea duhovnicească a rănilor naturii umane provocate
de păcatul originar şi a păcatelor personale este dorinţa cea mai arzătoare şi
raţiunea esenţială de a fi a monahului. Dar ea nu reprezintă capătul doririlor şi
eforturilor sale. Menirea lui este îndumnezeirea prin har şi de aceea se vrea el
vindecat şi sănătos, ca să poată dobândi şi să se bucure cu toată fiinţa lui de
plinătatea harului îndumnezeitor, dăruit lumii de Mântuitorul nostru Iisus
Hristos.

Cap. III. MĂNĂSTIRILE DE CĂLUGĂRIŢE

16
Gheorghe Drăgulin, Monahismul contemporan, Revista Biserica Ortodoxă Română, an. XCIX, nr. 3-4, martie-
aprilie, Buc. 1972, p. 132
17
Sfântul Vasile cel Mare, op. cit. p. 327

7
 Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă pe călugăriţe, scriindu-le: „Îmblânziţi-
vă trupul prin posturi şi înfrânări de la mâncare şi băutură, dar numai atât cât vă
îngăduie puterea. Dacă vreuna nu poate posti, să nu mănânce ceva în afară de
ora prânzului decât dacă este bolnavă”18. Cele care din fire sunt mai firave să fie
hrănite deosebit. Iar acestea să nu se supere, nici să li se pară nedrept, nici să
socotească mai fericite pe acelea, fiindcă se hrănesc cu mâncăruri pe care ele nu
le gustă, ci dimpotrivă să se bucure că au puterea şi tăria trupului pe care nu o au
acelea. Şi sfântul Vasile rânduieşte că ,,nu pot fi toţi prinşi într-o regulă cu
privire la felul şi măsura hranei, nevoia de hrană a fiecăreia se deosebeşte după
viaţa pe care a dus-o în lume, după tăria trupului, după vârstă,, 19, după oboseală.
Unul are nevoie de mâncare mai multă şi mai consistentă, din pricina muncii
mai grele; altul de mai puţină, mai aleasă şi mai uşoară, din cauza slăbiciunii
stomacului. De aceea din cele cerute de nevoia fiecăruia, nici să lipsească ceva,
dar nici să prisosească. Spre deosebire de Sfântul Pahomie, trăitor în clima caldă
a Egiptului care ţineau să nu se mănânce carne în obârşiile lor, mănăstirile
vasiliene fiind aşezate într-o climă cu ierni aspre, găteau mâncarea cu grăsime
animală. Acest pogorământ era conform concepţiei Sfântului Vasile care socotea
că „Înfrânarea nu constă în abţinerea de la alimente provenite din
necuvântătoare (carne sau grăsime), ci în ieşirea cu totul din voinţa proprie şi
care recomanda ca alimente „ceea ce este mai ieftin, mai lesne de procurat în
ţara respectivă, ceea ce se poate întrebuinţa de cei mai mulţi şi-i neapărat
trebuitor pentru viaţă,,20 deci hrana era potrivită cu starea fizică a persoanelor, cu
munca prestată, cu condiţiile climaterice şi cu posibilităţile de aprovizionare din
ţinutul respectiv. Postul consta din înfrânarea de la mâncare în aşa fel ca trupul
să nu fie subjugat de patimi, dar nici istovit de nevoinţă şi incapabil de muncă
fizică.

18
Sfântul Vasile cel Mare, Sfaturi la intrarea în monahism, Edit. Anastasia, Buc. 1998, p. 29
19
Ibidem, p.30
20
Ibidem. p. 35

8
 Sunt şi alte îndemnuri pe care Sfinţii Părinţi le dau călugăriţelor şi
călugărilor, dar sfârşim cu acestea, socotindu-le ca cele mai necesare pentru o
mai bună orientare a mănăstirilor de călugăriţe. Pe temeiul celor expuse până
aici, se recomandă următoarele norme generale de organizare şi funcţionare a
mănăstirilor de călugăriţe-fireşte şi de călugări în măsura în care acestea li se
potrivesc. ,,Dreptarul după care să se chivernisească orice mănăstire, trebuie să
fie regulile şi practicele Marilor Sfinţi Părinţi, făuritori ai tradiţiei monahale din
viaţa de obşte, îndeosebi ale Sfântului Vasile cel Mare, iar nu singură Sfânta
Scriptură sau numai canoanele Sfintelor Sinoade ecumenice şi locale,,21
Învăţăturile şi înfăptuirile unora din Sfinţii Părinţi, care au petrecut prea puţin
sau deloc în viaţa de obşte, nu pot fi normative pentru trăirea obştească decât în
măsura în care nu-i dăunează.
Ţinând însă seamă de condiţiile climaterice şi sociale ale patriei noastre,
nici aceste reguli şi realizări nu trebuiesc aplicate decât în ceea ce au ele esenţial
şi permanent, nesupus influenţei timpului şi locului. Regulamentul şi hotărârile
Sfântului Sinod privitoare la monahism au tocmai scopul de a orienta viaţa
mănăstirilor noastre potrivit climei şi transformărilor sociale prin care trece
omenirea, fără să se depărteze de la trăsăturile de bază ale stilului patristic de
viaţă obştească.
Întrucât îndeletnicirea cu studiile teologice, în scopul de a înţelege cât mai
bine învăţătura creştină, este un act de slăvire a lui Dumnezeu, este o formă de
rugăciune continuă, se recomandă unor călugăriţe să nu mai împiedice pe
ucenicele lor de a învăţa materiile şcoala monahală, care şi-au luat început şi
funcţionează aproape în toate mănăstirile prin iniţiativa, purtarea de grijă şi
munca neprecupeţită a Înalt Preasfinţitului Patriarh Justinian. Este de dorit ca
aceleaşi maici să nu se uite cu ochi răi la elementele tinere, trimise la
Seminariile Monahale sau la Institutul teologic, ci dimpotrivă să le dea tot
sprijinul material şi mai ales moral. De asemeni se recomandă unor călugăriţe
care, îşi pierd răbdarea şi murmură când li se ţine vreo predică privind viaţa

21
Mitropolit Efrem Enăcescu, op. cit. p. 217

9
monahală sau vreo altă problemă cu caracter teologico-social, să părăsească
acest obicei care vădeşte mândria şi necredinţa.
Având în vedere temeiul Marilor Sfinţi Părinţi, ,,este de dorit să se
renunţe la nevoinţele exagerate, care irosesc puterile trupului, îl îmbolnăvesc şi-l
fac incapabil de muncă,,22 E bine să se ştie că monahismul are ca scop
distrugerea patimilor din trup, iar nu a trupului însuşi. De aceea pentru obştile
monahale este necesară o adaptare a hranei la clima şi condiţiile de trai din
ţinuturile noastre, introducându-se la masa comună în zilele de dulce consumul
cărnii, aşa cum era în mănăstirile Sfântului Vasile. Aceasta se impune cu atât
mai mult cu cât trăind într-o epocă a muncii, munca a ajuns factorul principal în
viaţa de obşte. Pentru aceasta însă, trupul trebuie să fie sănătos şi robust ca să-l
poată cinsti pe Dumnezeu prin munca intelectuală şi fizică, puse în slujba
poporului.
Castitatea sau fecioria, fiind aspectul propriu numai vieţii monahale
căci ,,în sărăcie şi ascultare trăiesc şi unii mireni, se cere ca în mănăstiri să se
practice cu stricteţe castitatea trupească şi fecioria sufletească,, 23 Un aşezământ
călugăresc în care nu numai că nu se trăieşte această făgăduinţă, dar se
nesocoteşte şi este înlăturată, se poate numi oricum, dar nu mănăstire. Călugăriţa
sau monahul, care nu trăiesc în castitatea trupească şi nu stăruiesc neîncetat în
dobândirea, în cât mai mare măsură, a fecioriei sufleteşti, nu-şi au rostul să mai
rămână, în mănăstire, întrucât prin comportarea lor fac să se bârfească tagma
sfântă a monahismului şi pătează onoarea înaintaşilor. De aceea se recomandă
întregului cin monahal să-şi dea silinţa să practice fecioria integrală.

CONCLUZII

22
Sfântul Vasile cel Mare, op. cit. p.321
23
Gheorghe Drăgulin, op. cit. p. 133

10
 Dacă în treapta diaconatului văduvele erau alături de fecioare, iar în
mănăstirile din vremea Sfinţilor Părinţi se primeau şi văduve, deşi mănăstirile se
numeau de „fecioare”, urmează că toate mănăstirile de călugăriţe din vremea
noastră au dreptul să se numească mănăstiri de fecioare, întrucât toate
călugăriţele s-au angajat la practicarea castităţii trupeşti şi fecioriei sufleteşti; că
în fiecare obşte de monahi se pot primi şi văduve care ţin la viaţa aceasta cu
gândul curat şi râvna fierbinte de a-şi desăvârşi trăirea, iar nu din cele care vin
cu alte scopuri. Călugăriţele fecioare cu trupul, care se constituiesc într-o obşte
aparte sunt de multe ori vătămate de cel mai cumplit păcat-mândria. Fecioria
spirituală fiind pentru cea fizică, ceea ce este sufletul pentru trup, e de la sine
înţeles că odată rănită sau nimicită fecioria sufletului, nu mai este de nici un
folos cea a trupului. Astfel de fecioare numai la trup, iar nu şi la suflet, sunt
fecioare neînţelepte, pe care Hristos nu le va primi şi cărora li se va potrivi
cuvântul zis de Domnul că păcătoasele (care s-au pocăit) vor intra înaintea lor în
împărăţia cerurilor. Se recomandă de asemeni ca vedeniile să nu mai constituie
un criteriu în conducerea mănăstirii şi admiterea în monahism a surorilor să nu
se mai facă pe bază de vedenii. Dar pentru ca monahismul feminin din ţara
noastră să-şi ducă viaţa în Duhul Sfinţilor Părinţi, acordat cu mediul ţinuturilor
noastre se impune o selecţionare foarte atentă a conducătoarelor mănăstirilor de
maici. Fiecare stareţă sau îndrumătoare trebuie să fi făcut mai întâi ucenicie şi să
cunoască rânduielile Sfinţilor Părinţi, pentru ca îndestulată fiind să poată învăţa
şi pe altele. Şi fiindcă firea femeiască este uşor alunecătoare spre lux şi
îngrămădire de lucruri ce nu sunt strict necesare vieţii, se cuvine ca stareţele de
mănăstiri şi personalul îndrumător de la şcolile şi seminariile monahale, să fie
modeste în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, hrana, mobilarea chiliilor...spre a
influenţa în bine pe fiicele lor duhovniceşti; să nu iubească a fi cinstite de
ucenicele lor cu onoruri cuvenite numai Episcopilor.
BIBLIOGRAFIE

11
 Biblia sau Sfânta Scriptură, Edit. Instit. Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Buc. 1982
 Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa Sfântului Antonie, P.S.B. 15, Edit.
Instit. Biblic şi de Misiune al B.O.R. , Buc. 1987
 Drâgulin, Gheorghe, Monahismul Contemporan, Revista Biserica
Ortodoxă Română, anul XCIX, nr. 3-4, martie- aprilie, Buc. 1972
 Enăcescu, Arh. Efrem, Privire generală asupra monahismului
creştin, Edit. Mitropolia Olteniei, Craiova 2007
 Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, Edit.
Anastasia, Buc. 1993
 Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rugăciunea domnească, P.S.B.
30, Edit. Instit. Biblic şi de Misiune al B.O.R., Buc. 1998
 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X, Edit.
Instit. Biblic şi de Misiune al B.O.R., Buc. 1981
 Sfântul Ioan Gură de Aur, Apologia vieţii monahale, Edit. Instit.
Biblic şi de Misiune al B.O.R., Buc. 2001
 Sfântul Nichita Stithatul, Filocalia VI, Edit. Instit. Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Buc. 2005
 Sfântul Teofan Zăvorâtul, Către surorile monahii, Edit. Cartea
Ortodoxă, Galaţi 2005
 Sfântul Vasile cel Mare, Asceticele, P.S.B. 18, Edit. Instit. Biblic şi
de Misiune al B.O.R. Buc. 1989
 Sfântul Vasile cel Mare, Sfaturi la intrarea în monahism, Edit.
Anastasia, Buc. 1998

12
 PLAN DE LUCRU

INTRODUCERE

Cap. I. SENSUL VIEŢII MONAHALE

Cap. II. MONAHISMUL ŞI ORGANIZAREA LUI INTERNĂ

Cap. III. MĂNĂSTIRILE DE CĂLUGĂRIŢE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

13