În rugăciunile care se citesc în prima zi când se naşte un om preotul

spune: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care Te-ai născut din Tatăl mai înainte
de veci fără mamă şi în zilele cele din urmă, trimis ai fost de la Tatăl şi Te-
ai născut pe pământ din Maică nenuntită; Cel ce ai primit daruri de la
magi, cântare de slavă de la păstori şi cântări de la îngeri, înfăşare cu
scutece şi punere în ieslea vitelor, vino şi, cu luminarea Ta…” 
În aceste cuvinte este exprimată sintetic teologia legată de Naşterea
Domnului. Adică, Fiul lui Dumnezeu S-a născut mai înainte de timp din
Dumnezeu-Tatăl, fără de mamă, şi în timp, din Maica Fecioară
Preacurată, fără tată trupesc. Amândouă aceste naşteri s-au făcut fără
schimbare şi fără pătimire, fiindcă prin ele nici Dumnezeu-Tatăl nu a
suferit vreo modificare, nici Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu şi-a
pierdut fecioria. Amândouă naşterile sunt de nepătruns pentru raţiunea
omenească. Iar Cel Care se naşte este Cuvântul lui Dumnezeu care a luat
trup şi a devenit om, precum scrie Sfântul Ioan Teologul: „Cuvântul S-a
făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-
Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). 
De aici înţeleg că de Crăciun sărbătorim Naşterea Domnului Iisus
Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, care vine în lume ca să ne
mântuiască. De aceea, când cântăm de Crăciun: „Naşterea Ta, Hristoase,
Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei”, înţelegem întreg
sensul sărbătorii Nașterii Domnului, deoarece Lumina cunoașterii, care a
pătruns atunci în lume și a strălucit în ea, nu ne-a abandonat, nu s-a stins,
ci se sălăsluieşte în noi prin Botez şi apoi prin Împărtăşirea noastră cu
Trupul şi Sângele lui Hristos. Domnul este Cel Care ne-a adus Lumina
cunoştinţei, adică mântuirea şi astfel bucuria Împărăţiei lui Dumnezeu.
Hristos şi „hainele de piele”
Fiecare din cele şase zile ale Genezei, aşa cum le prezintă prima
carte din Vechiul Testament, se încheie cu o privire retrospectivă a lui
Dumnezeu asupra lucrării Sale şi cu aceeaşi concluzie: „Iată, toate erau
bune foarte” (Facere 1, 31). A fost mai greu la facerea omului, căci acolo
Însuşi Ziditorul, după ce l-a creat pe Adam, a spus: „Nu este bine să fie
omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). Pentru
aceea a făcut-o pe Eva, cea care avea să devină mama tuturor celor vii.
Atmosfera de la începutul istoriei umane este una care nu cunoaşte
nelinişte. Pacea domnea în grădina Edenului, unde omul fusese aşezat de
Dumnezeu spre a o păzi şi lucra. Binecuvântarea Domnului şi harul pe
care Adam şi femeia lui le trăiau în Rai păreau a fi un bun dobândit
gratuit pentru eternitate, căci ei, goi fiind, nu se ruşinau nici de ei, nici de
Făcătorul lor cu care adesea se întâlneau şi vorbeau faţă către faţă în
răcoarea serii.
Dar această felix vita nu a durat prea mult. Omul a căzut din
ascultarea faţă de Cel Căruia îi datora absolut totul şi aşa au apărut frica
şi minciuna, invidia şi moartea, într-un cuvânt toate cele ce ţin de o
existenţă păcătoasă.
Dar mai e un detaliu pe care Scriptura nu uită să-l consemneze, ci-l
menţionează ca prim efect al căderii: omul simte şi trăieşte acut goliciunea
nu numai interior, ci şi exterior, ca urmare a pierderii harului.
Improvizarea din frunzele de smochin a unor acoperăminte care să
le permită de acum înainte o înfăţişare cât de cât onorabilă în faţa
Ziditorului e cel dintâi gest la care s-au gândit Adam şi Eva după ce au fost
înşelaţi de diavol. Iar Dumnezeu, înainte de a-i scoate din Eden, le-a făcut
celor doi îmbrăcăminte din piele şi i-a îmbrăcat cu aceasta.
Sunt multe interpretări privind semnificaţia acestor haine de piele
ale protopărinţilor noştri, dar ele se reduc în esenţă la următoarea idee:
omul îmbracă odată cu ele mortalitatea, stricăciunea care, deși acoperă
goliciunea omului lipsit de har, îl împiedică pe acesta să vorbească direct
cu Dumnezeu, să-L perceapă aşa cum o făcea Adam dintru început. Ele îl
fac aproape total insensibil la recunoaşterea suflării Duhului Celui viu.
Materialitatea acestor haine nu trebuie înțeleasă exclusiv, deși ele sunt
alcătuite din cele ce ne îmbracă din afară, oferindu-și folosul lor trupului,
deși nu sunt constitutive lui, ba chiar interpunându-se între noi și cele pe
care dorim să le atingem.
În viaţa noastră pământească folosim haine şi tot felul de accesorii
vestimentare din piele. Dacă încercăm să strângem mâna unui prieten
purtând mănuşi de piele sau dacă, la fel, încercăm să-l îmbrăţişăm
purtând aceleaşi mănuşi, nu vom simţi nimic. Nu vom transmite nimic.
Totul va ieşi prost, incomod şi până la urmă dezonorant, fiindcă se ştie că
atunci când te întâlneşti şi dai mâna cu cineva, oricât ar fi de frig afară, îţi
scoţi mănuşa ca gestul salutului să reprezinte ceea ce se doreşte: apropiere,
căldură, comuniune.
Dar, spre dezamăgirea multora şi spre mâhnirea lui Dumnezeu,
unii, nu puţini, poartă mănuşi de piele, dar din acelea de box. Şi în cazul în
care ceva nu se întâmplă aşa cum doresc ei, încep să facă „dreptate”,
aducându-ne pregnant aminte despre limitele libertăţii noastre.
Efortul, strădania creştinului de o viaţă, trebuie să se concentreze şi
spre renunţarea, debarasarea de mănuşile (hainele) de piele. Pentru a
simţi mişcarea liberă a mâinii, pentru a trăi plenar îmbrăţişarea celuilalt.
De Crăciun, Hristos se naşte în Betleemul inimilor celor care-L
iubesc. Să-L primim acolo pe Pruncul cel Unul-Născut, purtându-L pe
palmele sufletelor fără „mănuşi”, la fel cum a făcut-o Maica Domnului,
Fecioara Maria.
 Un om avea un baiat tare lenes. Atat de lenes, ca nu facea nimic
toata ziua, dar stia sa ceara bani de la parinti ca sa-si cumpere dulciuri si
jucarii. Dar, intr-o zi, tatal sau a hotarat sa-l lecuiasca si, cand baiatul a
venit iarasi sa-i ceara bani, i-a spus:

- Fiule, eu ti-as da banii acestia, dar ma tem ca tu nu stii sa-i pretuiesti. Nu

stii valoarea lor si ii cheltuiesti fara rost.
- Cum sa nu, tata ? Stiu foarte bine ca banii se castiga greu
si nu ii voi mai risipi.
- Dar in timp ce baiatul tot incerca sa-si convinga parintele
sa-i dea bancnota dupa care ii scaparau deja ochii, tatal
sau a aruncat-o deodata in soba aprinsa. Baiatul a ramas
locului, mut de uimire, neintelegand de ce a facut tatal sau
acest lucru.

- Acum sa stii ca esti pedepsit! - a mai spus tatal. Pleaca din casa mea si sa
nu te mai intorci pana nu vei fi si tu in stare sa castigi un ban.

Baiatul nu a mai avut ce face si s-a dus la brutarul din coltul strazii,
rugandu-l sa-l primeasca ucenic. O saptamana intreaga a muncit carand
sacii cu faina, framantand coca si trebaluind prin brutarie. Cand se
implini o saptamana, brutarul ii dadu o gramada de bani.

Fericit nevoie mare, baiatul s-a intors acasa.

- Tata, tata - a strigat el, intrand val-vartej - am castigat si eu bani. Uite

bancnotele astea! Uite ce multe sunt si doar eu am muncit pentru ele,
nimeni nu mi le-a dat pe degeaba!

- Bravo fiule, i-a zis tatal. Ia da-mi-le si mie sa vad cate sunt .

Dupa ce le cerceta cu luare-aminte, tatal le arunca imediat in foc. De data

aceasta, baiatul a sarit ca ars, bagandu-si mainile in flacari sa scoata banii
pentru care muncise atat.

- Vezi fiule, de-abia acum stii valoarea banilor. Si doar cine le cunoaste
valoarea stie cu adevarat si cum sa-i cheltuiasca - ii mai spuse tatal cu
dragoste.

"Viata este munca si numai munca ii da omului dreptul la viata. Apa

curgatoare da viata, cea statatoare devine otravitoare."
SF IOAN GURA DE AUR!!!