Dreptmăritori creştini, Astăzi este Duminica dinaintea Naşterii Domnului, în care s-a rânduit de Sfânta

noastră Biserică citirea unei liste lungi a strămoşilor după trup ai lui Hristos, ai lui „Adam cel de pe urmă” (I
Cor. 15, 45). Se numeşte „cartea neamului lui Iisus Hristos”, adică a seminţiei din care S-a născut Fiul lui
Dumnezeu ca Om şi Mântuitor al oamenilor.

Această „carte” se citeşte înainte de Crăciun pentru a arăta că Domnul este o Persoană reală, născută pe
pământ pentru noi. Pe de altă parte, textul evanghelic ne încredinţează că precum cele prezise despre Mesia
s-au realizat la „plinirea vremii”, tot aşa toate făgăduinţele lui Dumnezeu se vor împlini, cu exactitate, la
vremea potrivită.

Atât în Evanghelia după Matei (cap. 1), cât şi în Evanghelia după Luca (cap. 3) apare „cartea neamului lui
Iisus” sau genealogia Mântuitorului. Sunt prezentate numele strămoşilor după trup ai lui Hristos, 42 la
număr, grupate în trei perioade, fiecare cu câte paisprezece nume.

Prima serie, de la Avraam până la proorocul David, epoca de formare a poporului evreu; a doua, de la David
până la strămutarea evreilor în Babilon, epoca măririi şi apoi a decăderii acestui popor; iar a treia, de la robia
babiloniană până la Hristos, perioada aşteptării lui Mesia.

Prin această genealogie, Sfânta Scriptură vrea să ne dovedească faptul că Răscumpărătorul omenirii aparţine
istoriei, fiindcă a avut strămoşi, pe Avraam, Isaac şi Iacob, pe David, Solomon, Zorobabel, Iosif şi alţii.
Alături de bărbaţii evrei, apar şi unele femei străine ca Rahab cananeeanca, Rut moabiteanca şi Betşeba
heteeanca. Deci, Mântuitorul aparţine unei familii de popoare semitice, orientale, ca Unul Care prin naşterea
Sa va întemeia Biserica în care sunt chemate să intre toate popoarele lumii spre a se bucura de roadele operei
mântuitoare.

Cel întrupat şi născut pe pământ nu este un om ca toţi oamenii şi nu este un geniu ca toţi ceilalţi întemeietori
de religii sau un „înşelător”, cum L-au numit iudeii din vremea Sa. Despre El ne vorbesc profeţii Vechiului
Testament, care au fost iluminaţi de Duhul Sfânt. Cu multe veacuri înainte ca Fiul lui Dumnezeu să Se
nască, ei anunţă zămislirea Lui, timpul venirii Lui, locul naşterii Lui, Betleemul. Ei prezic că Se va naşte din
neamul lui David şi că Se va numi Nazarinean. Se prooroceşte că va fi mijlocitorul unui Nou Legământ şi
piatra unghiulară a Bisericii. De asemenea, se spune că va fi respins, prigonit, va intra în Ierusalim, va fi
vândut cu 30 de arginţi, va fi răstignit, adăpat cu oţet şi fiere, va muri şi va fi îngropat, iar după aceea va
învia şi Se va înălţa de-a dreapta Tatălui.

Când a sosit „plinirea vremii”, adică atunci când toate făgăduinţele Dumnezeieşti s-au împlinit, Domnul S-a
întrupat, aşa cum a fost prezis. El S-a născut dintr-o fecioară, cum spunea Isaia, în cetatea Betleem, cum
spunea Miheia.

Domnul a fost un Om real, întru toate asemenea nouă afară de păcat (Evr. 4, 15). El a plâns şi S-a bucurat, a
flămânzit şi a însetat. De aici se vede că întruparea Lui n-a fost înşelăciune şi Pruncul născut în Betleem n-a
fost o închipuire, ci Om adevărat fără să înceteze a fi „Lumină din Lumină şi Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat”, aşa cum Îl recunoaştem şi mărturisim noi creştinii în Biserica Sa. Cel Care Se naşte
din Fecioara Maria este născut din Tatăl mai înainte de veci.

Într-un frumos colind românesc, se spune: „Astăzi S-a născut/Cel făr’ de’nceput,/Cum au spus proorocii”.
Deci, Dumnezeu Cel necuprins de timp şi spaţiu Se face Om. I se cunosc strămoşii pe care astăzi, în această
Duminică, îi pomenim. „Cartea neamului” sau genealogia lui Iisus ne arată că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut
Om adevărat. Vedem neamul Său, pe strămoşul David şi pe Fecioara Maria.

Atât de mare este evenimentul din Betleem, numit de Sfântul Ioan Damaschin „unicul nou sub soare”, încât
acesta a schimbat cursul istoriei, că istoria însăşi se orientează şi se calculează după ziua Naşterii Domnului.
Mesia este Domnul istoriei, pururea prezent în viaţa noastră. El este prezent în Dumnezeiasca Euharistie,
unde ni Se oferă spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.
La sfârşitul veacurilor, va veni pe norii cerului să judece vii şi morţii, împlinindu-se Scriptura care zice:
„Vor privi la Acela pe Care L-au împuns” (In. 19, 37). Dar, până atunci, ne bucurăm că trăim şi călătorim în
istorie cu Mesia şi Răscumpărătorul nostru. Ne bucurăm, de asemenea, că la fiecare Crăciun putem să ne
exprimăm recunoştinţa faţa de Acela Care, „cum e robul, S-a smerit/şi pe noi ne-a mântuit”.

Postul Crăciunului închipuie postul de patruzeci de zile al lui Moise, ţinut pe Muntele Sinai ca să se
învrednicească a-L vedea pe Dumnezeul Savaot şi a primi Tablele Legii cu cele zece porunci, „scrise cu
degetul lui Dumnezeu” (Ieş. 31, 18). Acum, când postul s-a apropiat de sfârşit şi Domnul „vine iarăşi” să ne
aducă nouă cuvintele Evangheliei şi binecuvântările Împărăţiei, trebuie să dăm loc de găzduire şi de naştere
lui Hristos, în casele noastre creştineşti şi în cămara tainică a sufletelor noastre.

Creştinul are datoria morală să prăznuiască Naşterea lui Hristos şi celelalte sărbători sfinte, cu rugăciune şi
înfrânare, cu facere de bine şi cu lacrimi de pocăinţă pentru păcate. Să-L slăvim pe Mântuitorul, nu cu
petreceri păgâneşti, jocuri, beţii şi îmbuibarea pântecelui, ci cântând frumoasele colinde, aşa cum au făcut şi
strămoşii noştri, iubitori de Lege şi de datini. În acest fel, vom simţi, asemenea păstorilor şi magilor,
farmecul adevăratului Crăciun, pe care doresc să-l petreceţi cu pace şi cu belşug de daruri cereşti.

Un creştin l-a întrebat pe duhovnicul său:

- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai
important ?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase,
aştepţi să crească ? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară ele ?
- Nu, părinte, trebuie să le ud...
- Dar dacă le uzi şi atât, vor creaşte ele mari şi frumoase ?
- Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni...
- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească ?
- În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.
- Acum ai înţeles, fiule ?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai
frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia... Noi, însă, trebuie să avem grijă de
această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple
de frumuseţe.
Ce trebuie să facem pentru toate acestea ? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în
suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi, fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai
scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului ? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care
este rugăciunea.
Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde
ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică ?!
E, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important ? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai
grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta.

Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică
dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa
ni se va umple de fericire.

“Toate lucrurile ne-au fost încredinţate nouă şi noi acestora” - Sfântul Ioan Gură de Aur.