MARTURII DESPRE AJUTORUL PRIMIT DE LA DUMNEZEU

Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda) Ioan 5, 1-15

În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim,
lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci
pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea
apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa,
și cine intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Și era
acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și,
știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a
răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că,
până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și
umblă! Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era
sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu este îngăduit să-ți
iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă.
Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu
știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După
aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai
păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor
că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.
Lecturile biblice pe care Biserica le-a rânduit în perioada pascală sunt texte din Evanghelia
după Ioan şi din cartea Faptele Apostolilor. Acestea s-au rânduit întrucât, aşa precum
Apostolii au petrecut cu Hristos Domnul 40 de zile după Înviere „vorbind cele despre
Împărăţia lui Dumnezeu" (Fapte 1, 3), tot astfel credincioşii creştini petrec perioada
pascală învăţaţi fiind de Domnul prin Cuvântul Său.
Duminicile care punctează perioada pascală sunt tot atâtea popasuri în care prin diferitele
pericope biblice suntem invitaţi să contemplăm taina iconomiei mântuirii şi astfel, pregătiţi
duhovniceşte, să ne putem asuma la modul cel mai profund roadele preamăririi lui Hristos
prin Pătimiri şi Înviere, şi anume, primirea Duhului Sfânt şi viaţa în Hristos.
Denumiri și localizare arheologică
Scăldătoarea Vitezda, localizată în Ierusalim aproape de Poarta Oilor (Ioan 5, 2), în partea
de nord a Templului, nu apare cu acest nume în Vechiul Testament. Exegeţii identifică
scăldătoarea sub numele de „canalul lacului celui de sus" (Isaia 7, 3; IV Regi 18, 17).
Vitezda (care înseamnă „casa sau locul milei") era locul unde erau spălate oile care erau
mai apoi sacrificate potrivit ritualurilor de jertfire din Vechiul Testament. Săpăturile
arheologice au excavat ruinele a două bazine mari din perioada precreştină, însă locul
exact al celor „cinci pridvoare" este încă disputat. Dacă unul din bazine era folosit la
spălarea oilor, celălalt era foarte probabil cel menţionat în Evanghelie, deoarece exista o
veche tradiţie cu privire la efectele terapeutice ale acestei ape, efecte puse în legătură cu
pogorârea în ape „din când în când" a unui înger.
„Doamne, nu am om"
În acest loc, Evanghelistul Ioan ne spune că Mântuitorul întâlneşte un paralitic care îşi
purta de 38 de ani neputinţa şi care aștepta un moment prielnic pentru vindecarea sa. La
plângerea acestuia cum că „nu are om care să-l arunce în scăldătoare", Hristos îi
porunceşte să-şi ia patul şi să plece, cu alte cuvinte, îi spune că este tămăduit.
Boala şi singurătatea sunt cele două rele de care îl izbăveşte Hristos pe slăbănog. Boala
şi moartea au intrat în viaţa omului ca urmare a păcatului (Romani 6, 23). De multe ori, şi
singurătatea este efectul păcatului, al egoismului şi al autonomizării. Evanghelia ne învaţă
că omul sănătos este cel în comuniune cu ceilalţi. Atunci când Hristos îl vindecă pe
slăbănog, îl repune şi în comuniune cu ceilalţi. Biserica ne învaţă că, oricât de bolnavi şi
de singuri am fi, Hristos Domnul nu numai că ştie de noi şi ne însoţeşte permanent, ci mai
ales ne poate tămădui. Doar legătura cu Hristos în Biserica Sa poate vindeca deplin omul
afectat de păcat şi de singurătate.
„Voieşti să te faci sănătos?"
Întrebarea pusă de Hristos slăbănogului şi care precedă vindecarea acestuia subliniază
participarea noastră în procesul tămăduirii sufleteşti şi trupeşti. Biserica nu este un spaţiu
al magiei şi al superstiţiei, ci este locul unde răspundem chemării divine. În măsura
răspunsului nostru pozitiv, Hristos operează tămăduirea noastră. De aceea, mântuirea
este sinergie, împreună-lucrare conștientă şi consecventă cu Dumnezeu.
Îndemnul de după vindecare este şi el foarte important pentru a înţelege lucrarea lui
Hristos în Biserica Sa. Deşi există o ciclicitate în comemorarea liturgică a evenimentelor
hristice în fiecare an, viaţa duhovnicească urmăreşte un traseu permanent ascendent. Cu
alte cuvinte, iertarea şi tămăduirea pe care o primim în Biserică prin Sfintele Taine nu
trebuie înţelese ca acte de care ai nevoie din când în când pentru a putea merge mai
departe şi apoi a reveni la vechile păcate, ci ca o permanentă creştere şi înălţare spre
măsura „bărbatului desăvârşit" după modelul lui Hristos (Efeseni 4, 13).
Biserica, locul unei permanente Cincizecimi
Sfântul Chiril al Alexandriei consideră că pogorârea îngerului se făcea în preajma
sărbătorii iudaice a Cincizecimii – care comemora, potrivit tradiţiei iudaice, pogorârea
îngerilor prin care s-a dat Legea pe Sinai. Însă, în Biserică, darul tămăduirii îl avem
permanent în Hristos Domnul – „Doctorul sufletelor şi al trupurilor" prin excelenţă. În acest
sens, Sfântul Vasile cel Mare afirma că Biserica este „spital duhovnicesc", scopul vieţii
eclesiale fiind aşadar tămăduirea noastră. Cele cinci pridvoare simbolizează cele cinci
simţuri prin care de multe ori ne raportăm în chip nepotrivit la cele din jur şi care sunt
tămăduite în Hristos. Cei 38 de ani reprezintă, potrivit Sfântului Chiril, nedeplinătatea Legii
(40 fiind numărul deplin) – simbol al nedesăvârşirii acesteia şi al finalităţii ei în Hristos.
Aşadar, vindecarea de la Vitezda ne arată că harul lui Dumnezeu lucra doar „ca arvună" în
Vechiul Testament şi că el este lucrător permanent în Biserică, unde trăim o permanentă
Cincizecime. Aşadar, parafrazând tâlcuirile patristice, am putea spune: „Nu ai om, dar ai
Dumnezeu, nu ai scăldătoare, dar ai Biserica – unde Hristos este izvorul nesecat al
tămăduirilor".

Duminica a 7-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum)
Matei 9, 27-35
În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se ţineau după El, strigând şi zicând:
Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi
Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a
atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus
le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot
ţinutul acela. Şi, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos
demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut aşa ceva
în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea
toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi
vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.
Pericopa evanghelică a vindecării celor doi orbi și a unui mut din Capernaum (Matei 9, 27-
35) ne arată că noi nu suntem singuri în suferință, pentru că Domnul Iisus Hristos Însuși
este aproape și solidar cu noi, cu toți cei care suferim.
La întâlnirea cu Domnul, boala devine neputincioasă
Iisus Hristos revelează bolnavilor și suferinzilor locul pe care ei îl au în inima Sa. O iubire
compătimitoare și jertfitoare pe care El a exprimat-o, a realizat-o și a comunicat-o mereu,
în fiecare moment al vieții Sale. Întâlnind mulțimile, vestind Evanghelia, vindecând
bolnavii, apropiindu-se de cei din urmă, iertând păcătoșii, Domnul Iisus Hristos face vădită
o iubire universală, deschisă tuturor fără limite: nimeni nu este exclus! O iubire curată,
smerită, gratuită, desăvârșită. Întâlnirea cu Iisus Hristos aduce bucurie tuturor, iar aceasta
din urmă umple inima și viața celor care se întâlnesc cu El. Cei care se lasă purtați și
mântuiți de El sunt eliberați de păcate, de tristețe, de golul interior, de izolare. Cu Iisus
Hristos mereu și mereu se naște și se reaprinde bucuria în inimi.
În fața suferinței, a bolii, a durerii și a morții, omul este înclinat să strige sub efectul durerii,
așa cum a făcut Iov, al cărui nume înseamnă „cel care suferă” (cf. Grigorie Dialogul,
Moralia in Job, I, 1, 15). Astfel, cei „doi orbi se țineau după El strigând și zicând: Miluiește-
ne pe noi, Fiule al lui David” (Matei 9, 27). Cei doi orbi aveau credința și dorința de a-L
ruga pe Domnul Iisus să-i vindece. Iar atunci când prin dorință se deschide fereastra spre
Iisus Hristos, acest fapt este deja un semn al prezenței credinței în suflet, a harului
dumnezeiesc. „Cu așteptarea, Dumnezeu lărgește dorința noastră, cu dorința lărgește
sufletul și dilatându-l îl face mai capabil” (Augustin, Comentariu la I Ioan 4, 6, PL 35, 2009)
de a crede, de a se apropia.
În întâlnirea Domnului Iisus Hristos cu cei doi orbi (cf. Matei 9, 27-30), îndeosebi cuvintele
pe care El le adresează: „După credința voastră fie vouă” (v. 29), ne ajută să
conștientizăm importanța credinței pentru cei care, apăsați de suferință și de boală, se
apropie de Dumnezeu. În întâlnirea rugătoare și transfiguratoare cu Preasfânta Treime se
poate experimenta realmente că cel care crede nu este părăsit, nu este singur niciodată!
De fapt, Dumnezeu Tatăl, întru Fiul Său, nu ne abandonează neliniștilor și suferințelor
noastre, ci Tatăl nostru ne este aproape, iubește proximitatea și ne vindecă, ne ajută să
purtăm durerile și dăruiește har vindecător rănilor adâncului inimii noastre și risipește orice
întuneric, așa cum este și cazul omului mut din această pericopă evanghelică (cf. Matei 9,
32-33).
Misionarii minunilor Domnului
Apropierea credincioasă a acelui mut și credința celor doi orbi, care s-au văzut vindecați,
plini de uimire, de lumină și de bucurie, spre deosebire de invidia chinuitoare și orbitoare a
fariseilor („Cu domnul demonilor scoate pe demoni”; Matei 9, 34), exprimă propria
recunoștință, îi arată persoane euharistice și misionari ai faptelor minunate ale Domnului
(„L-au vestit în tot ținutul acela”: Matei 9, 31), lasă să se întrevadă că sănătatea
redobândită este semn și prezență a ceva mai prețios decât simpla vindecare fizică, fiind
semn al tainei mântuirii pe care Dumnezeu ne-o dăruiește prin Hristos.
Valoarea inestimabilă a omului în fața Domnului
Taina mântuirii își are exprimarea în cuvintele lui Iisus: „După credința voastră fie vouă!”.
Cel care în propria suferință și boală îl invocă pe Dumnezeu poate fi sigur că iubirea Sa
nu-l părăsește niciodată, iar iubirea Bisericii, prelungire în timp a operei Sale mântuitoare,
nu dispare niciodată. Vindecarea trupească, expresie a mântuirii mai profunde, revelează
astfel importanța pe care omul, în întregimea sa firească, de suflet și de trup, o are pentru
Preasfânta Treime.
Tainele Bisericii, clipe ale întâlnirii cu Cel de Sus
Fiecare Taină și ierurgie exprimă și realizează apropierea vindecătoare și înnoitoare a
Dumnezeului Celui Întreit în Persoane, Care, în mod tainic, haric și gratuit, ne atinge prin
intermediul și mijlocirea realităților concrete, vizibile și materiale, pe care Preasfânta
Treime le asumă în slujba Sa, făcând din ele instrumente ale întâlnirii luminoase dintre noi
și Dumnezeu. Legătura dintre creație și mântuire se face vizibilă, Tainele fiind expresie a
credinței noastre care cuprinde trupul și sufletul, pe omul întreg, în care harul necreat,
îndumnezeitor și veșnic lucrează și „metabolizează”. Binomul dintre sănătatea fizică și
reînnoirea sfâșierilor sufletului ne ajută deci să înțelegem mai bine Tainele Bisericii.
Din citirea textelor din Evanghelii reiese clar că Domnul Iisus a arătat mereu o atenție
deosebită față de cei bolnavi. Mântuitorul nu numai că i-a trimis pe Apostolii Săi să vindece
rănile bolnavilor (cf. Matei 10, 8; Luca 9, 2; 10, 9), ci a și instituit pentru ei o Taină
specifică, Taina Sfântului Maslu, în care „Dumnezeu vindecă toate infirmitățile tale. Așadar,
nu te teme: toate infirmitățile tale vor fi vindecate... Tu trebuie doar să permiți ca El să te
vindece și nu trebuie să respingi mâinile Sale” (Augustin, Comentariu la Psalmul 102, 5,
PL 36, 1319-1320).
Numele, menirea și viața de creștin
Nu vreau numai să mă „numesc” creștin, ci „vreau să și fiu”, a spus Sfântul Ignatie
Teoforul. Să lăsăm ca tocmai participarea la harul Duhului Sfânt din Taine să ne
amintească această îndatorire intrinsecă a cuvântului „creștin” și să ne rugăm Preasfintei
Treimi pentru ca tot mai mult nu numai să ne numim creștini, ci să și fim, întrucât „viața
deține preeminență în fața oricărui discurs despre ea” (Preasfințitul Ignatie al Hușilor,
Teologia energiilor necreate în gândirea Sfântului Grigorie Palama, studiu online, p. 6).
Pascal spunea că „omul îl depășește infinit pe om” (Pensées, Ed. Chevalier, p. 438). Da,
dar numai omul care participă și se împărtășește din lumina necreată a lui Dumnezeu.
Ochii noștri recunosc obiectele atunci când acestea sunt luminate de lumină. De aici
dorința de a cunoaște Lumina Însăși, care face să strălucească lucrurile din lume și cu ele
aprinde simțul frumuseții, iar viața însăși devine lumină. Pentru Sfântul Grigorie Teologul
omul constituie „a treia lumină” (după Dumnezeu și îngeri), aspirând în mod firesc
(ουγγενές, Carmina I, II, 33, v. 222, PG 37, 944) spre Preasfânta Treime, „Lumina dintâi”,
tinzând continuu spre ea. „Primind în lumea de jos o slabă strălucire a acestei lumini, doar
atât cât să îi întrevedem chipul în oglinzi şi în enigme, nădăjduim apoi să intrăm în contact
cu însăşi sursa frumosului, contemplând adevărul pur cu o minte curată şi să obţinem
această recompensă reprezentată de stăpânirea şi vederea (theoria) desăvârșită a
frumosului din lumea de dincolo; în aceasta constă finalul mistagogiei în Tainele noastre,
identificate în cărţi şi de către sufletele iluminate” (Oratio 7, 17, PG 35, 776 C). Sfântul
Grigorie Teologul îi dă următorul sfat unui tânăr preot: „Primul dintre toate lucrurile
frumoase este, şi tu ştii aceasta, să Îl dobândeşti pe Dumnezeu fără încetare şi să te
asemeni din ce în ce mai mult cu El prin comuniunea cu El şi prin năzuinţa spre El”
(Epistola 212, PG 37, 349 A).