Când sufletul ne doare, şi trupul ajunge să sufere.

Ne facem analize,
căutăm medicamente care blochează doar efectele, uitând să mergem
mai departe, spre cauza directă a suferinţelor noastre. La baza multora
dintre bolile pe care le trăim stă lipsa iertării.

Păstrăm în noi resentimente vechi, dureri neiertate, efectul acestora în suflet

fiind asemănător otrăvurilor, care mai apoi se manifestă în bolile trupului.
Iertarea, un proces care ne aduce libertate
Ce este iertarea? Iertarea este un act voluntar, liber, prin care nu-i mai
considerăm vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi nu ne mai simţim vinovaţi faţă
de cei cărora le-am greşit. Este un proces care ne aduce libertate, adevărat
fiind că "iertând altuia, nouă ne iertăm". Iertarea este un tratament, pentru că
ne eliberează de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea şi
prin aceasta poate vindeca. Atunci când nu iertăm, păstram mânie ascunsă în
"ţinerea de minte a răului", amărăciune, autocompătimire. Ne baricadăm în
noi înşine după zidurile de durere care nu dispar doar întorcându-ne privirea
de la ele. Iniţial, a simţi furie intensă sau mânie pentru o nedreptate trăită este
o reacţie sănătoasă, firească şi uneori salvatoare. Ceea ce ne îmbolnăveşte
este transformarea acestor sentimente în ură sau în dorinţă de răzbunare,
care ne parazitează şi se hrănesc din energia sufletului nostru. E nevoie de
timp pentru a ierta. E nevoie de răbdare cu noi, pentru a nu ne pierde pe
acest drum, fie în uitarea răului care este doar o ascundere a unei răni ce va
ieşi iar la suprafaţă, fie pentru a ne desprinde de gândurile şi scenarile în care
noi ne facem dreptate, despre care greşit şi inutil credem că va vindeca
durerea pe care o trăim.
Iertarea, o faptă de iubire
A ierta nu înseamnă a scuza sau a scoate de sub orice responsabilitate pe
cel care a greşit faţă de noi sau chiar pe noi înşine. Nici o vină, fie şi una
explicabilă, nu este, în sine, scuzabilă. Ea poate fi doar iertată, fără a exclude
dreptatea sau a anula consecinţele faptelor trăite. Este esenţială înţelegerea
faptului că iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire care îl
poate reabilita pe cel vinovat şi elibera pe noi înşine. Aceasta înseamnă a nu-
l confunda pe răufăcător cu fapta sa, ci a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos.
Fiind o lucrare a iubirii, persoana care iartă trebuie să-şi asume liber alegerea
pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă, pentru că
iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde. Este un act al celui ce iartă fără a
avea legătură cu cel iertat, cu aprobarea, comportamentul sau reacţiile
acestuia. De asemenea, nu implică în mod obligatoriu reluarea relaţiei.
Când iertăm, se întâmplă cu adevărat ceva extraordinar, dar cu noi, nu cu cel
iertat. Acesta poate conştientiza şi el minunea şi îşi poate schimba atitudinea
sau comportamentul, dar puterea iertării se manifestă în noi. Pe noi ne
vindecă, nouă ne dă pacea, nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt
şi să lăsăm loc ca vindecarea să se producă, recuperând astfel părţile din noi,
blocate în conflict şi neacceptare.
Să privim iertarea ca pe un dar divin
Şi totuşi, de atâtea ori ne este greu, chiar imposibil să iertăm, deşi simţim că
asta ne-ar uşura, că ne-ar elibera de sentimentele grele care ne ţin prizonieri
în lanţurile de durere, deşi dorim să mergem mai departe, să ne bucurăm, să
avem iar încredere. Chiar dacă alegem să privim din perspectiva celui care
ne-a rănit şi, astfel, ne vine greu "să ridicăm piatra", uneori chiar nu putem
ierta. Dar, rememorând cu sinceritate trecutul, putem găsi momente în care
ne-a fost cel mai greu să ne iertăm pe noi înşine, decât pe altcineva. Acest
fapt ne poate da un indiciu despre cine este judecătorul cel mai aspru al vieţii
noastre, despre lipsa cronică de iubire şi neacceptare personală care
formează ziduri în faţa bucuriei după care tânjim.