A IMPARTASI SI A TRAI INTIMITATEA CUPLULUI

(O reteta a fericirii in cuplu)

Sapou- Don si Martha Rosenthal sustin stagii pentru cupluri si cunosc bine acest subiect.
Ei traiesc impreuna de aproape 30 de ani si impartasesc aceeasi pasiune pentru fiinta
noastra esentiala, pentru cunoasterea umanului.
Text- Care este forta care intretine coeziunea cuplului? Pana de curand aceasta era
dependenta reciproca, necesitatea economica si presiunea sociala si/sau religoasa. Cei
mai multi raman impreuna fara sa treaca niciodata de obstacolele puse de rolurile
traditionale ale femeii si barbatului pentru a crea o relatie cu adevarat intima intre ei.De
fapt, putini au o conceptie clara despre ce inseamna cu adevarat intimitatea.
Intertitlu-
Anii 90 au schimbat multe lucruri. Miscarea feminista, revolutia sexuala si abandonarea
valorilor religioase traditionale au subminat imaginea cuplului unit la bine si la rau. In
societatea noastra, noi cautam cu disperare o noua ratiune de a trai impreuna, si multi
spera sa gaseasca aceasta ratiune in satisfactia emotionala specifica primei faze a unei
relatii amoroase.
Cei mai multi dintre noi se simt incompleti, si e atat de tentant sa privesti intimitatea ca
pe un mijloc de a umple acest gol imens. Ne dorim o atentie neintrerupta si o pasiune
afectiva si sexuala mereu crescanda. Insasi prezenta acestor caracteristici in inceputurile
romantice ale unei relatii amoroase ne indreptateste sa hranim aceasta speranta, evident
atat de iluzorie. Astfel incurajati, ne construim o imagine mentala impodobita cu toate
calitatile pasionale, permanente si pozitive, care ne impiedica sa resimtim solitudinea.
Cuplurile se mentin astazi prin speranta unei continue gratificatii reciproce.
Aceasta dorinta nerealista conduce inevitabil la deziluzie. Orice individ care abordeaza o
relatie intima avand ca scop satisfactia reciproca se indreapta catre o vale a plangerii:
nimeni nu ne poate satisface la infinit. Dupa ce am cazut in capcana comuna a
asteptarii ca partenerul sa ne faca fericiti pentru eternitate, vom descoperi rapid
efemeritatea acestui "aranjament". Fiecare partener va avea atunci resentimente fata de
celalalt pentru ca nu si-a indeplinit aceasta sarcina irealizabila. Incepe o noua faza a
relatiei, in care fiecare simte o negativitate crescanda pentru care nu e pregatit.
Pentru a rupe aceasta inlantuire distructiva, trebuie sa invatam sa reactionam mai eficient
atunci cand partenerul nu ne mai da satisfactie. E inutil sa asteptam de la el sau ea sa ia
initiativa unei schimbari. Daca ati incercat deja, stiti ca a-ti schimba modul in care
reactionezi la ceva negativ nu e deloc o sarcina usoara.
Intertitlu-
Acestui mod de abordare ii lipseste insa un ideal. El nu duce la depasirea sentimentelor
negative. De fapt aspiratiile spirituale sunt percepute in acest caz ca o fuga de realitate.
In aceasta eroare psihologica pe care o facem, presupunem fara nici o retinere ca
aspectele negative al partenerului nostru sunt o amenintare reala si ca aceasta amenintare
justifica in consecinta sentimentele noastre lipsite de dragoste si atitudinea noastra
defensiva.
In cel mai rau caz, eroarea psihologica ne amplifica sentimentele negative si
condamnarea « indreptatita » a lipsurilor partenerului. Pe masura ce anii trec, putem sa
ne rafinam mecanismele de acuzare, chiar daca recurgem la serviciile unui terapeut,
putem deveni experti in arta de a depista ceea ce nu merge, de a intelege sursele durerilor
si supararilor noastre si de a le exprima. De fapt, nu ajungem decat sa ne complacem in
ele in mod regulat.
Problema este ca prin acest demers psihologic putem sa ne petrecem o viata intreaga
luptandu-ne cu sentimentele negative, fara a ajunge niciodata la capat. Suntem tentati sa-l
facem pe celalat responsabil de toate dificultatile noastre, sa ne delectam in rolul de
victima, sa negam propria noastra contributie ca adult la situatia respectiva. Acest demers
nu ridica problema atitudinilor ascunse care dau nastere si intretin sentimentele negative.
Mai mult decat atat, el intareste notiunile profund eronate care stau la baza suferintelor
noastre. Si, facandu-l pe celalat mai responsabil decat pe noi insine, evitam sa exploram
sensul real al suferintei noastre. Rezultatul trist este o relatie in care blamarea
sistematica a celuilalt devine un mod de a trai.
Astfel, eroarea psihologica ne mentine intr-un sentiment de neputinta, de frica si intretine
resentimentele fata de persoana pe care o consideram ca fiind responsabila de suferinta
noastra. Acestui demers ii lipseste ceva esential.
Intertitlu-
Ceea ce lipseste demersului psihologic se regaseste in cel spiritual. Acesta isi are originile
in aspiratia de a depasi preopcuparile cotidiene, de a transcende egocentrismul, mania si
violenta..
Avem in noi certitudinea dreptului la dragoste, pace si bucurie, ca si capacitatea de a
reusi sa traim astfel. De ce sa ne multumim cu betia unei lumi a fricii si culpabilitatii sau
a placerilor superficiale cu ajutorul carora fugim de suferinta noastra? Neimplinirea
noastra ne informeaza ca este ceva foarte real de care trebuie sa tinem seama: nevoia de a
trai ghidati un ideal mai elevat. Nimic nu ne obliga sa ne petrecem toata viata in
inchisoarea fricii pe care noi insine am construit-o. Este posibila o schimbare
fundamentala.
Cei care sunt animati de aceasta dorinta de a scapa din inchisoarea banalului incearca din
rasputeri sa fie la inaltimea idealurilor precum iertarea, atitudinea pozitiva, acceptarea
partenerului « asa cum este » el.
Toate traditiile spirituale recomanda ascultarea acestei reguli de aur: a ierta, a fi bun si
caritabil cu aproapele, chiar daca el nu este bun cu noi. Ele propun un ideal de perfectiune
care contrasteaza cu imperfectiunea noastra prezenta si ne conditioneaza sa facem un
efort -evident sau discret – pentru a-l atinge. Cand sufletul ne este tulburat, cand suntem
suparati, maniosi, tulburati si egocentrici, ni se cere sa ne imaginam o stare a noastra
viitoare in care, printr-o bunavointa inepuizabila, sa fim indulgenti, iubitori si senini.
Ne straduim prin urmare sa avem ganduri bune, emotii frumoase (pozitive) si sa
actionam armonios. Daca reusim aceasta, suntem virtuosi; daca nu, suntem pacatosi. Aici
apare in unele traditii si ideea de pedeapsa.
Principala problema a acestui demers este ca noi dorim atat de mult sa fim « buni », sa ne
transcendem natura umana, incat suntem tentati sa negam aspectele cele mai ascunse ale
realitatii noastre emotionale.
Copii fiind ni s-a spus ca nu e frumos sa plangem. Tristetea a fost negata, dar nu
eliminata. Dar ceea ce n-a fost de la inceput acceptat nu poate fi transformat. Nu poti
niciodata sa te debarasezi de un sentiment negandu-l sau rezistandu-i, declarand ca
este rau sau ce e gresit sa il experimentezi. Desi incercam sa ascundem aspectele mai
putin placute ale vietii noastre interioare, ele nu dispar nicidecum, ci persista si ne bantuie
profunzimile.
Intertitlu-
Incercarea de a te ridica la inaltimea idealurilor spirituale mai prezinta si o alta
dificultate. Pe masura ce luam in serios progresul spiritual ne incearca in mod inconstient
teama ca transformarea noastra nu este spre bine.
Orice esec genereaza o judecata severa si aceasta lipsa de bunatate fata de noi insine ne
impinge adesea sa ne inchidem sufletul fata de cei care, ca si noi, nu sunt capabili sa
atinga idealul elevat al perfectiunii spirituale. Faptul ca nu ne acceptam imperfectiunile
umane ne face sa le judecam atunci cand ele se manifesta, in noi sau in celalalt, fara sa ne
dam seama ca insasi faptul de a judeca este un act de violenta. Pentru a ne atinge idealul
de pace si de dragoste folosim o cale lipsita de indulgenta. Denigrand slabiciunile umane
cu scopul de a le transcende, noi provocam adeseori aceasta separare, aceasta inchidere
sufleteasca si acest egocentrism pe care il consideram, paradoxal, atat de deplorabil.
Aceasta explica poate de ce nu ajungem sa ne ridicam la inaltimea principiilor
invataturilor spirituale, mai ales cu fiinta pe care noi pretindem ca o iubim cel mai mult
din lume. Cand partenerul nostru este suparat, cati dintre noi suntem capabili sa
raspundem negativitatii sale cu dragoste ?
Orice persoana care a fost incercata va recunoaste ca este mult mai usor sa admiri de la
distanta frumusetea invataturilor spirituale decat sa le pui in practica, zi de zi
Faptul de a considera aceste sentimente ca fiind inacceptabile are drept rezultat negarea
lor. Relatiile in cuplurile care au cazut in aceasta «eroare » spirituala sunt pline de
exprimari indirecteale negativitatii reprimate, care afecteaza serios comunicarea in
problemele importante.
Intertitlu-
Dupa ce am ajuns la fundul prapastiei in relatia noastra, Martha si cu mine am incercat
totul, cazand in aceste greseli una dupa alta. In acelasi timp pozam in "specialisti"
constienti de mecanismele refularii sentimentelor negative, fortandu-ne eroic sa
comunicam dintr-o perspectiva mai clara si afisand o nepasare care ne durea. Evident,
nici una din aceste atitudini nu a "functionat". Eram atat de incapabili sa ne daruim
reciproc ceea ce credeam ca vrem incat eram gata sa punem capat relatiei noastre.
Dar ceva ne-a facut sa perseveram. Poate ca a fost pasiunea noastra comuna pentru
descoperirea unei cai care sa ne permita o manifestare mai ampla a tuturor sentimentelor
noastre, inclusiv cele negative, pastrand insa in interior un spatiu al dragostei in care ne
simtim in siguranta. Vroiam intr-un fel sa apropiem, sa unim cerul cu pamantul, sa ne
pastram integritatea in mijlocul haosului. Au fost momente in care ni se parea ca mergem
pe un drum marginit de prapastii. Dupa ani de lupte, de victorii si esecuri, am inceput sa
vedem ca exista si un alt mod de a reactiona la sentimente penibile, un mod care nici nu
le reprima, nici nu le incurajeaza, ci care permite transformarea, sublimarea lor.
Iata ca am revenit la cautarea noastra cu o noua motivatie, care sa mentina unitatea
cuplului in ciuda dificultatilor intalnite. Aveam nevoie de o abordare care sa accepte
suferinta, mania, frica si conflictul, si care sa ne permita sa trecem dincolo de ele in asa
fel incat relatia sa nu fie doar intacta, ci si mai profunda.
Noi credem ca ceea ce poate pastra unitatea unui cuplu iubitor este o conceptie comuna
asupra relatiei privita ca o cale spirituala. Aceasta optica reuneste partile cele mai
bune ale celor doua abordari, cea psihologica si cea spirituala.
Ea implica o deplasare radicala a centrului de gravitatie al relatiei. Scopul cuplului nostru
nu mai este doar de a ne satisface nevoile individuale. Relatia noastra nu mai este doar un
contract de comoditate reciproca.
Pentru mine si Martha, scopul comun este de a descoperi cine suntem cu adevarat,
aducand in fiecare aspect al vietii noastre cotidiene compasiunea, constiinta si
sinceritatea. Descoperind ce anume ne blocheaza dragostea noi ne deschidem unor
posibilitati mai inalte. Nu mai suntem adversari intr-o lupta a puterii, ci devenim tovarasi
intr-o calatorie de explorare; in loc sa ne confruntam in caz de conflict, am devenit aliati
intr-o batalie comuna impotriva fricii, vinovatiei si inconstientei.
Ne unim astfel fortele pentru a invinge impreuna obisnuintele care produc dizarmonii la
nivel fizic, emotional, mental sau spiritual. Cel care e mai constient la un moment dat
poate deschide calea; atunci cand unul e mai putin lucid, se va baza pe luciditatea
partenerului si invers. Vechile lupte ne separau, noile lupte vor strange legaturile dintre
noi.
In aceasta cautare, noi invatam ca schimbarea nu se produce prin efort si rezistenta ci prin
intelegere. Invatam sa fim constient in momente in care altadata am fi reactionat in mod
mecanic, sa ne deschidem inima acolo unde altadata am fi judecat, sa privim toate
comportamentele ce au la baza mania, suferinta si teama -ale noastre sau ale partenerului-
ca pe un strigat de ajutor in vederea vindecarii, mai degraba decat ca pe o amenintare sau
o reflectare a neputintei noastre.
Vom invata sa comunicam intr-un mod cu totul nou care ne va permite sa scapam de
atitudinea defensiva, spre binele adevaratei noastre sigurante afective. Vom crea un
mediu emotional stabil in sanul caruia vindecarea ranilor va fi mult mai usoara. Toate
acestea se vor petrece pentru ca ne-am angajat intr-un demers spiritual care urmareste
ceva mai bun si mai nobil, integrand in acelasi timp si imperfectiunile noastre. E o
chestiune de prioritati. Nici parintii nostri, nici scolile si nici chiar religiile noastre nu ne-
au pregatit pentru aceasta in mod real