Cum gestionăm furia în relația de cuplu?

Sunt momente în care emoțiile negative față de partenerul de cuplu ajung să ne

copleșească, sfârșind chiar prin a prelua controlul asupra acțiunilor noastre.
Efectul nu e nici pe departe cel dorit, problema nu s-a rezolvat, ba mai mult,
ajungem să simțim cum crește distanța dintre noi și celălalt. În ciuda concepției
generale, furia este o emoție normală, iar exprimarea ei în mod asertiv poate
chiar sprijini relația de cuplu. Iar ca antidot la ea, putem face mai des apel la
empatie și compasiune.

Dacă simt asta despre tine, tu chiar ești așa? Dacă, atunci când vine vorba
despre propria persoană, reușim să fim îngăduitori cu noi înșine, acceptând că
suntem într-o continuă formare și dezvoltare personală, când vine vorba de
partenerul de cuplu, în schimb, avem deseori pretenția să constituie un „produs
finit“. Sigur, în teorie putem afirma cu lejeritate, oricând, că suntem înțelegători,
îngăduitori și maleabili. În practică însă, atunci când intervin emoțiile negative,
tindem să ne lăsăm duși de valul lor și să le proiectăm asupra celuilalt precum o
definiție la adresa lui. De aici pornesc etichetările, generalizările, concluziile
nefavorabile privind relația de cuplu, urmate de nemulțumire, frustrare și chiar
suferință. Pe scurt, emoțiile negative pot determina acțiuni negative ale căror
consecințe duc la și mai multe emoții negative. Dar oare realitatea obiectivă
chiar arată așa?

Cine determină ce simt eu?

Suntem obișnuiți să spunem „tu mă faci să mă simt“ sau, și mai des, „din cauza
ta“. Îi atribuim celuilalt abilitatea de-a ne manipula emoțiile, detașându-ne
de rolul pe care-l jucăm noi în ceea ce privește gestionarea lor. Da, acțiunile
celuilalt pot constitui un trigger (un stimul) pentru reacția noastră
emoțională, dar felul în care dăm curs emoțiilor depinde de discursul
nostru interior. Altfel spus, contează mai puțin ce face celălalt; cu adevărat
important e mesajul pe care mi-l spun eu legat de ce a făcut el.
Monologul nostru interior ascunde deseori gânduri negative, răni trecute și
nevindecate și temeri legate de relația de cuplu care n-au legătură cu ce se
întâmplă aici și acum.
A cui e vina?
Jocul de-a aruncatul vinei dintr-o parte în alta este distructiv într-o relație de
cuplu. Uneori nici nu ne dăm seama că jonglăm cu rolurile de victimă și de
agresor, trecând din planul celui rănit, lezat, în cel al agresorului și provocând
răni la rândul nostru. Dacă, în prima ipostază, considerăm că merităm
înțelegere, susținere și ajutor legat de ceea ce simțim, în cea de-a doua căutăm
să ne justificăm acțiunile, considerându-le, cumva, îndreptățite. Când căutăm un
țap ispășitor, nu suntem dispuși să ne asumăm partea noastră de responsabilitate
și nici să găsim o soluție împreună cu celălalt.
Relația de cuplu nu este competiție. Și la final, când se destramă, nu avem
niciun câștigător. Pierdem sau câștigăm doar împreună.

Echilibrarea așteptărilor în cuplu

Poeta și eseista Mary Karr scria: „O familie disfuncțională este, în fapt, orice
familie care are mai mult de un membru.” Când ne simțim singuri și neînțeleși,
o variantă ar fi să ne gândim că și celălalt se simte, poate, la fel. Că suntem în
aceeași barcă. Când avem pretenția ca el să reprezinte totul pentru noi, îi
cerem prea mult. Dacă ne așteptăm să fim în acord mereu, cerem prea
mult. Când vrem să nu greșească, cerem prea mult. Dincolo de toate acestea,
putem totuși învăța să cerem ce avem cu adevărat nevoie și să avem răbdare
până ce partenerul reușește să ne ofere ceea ce ne dorim. Nevoile noastre nu
sunt negociabile, dar este bine să le analizăm înainte de-a le formula și,
totodată, să nu avem așteptarea să fie îndeplinite mereu. Negocierea și
compromisul, formulate în mod sănătos într-un cuplu, sunt absolut
necesare. La fel și înțelegerea rolului de partener.

Nevoia de asertivitate
De regulă, când o situație de cuplu scoate la iveală o emoție negativă
puternică în urma căreia acționăm impulsiv, exploziv, „necugetat“, aceasta
ascunde o problemă mai veche. Pot fi răni pe care nu le-am vindecat, frici
pe care ne este teamă să le verbalizăm sau să le recunoaștem, nici măcar
față de noi.

Pe cât posibil, ca să previi un conflict, ajută să stai cu emoția ta negativă, în

încercarea de a decoda mesajul pe care ți-l transmite. Apoi să comunici acest
mesaj, în mod asertiv, celuilalt: „Fapta/ Spusele tale m-a(u) făcut să mă
gândesc că… și asta mă face să mă simt…“ Punctele-cheie din această
abordare sunt următoarele: „Fapta/ Spusele tale“ – care limitează situația la un
comportament al partenerului, și nu transformă totul într-o acuzație sau într-o
definiție la adresa lui; „m-a(u) făcut să mă gândesc“ – care se traduce prin aceea
că-mi asum partea mea de răspundere; „și asta mă face să mă simt“ – ce-i
comunică celuilalt disconfortul pe care-l percep. Gândurile au nevoie de reality
check, mai ales când tendința e să interpreteze acțiunile și gândurile celuilalt.
Emoțiile însă au nevoie de validare, întotdeauna. Ele nu sunt negociabile.
Nu există „nu ar trebui să simți asta“, ci „îmi pare rău că simți asta, este
neplăcut“. Pornind de aici, putem stabili împreună cu celălalt cum să evităm
anumite situații și care este răspunderea fiecăruia. Partenerul poate să țină
cont de ce-ți provoacă ție distres emoțional, dar nu el îți va gestiona
emoțiile negative. Aceasta e răspunderea ta.
Cum ne ajută empatia și compasiunea
Cum spuneam, să nu uităm că jucăm în aceeași echipă și că vom câștiga sau
vom pierde doar împreună. Prin urmare, în loc de acuze și de sporirea
conflictelor în cuplu, am putea face un exercițiu de empatie, încercând să
întrevedem perspectiva celuilalt. Ca să găsim o soluție comună, benefică
pentru amândoi, se cere, în primul rând, ascultare activă. Asta înseamnă ca,
indiferent de ceea ce simțim la nivel personal, să avem disponibilitatea de-a
asculta și de-a încerca să înțelegem și ce simte celălalt. Prin compasiune, putem
aborda cu calm și deschidere anumite situații, fără a acuza și a judeca, încercând
să înțelegem ce se întâmplă, să găsim calea comună, să ajutăm, să soluționăm.
În plus, compasiunea merge în ambele sensuri: către mine și către celălalt.

În momentul în care fiecare îi face loc celuilalt în cuplu, arătând atenție și

disponibilitate față de nevoile sau nemulțumirile lui, se creează baza
necesară creșterii relației. Rolul emoțiilor negative este de-a ne semnala când
ceva nu funcționează pentru noi, cu scopul de-a îndrepta lucrurile, și nu de-a ne
îndepărta unul de celălalt.

Alegeri conștiente
O relație de cuplu durabilă înseamnă să nu ne abandonăm reciproc în fața
provocărilor care, fără îndoială, vor apărea frecvent. Emoțiile negative pot
constitui și o oportunitate de creștere într-o relație, semnalând nevoia de-a
comunica, de-a ne afirma nevoile, de-a negocia lucrurile dintre noi. În cuplu
vom avea mereu un rol activ, iar felul în care abordăm problemele este o
alegere pe care e bine s-o conștientizăm. Până la urmă, relația în sine nu
este altceva decât o alegere conștientă și asumată: a aceluiași partener, în
fiecare zi.

Distribuie