Tema 2: RELAȚIA DE CONSILIERE

2.1. Condiții de bază ale relațiilor de consiliere (empatia, privirea pozitivă necondiționată, congruiența)
2.2. Ablitățile de comunicare şi acţiune în relația de consigliere
2.3. Limitele relației de colaborare
2.4. Abilități de consiliere în cazuri specifice de consiliere

Dimensiuni ale relaţiilor de consigliere. Legătura este caracteristica esenţială a oricărei relaţii. Relaţiile
de consiliere sunt legăturile umane dintre consilieri şi clienţi, atît cele concrete, cît şi cele din mintea fiecăruia. În
cadrul relaţiei generale dintre consilier şi client există un număr de dimensiuni sau trăsături.
Relaţia publică sau observabilă constă din toate comunicările specifice oricărei relaţii consilier-client. În
timpul contactelor de consiliere, atît consilierul, cît şi clientul transmit şi primesc numeroase mesaje verbale,
vocale şi corporale. Mai mult decît atît, consilierii le pot oferi clienţilor material scris, pot folosi o tablă şi uneori
pot face casete sau benzi video. După consiliere, mai poate exista contact faţă în faţă, contact telefonic sau prin e-
mail.
Relaţiile de consiliere au loc atît în minţile participanţilor, cît şi în comunicarea externă. Mulţi consilieri
şi mulţi clienţi au relaţii de lucru care le preced sau le însoţesc pe cele de consiliere şi, în consecinţă, au început
deja să-şi formeze impresii unii despre ceilalţi. în timpul desfăşurării şedinţei faţă în faţă, ambii participanţi se
raportează unul la altul în minţile lor; de exemplu, clienţii pot să decidă cît de mult pot să aibă încredere în
consilieri, cît de mult să dezvăluie, cînd şi în ce feluri. În plus, ambii participanţi formează şi reformează în mod
constant concepţii mentale unul cu privire la celălalt. Mai mult decît atît, în perioadele dintre şedinţele de
consiliere şi contacte, clienţii şi consilierii se angajează în relaţii mentale atunci cînd se gîndesc unul la altul și
cînd revăd materialul pe care l-au discutat împreună.

2.1. Condiţii de bază ale relaţiilor de consiliere

În 1957, Carl Rogers a identificat condiţiile fundamentale ale relaţiilor de — înţelegerea empatică,
privirea pozitivă necondiţionată şi congruenţa. Relaţia de consiliere este înţeleasă ca o alianţă activă în care
consilierul nu are alt obiectiv decît de a stabili o relaţie care să satisfacă cerinţele menţionate. Rogers sugerează
că eficienţa de consiliere nu constă în construirea unei relaţii consilierice eficiente, ci în efortul continuu al
consilierului de a menţine această relaţie.
Congruenţa consilierului nu este expresia interpretării unui rol; consilierul, pur şi simplu, exprimă
deschis sentimentele pe care le trăieşte în momentul interacţiunii sale cu clientul. El conştientizează aceste
sentimente şi are capacitatea de a le comunica acestuia într-o manieră adecvată. Dacă, de pildă, consilierul se
simte plictisit în relaţia cu clientul său, aceasta nu înseamnă că el îi va vorbi imediat despre acest sentiment; dar
în cazul în care clientul continuă să fie plictisitor, consilierul îşi va exprima acest sentiment cu speranţa că vor
vorbi deschis şi constructiv despre el. Totuşi, consilierul nu trebuie să rănească sau să acuze clientul, motivîndu-
şi comportamentul prin invocarea spontaneităţii şi a congruenţei. De aceea, atunci cînd consilierul exprimă
sentimente negative, ele sunt prezentate ca reacţii personale, şi nu ca indicatori ai vreunei trăsături de
personalitate a clientului. Ca exemplu, consilierul poate spune: „Trăiesc un sentiment de plictiseală! ”, şi nu :
„Sunteţi o persoană plictisitoare ! ”. Dacă dorim ca pacientul să se comporte sincer, autentic în relaţia de
consiliere, şi noi, în calitate de terapeuţi, trebuie să avem capacitatea de a ne comporta astfel.
Foarte important
Evitaţi exprimarea unor convingeri şi idei în care nu credeţi cu adevărat deoarece nepotrivirile dintre
ceea ce simţim, gândim şi spunem sau facem, se vor transpune în comportamentul nostru verbal sau nonverbal şi
vor fi uşor de sesizat de ceilalţi. De exemplu, părintele, de etnie romă, ne povesteşte despre respingerea
copilului său de către alţi părinţi din grupă. In acest timp, ne gândim că nici noi nu suntem foarte siguri că
acceptăm ca cineva din familia noastră, să fie în aceeaşi grupă cu acest copil.

1
 Atenţia pozitivă necondiţionată se manifestă prin exprimarea continuă a unui sentiment pozitiv, fără
rezerve şi fără evaluări. Ea înseamnă să nu faci judecăţi de valoare (Rogers, 1974). Consilierul nu trebuie să
accepte anumite sentimente ale clientului şi să respingă altele, ci să-l valorizeze într-o manieră totală,
necondiţionată. Acceptarea necondiţionată vizează persoana ca fiinţă umană, nu convingerile sau
comportamentele sale personale, având în vedere că acceptăm clientul şi nu comportamentul său (faptul că
părintele a dat câteva palme copilului). Prin acceptarea necondiţionată, oferim un model de relaţionare pentru cei
consiliaţi care vor învăţa să se accepte pe ei înşişi, aşa cum sunt, „şi cu bune şi cu rele”. Este important ca
valorizarea copiilor să fie apreciată indiferent de gen, etnie, religie, nivel de dezvoltare cognitivă, tip de
dizabilitate, statut socioeconomic al familiei, performanţe obţinute, comportamente.
Foarte important
Evitaţi judecăţile despre ceea ce spune sau face clientul (Cum ai putut s-o desenezi pe Maria pe faţă?)
sau afirmaţiile de tipul: Sunt de acord cu..., Este bine că...! Cu alte cuvinte: „Fii blând cu omul şi dur cu
problema!", spune G. Egan.
Înţelegerea empatică a clientului.
A asculta cu empatie înseamnă a asculta fiind conştient că oamenii [încearcă din răsputeri să supravieţuiască şi
să aibă acces la un dram de fericire. Nu-i obligatoriu să fii de acord cu ei, să le împărtăşeşti filozofia sau valorile,
dar poţi recunoaşte că eşti cumva solidar cu ei fiind angajat în aceeaşi luptă. In fiecare moment al zilei, ceea ce te
strădui să faci este să supravieţuieşti fizic şi psihologic pentru a te putea, eventual, dezvolta. Acţiunile violente,
condamnabile, imorale, primitive nu sunt decât strategii inadecvate de a prezerva viaţa şi a minimiza suferinţa.
Unii oameni nu sunt capabili de strategii mai bune sau n-au fost suficient de norocoşi pentru a le învăţa de la
cineva.
Când eşti criticat, când eşti obiect al deversării ostilităţii, când eşti culpabilizat pe nedrept, e destul de
greu să asculţi cu empatie. Dar chiar şi atunci te poţi întreba:
- Din ce nevoie frustrată vine această critică?
- In ce fel reprezint o ameninţare pentru ea?
- Ce îmi cere de fapt?
Ajutorul vine întotdeauna dintr-o ascultare plină de înţelegere şi compasiune. Când înţelegi procesul mintal aflat
îndărătul cuvintelor sau faptelor celuilalt, când îi înţelegi suferinţa pe care nu o poate exprima sau de care e
copleşit, a-1 ajuta devine mult mai simplu, aproape natural. Fie şi pentru o clipă, văzând lumea cu ochii lui,
auzind cu mediile lui, înţelegând situaţia din perspectiva lui.
„A fi empatic înseamnă - spune C. Rogers - a percepe cu acurateţe cadrul intern de referinţă al altuia, cu
toate componentele sale emoţionale şi semnificaţiile care-i aparţin «ca şi cum» ai fi cealaltă persoană, dar fără a
pierde condiţia de «ca şi cum».” Înţelegerea empatică are la bază o pendulare continuă a consilierului în cîmpul
intersubiectiv al relaţiei sale cu clientul, în timpul căreia se apropie de cadrul de referinţă intern al acestuia pînă
la identificare, după care se depărtează din nou, conştientizînd propria sa identitate.
În timpul consilierii , consilierul trebuie să controleze procesul de identificare în aşa fel încît să poată face
acest fapt fără a trăi iluzia identităţii clientului. Efectele acestei iluzii pot fi observate în relațiile cu anumiţi
clienți faţă de care este greu de găsit distanţa psihologică adecvată. Am putea să ne gîndim, de exemplu, la
clienții diagnosticați cu boli foarte grave, precum cancerul sau SIDA: apropierea lor ne confruntă pe noi înşine cu
propriile angoase ale morţii.
2.2. Ablitățile de comunicare şi acţiune în relația de consigliere
Cum comunică consilierii cu clienţii şi cum acţionează astfel încît să le arate simpatia sau compasiunea
pe care le-o poartă? Este nevoie ca consilierii să facă acest lucru prin cuvinte, voce şi limbajul corpului.
Pentru descrierea abilității date vom utilizeaza metafora dansului. La fel ca într-un dans, persoanele
aflate într-o bună relaţie de comunicare răspund la sau reflectă mişcările celuilalt utilizînd propriile mişcări.
Limbajele corporale ale persoanelor respective sunt complementare. Cînd suntem într-o relaţie empatică cu
cineva, corpul nostru adoptă o postură asemănătoare corpului celuilalt, facem gesturi similare, respirăm la fel,
2
ritmul vorbirii şi intensitatea vocii se apropie de cele ale partenerului nostru. Dacă acceptaţi atmosfera de
complicitate pe care v-o propune interlocutorul apropiindu-se şoptit, atunci veţi face şi dumneavoastră un pas
spre el şi-i veţi răspunde cu aceeaşi intensitate a vocii. Dacă procedaţi altfel, înseamnă că refuzaţi „dansul” pe
care vi-1 propune partenerul.
Comportamentul nonverbal bine sincronizat cu cel al interlocutorului creează o relaţie armonioasă ce
alimentează sentimentul de încredere reciprocă. Putem stabili o relaţie armonioasă cu aproape oricine, per-
fecţionîndu-ne în mod conştient tehnicile de empatizare pe care le utilizăm spontan, cotidian.
Multe manuale referitoare la interviul psihologic (terapeutic sau de consiliere) evidenţiază necesitatea ca
consilierul să adopte o poziţie deschisă, relaxată. Este posibil însă ca această poziţie să mărească distanţa
psihologică dintre noi şi clientul nostru, dacă acesta din urmă continuă să rămînă cu corpul crispat, aşezat pe
marginea scaunului, cu braţele încrucişate, ori mişcîndu-le ca şi cînd nu ştie ce să facă cu ele, cu picioarele
strînse sau aşezate unul peste celălalt. În acest caz, este mai bine să ne sincronizăm noi cu clientul, să adoptăm o
poziţie asemănătoare, să respirăm într-un ritm similar şi, după stabilirea unui bun raport psihologic, putem să ne
schimbăm poziţia corpului, adoptînd o postură relaxată, ce exprimă acceptare şi deschidere; cele mai multe ori,
clienții ne vor urma inconştient!
Pentru a intra în rezonanţă cu celălalt nu trebuie să-i copiem într-o manieră perceptibilă, exagerată şi fară
discriminare fiecare mişcare, astfel de atitudine poate avea efecte contrare, sau poate fi considerată insultă!
Putem să reflectăm mişcările braţului prin mişcări uşoare al mîinii, mişcările corpului prin înclinări ale capului;
respiraţia foarte rapidă a clientului poate fî reflectată prin mişcări ritmice ale mîinii aşezate pe braţul fotoliului,
iar ticurile - prin uşoare balansări al corpului. Acest mod de reflectare se numeşte „sincronizare încrucişată” şi
constă în utilizarea unor comportamente analoage, mai degrabă de identice celor pe care dorim să le reflectăm.
Utilizînd sincronizarea nonverbală creăm un pod între noi şi ceilalţi avem mai multe lucruri în comun cu
celălalt, mai multe puncte contact. Putem, astfel, să ne înţelegem mai bine interlocutorul, să provocăm la
răspunsuri care, într-un alt context, ar fi puternic cenzurat. Nu putem invita pe nimeni să vină spre noi, dacă, mai
întîi, nu construit „podul” !
Desincronizarea este, şi ea, o tehnică utilă. Mijlocul cel mai elegant de a sfîrşi o conversaţie este acela de
a ieşi din „dans”. Nu vom putea face acest lucru decît dacă vom schimba, evident, „paşii”, dacă vom proceda
altfel, uneori chiar invers, decît atunci cînd am invitat persoana la „dans”. Ce faceţi atunci cînd cineva întîlnit
întîmplător pe stradă începe să vă povestească lucruri plictisitoare ? Cum procedaţi pentru a- refuza politicos
„invitaţia la un dans” care nu vă interesează?
Sincronizarea paraverbală este un alt mijloc pentru stabilirea unui bun raport psihologic. Putem să ne
armonizăm cu ceilalţi adaptînd tonalitatea, debitul, volumul şi ritmul discursului nostru. Este ca şi cum am cînta
împreună cu cineva aceeaşi partitură muzicală. Convorbirea telefonică cu un prieten poate fi un bun exemplu de
sincronizare verbal. Putem, de asemenea, să punem capăt acestei convorbiri, desincronizîndu-ne, schimbînd
tonalitatea sau ritmul; desincronizarea este tehnică utilă şi, nu întotdeauna, uşor de practicat: este foarte dificil să
închei firesc o convorbire telefonică prelungită peste limitele pe care eşti dispus să le accepţi!
Pentru stabilirea unui bun raport psihologic şi pentru menţinerea lui este util să ne sincronizăm cu
interlocutorul nostru, respectîndu-i astfel „harta”, imaginea pe care acesta o are despre el însuşi şi despre situaţia
în care se află. Utilizarea sincronizării trebuie să fie totuşi subordonată obiectivului consilierii. Astfel, trebuie să
ne întrebăm dacă nu cumva interlocutorul nostru devine prizonierul unui monolog repetitiv sau are un scop mai
mult sau mai puţin conştient ce intră în dezacord cu obiectivul explicit al interviului - de pildă, prelungirea
nedefinită a convorbirii asupra unui subiect pentru a evita abordarea unor teme mai „fierbinţi”. În acest caz,
putem introduce în „melodie” un contratimp, desincronizîndu-ne. De cele mai multe ori, efectele acestei
desincronizări apar imediat. Desincronizarea produce o „întrerupere a pattenului”, permiţînd relaţiei
comunicative să evolueze.

2.3. Limitele relaţiei de colaborare

3
 Un mod bun de a privi relaţiile de consiliere încununate de succes, mai ales cele care se extind pe
parcursul unei perioade mai mari de timp, este de a vedea dacă acestea constituie relaţii de colaborare.
Consilierul se poate comporta liber şi natural doar într-o relaţie bine definită. Această idee ne permite să
aducem în discuţie limitele pe care le presupune o bună relaţie de consiliere.
In orice situaţie de consiliere sunt adresate cereri, sunt exprimate dorinţe în faţa cărora consilierul trebuie
să adopte o anumită atitudine. Consilierul începător, fără experienţă, susţinut de intenţii bune şi grijuliu să nu
rănească clientul, ar putea avea tendinţa să împlinească aceste cereri pînă cînd solicitările de timp, afective sau de
reponsabilitate cresc într-o astfel de măsură încît el nu le mai poate satisface. Afecţiunea şi dorinţa iniţială de a-1
ajuta se pot transforma treptat în evitare şi aversiune, consilierul ajungînd să-şi condamne şi să-şi respingă
clientul. Rezultatul final va fi că şi clientul va trăi sentimentul că „încă o persoană în care a crezut” l-a trădat, iar
acest sentiment ar putea avea consecinţe importante asupra evoluţiei sale psihologice şi implicării într-o altă
posibilă relaţie de consiliere.
Prin urmare, orice consiliere are limite. Singura problemă este de a şti dacă aceste limite sunt clar
definite, clar înţelese şi pozitiv utilizate, sau dacă pacientul, într-un moment de mare nevoie, întîlneşte dintr-o
dată aceste limite ca nişte bariere ridicîndu-se în faţa lui.
Iată cîteva dintre aceste limite:
limitarea responsabilităţii - consilierul nu rezolvă problemele clientului ; terapia creează un cadru care-i
permite acestuia să descopere propriile soluţii la propriile probleme;
limitarea timpului - clientul nu poate cere timp mai mult invocînd, de pildă, faptul că a ajuns cu întîrziere
la consilier;
limitarea agresivităţii - clienţii au voie să-şi exprime sentimentele agresive, dar fără a pune în pericol
viaţa consilierului sau propria viaţă şi fără a distruge obiecte de mobilier! ;
limitarea afecţiunii - trebuie bine definită, mai ales în cazul copiilor; cererile suplimentare de afecţiune ale
acestora prin solicitarea de cadouri, dorinţa de a depinde de consilier, dorinţa de a continua relaţia socială în afara
orelor de consiliere etc. Definirea clară a limitelor influenţează pozitiv şi comportamentul consilierului. Acesta
devine mai relaxat, mai natural şi mai efficient. Cînd relaţia nu este bine definită, este posibil ca persoana ajutată
să ceară prea mult de la consilier. Rezultatul este că acesta din urmă rămîne subtil în defensivă, pentru ca dorinţa
sa de a-1 ajuta să nu-1 antreneze într-o capcană. Dar cînd relaţia de consiliere este bine definită, consilierul poate
abandona atitudinea sa defensivă, poate fi mai atent la nevoile şi sentimentele clientului şi poate juca rolul de
facilitator, stabilizator, de la care poate porni clientul pentru a-şi reorganiza eul.
2.4. Abilități de consiliere în cazuri specifice de consiliere
Aplicarea consilierii presupune şi cunoaşterea de către consilieri a unor situaţii specifice care pot deveni
momente dificile pentru un consilier fără experienţă profesională. Astfel, este recomandabilă cunoaşterea acestor
situaţii.
Tăcerea - sunt situaţii când clientul nu doreşte sau nu poate să vorbească. Din experienţa profesională s-au
constatat două situaţii: tăcerea intervine la începutul conversaţiei sau clientul devine tăcut în timpul conversaţiei.
Fiecare din aceste situaţii se tratează în mod diferit:
• la începutul şedinţei - clientul poate să tacă deoarece a fost trimis împotriva dorinţei lui sau se
simte jenat că are nevoie de consiliere. Consilierul trebuie să-l încurajeze spunând de exemplu Văd că-ţi este
greu să vorbeşti. Adesea cei care vin să mă vadă pentru prima oara se comporta aşa. Mă întreb dacă nu te simţi
puţin neliniştit.”
Aceste afirmaţii trebuie urmate de o altă perioadă de linişte, timp în care consilierul menţine contactul
vizual cu clientul şi are un limbaj corporal încurajator.
• în timpul şedinţei: în această situaţie contextul este foarte important, iar consilierul trebuie să
aprecieze motivul pentru care a apărut această tăcere. Poate fi pentru că individului îi este foarte greu să
recunoască un secret sau pentru că îl nemulţumeşte reacţia consilierului la ceva care tocmai s-a spus.

4
 În general este cel mai bine să aşteptăm deoarece este vital ca persoana să facă efortul de a-şi exprima
sentimentele sau gândurile, deşi consilierul poate să nu se simtă confortabil cu această tăcere. Există momente
când tăcerea se datoreaza pur şi simplu faptului că persoana se gândeşte. Nu este nevoie ca tăcerea să fie
întreruptă sau să dăm de înţeles ca ea ar fi inacceptabilă.
Clientul plânge - Deşi am fi tentaţii să-l liniştim, aceasta nu este cea mai bună soluţie intr-o şedinţă de
consiliere. Plânsul poate apărea din diferite motive:
➢ Pentru unii este o descărcare benefică a emoţiilor şi cel mai potrivit răspuns este să aşteptăm
câteva minute şi dacă plânsul continuă vom spune că este bine să plângă, că este o reacţie naturală atunci când
suntem trişti. Plânsul va înceta, de obicei, după un timp. Un alt motiv al plânsului ar putea fi dorinţa de a atrage
smipatia consilierului sau de a opri orice investigaţie ulterioară.
➢ Poate fi un mod de a manipula consilierul, aşa cum clientul procedează cu alte persoane. Din nou,
este cel mai bine să-l lăsăm să plângă indicând totodată că, deşi ne pare rău că este trist, este un lucru bun faptul
că îşi exprimă sentimentele. Dacă intenţia clientului era de a manipula, plânsul se va opri în curând atunci când
va realiza că nu-1 poate influenţa pe consilier la fel ca pe ceilalţi adulţi.
Deşi unii consilieri, pentru a reconforta clientul care plânge, vor dori să-l atingă, gestul poate fi adesea
dăunător. Dacă dificultăţile clientului sunt de natura sexuală, atingerea chiar într-un mod neutru din punct de
vedere sexual, cum ar fi strângerea mâinii sau punerea mâinii pe umăr, poate fi greşit interpretată şi îl poate
înspăimânta pe client.
Clientul ameninţa cu sinuciderea - Cele mai multe persoane care ameninţa cu sinuciderea nu recurg la
acest gest, deoarece acest comportament are, de cele mai multe ori, scopul de a atrage atenţia. Sunt câteva lucruri
care trebuie reţinute:
➢ Este practic imposibil să opreşti pe cineva care vrea cu adevarat să se sinucidă.
➢ O reacţie de panică din partea consilierului îl poate înspăimântă pe client. Este mai potrivit să spunem
clientului că, deşi nimeni nu poate opri o persoană de a-şi lua viaţa, am fi foarte trişti dacă aceasta s-ar
întâmpla. Chiar dacă relaţia dintre client şi consilier nu este construită cu mult timp în urmă, consilierul
poate cunoaşte şi trebuie să sublmieze calităţi, puncte tari, abilităţi sau aspecte pozitive din viaţa clientului.
➢ Adesea cei care comit sinucideri nu au speranţă. Ei simt că nimănui nu-i pasă de ei. Consilierul trebuie să
sublnieze faptul că ne pasă şi prin asta îi dăm clientului suficientă speranţă să continuie să trăiască.
➢ Unii clienţi ameninţă cu sinuciderea într-un mod manipulativ, pentru a obţine ceea ce vor. Ei au nevoie, de
asemenea, de ajutor, dar trebuie să li se arate că sunt şi alte moduri de a obţine atenţia şi grija celorlalţi. Cea
mai bună abordare este de a-i comunica clientului câteva sentimente pozitive despre el, nu despre
ameninţarea cu sinuciderea.
➢ Nu este deloc neobişnuit ca ameninţarea cu sinuciderea sau bănuiala că individul s-ar putea sinucide, apare
la sfârşitul şedinţei. În acest caz cel mai bine este să-i comunicăm că ceea ce ne-a spus este foarte important
şi că apreciem faptul că este dornic să ne împărtăşească sentimentele sale în legătura cu o problemă atât de
importantă şi că odata ce am ajuns la acest subiect dorim să discutăm împreună în sesiunea viitoare. Este
foarte important să obţinem de la client confirmarea că va fi prezent la următoarea şedinţă.
O reacţie nepotrivită ar fi să intrăm în panică şi să spunem că deoarece problema este atât de importantă
trebuie să o discutam pe loc. Chiar dacă prelungim sesiunea în acel moment, acest comportament al nostru poate
trăda starea noastră de nelinişte.
Mai folositor pentru client ar fi un comportament reţinut, care exprimă preocuparea noastră şi totodată
încrederea că persoana se va întoarce.
Întrucât sinuciderea unei persoane este un eveniment atât de tragic, în cele din urmă rămâne la latitudinea
consilierului cum va proceda atunci când este confruntat cu o astfel de ameninţare. Cu cât raporturile sale cu
clientul sunt mai bune, cu atât scade probabilitatea apariţiei acestui comportament. De aceea este foarte important
să construim raporturi bune încă de la începutul relaţiei de consiliere.

5
 Clientul refuză ajutorul - Cea mai importantă sarcină a consilierului este de a afla care este adevăratul
motiv pentru care clientul a apelat la serviciile sale. Multe persoane sunt trimise la consilier împotriva voinţei lor.
Chiar dacă ei refuză total să coopereze la prima întâlnire, consilierul trebuie să se asigure că a lăsat o şansă
pentru ca acesta să poată reveni atunci când se decide să o facă de bună voie.
Ex.: “înţeleg cum te simţi, nu sunt sigur dacă te pot ajuta cu ceva, dar poate că putem sta de vorbă câteva
minute şi, împreună, să vedem dacă are sens să ne mai vedem şi să mai discutăm şi altă dată.
Consilierul si clientul se cunosc dinainte - Acest lucru se întâmplă destul de frecvent în comunităţile
mici. Dacă relaţia nu este strânsă, atunci între cele două persoane se poate stabili o relaţie de tip consilier-client.
Însă, în acest caz consilierul trebuie să asigure clientul că va păstra confidenţialitatea asupra celor petrecute în
timpul şedinţelor. Dacă cei doi se cunosc foarte bine, atunci i se va explica persoanei că trebuie să consulte pe
altcineva deoarece nu este în interesul lui să lucreze cu un consilier pe care îl cunoaşte în viaţa personală.
Pendularea între rolul de prieten şi cel de consilier poate creea confuzie sau poate conduce la rănirea
sentimentelor amândurora.
Clientul vorbeşte continuu dar pe lângă subiect - Dacă ceea ce se spune este lipsit de importanţă sau se
repetă, ar fi bine ca discuţia să fie întreruptă din când în când pentru a-i face cunoscut clientului comportamentul
lui şi a analiza motivele (Ex. “Scuză-mă că te întrerup, dar mă întreb dacă ţi-ai dat seama că de ceva timp te
repeti. Găseşti că este greu să vorbeşti despre altceva?”). Astfel, se poate aduce discuţia de la ceva situat în afara
şedinţei la focalizarea pe client sau problemă, ceea ce este suficient pentru a opri abaterea de la subiect.
Clientul pune întrebări despre viaţa personală a consilierului - Este important de făcut observaţia că
relaţia client - consilier este una profesională şi nu una personală. Acest lucru este greu de înţeles de către client
deoarece consilierul dă dovadă de căldură şi grijă în cadrul acestei relaţii.
Uneori clientul ar vrea să ştie dacă consilierul are aceeaşi problemă. Dacă consilierul răspunde afirmativ,
clientul poate gândi că atâta vreme cât celălalt nu a fost capabil să-şi rezolve propria problemă el nu are
competenţa necesară. Dacă consilierul răspunde negativ, clientul poate crede că nu este înţeles. De aceea, este
indicat să se răspundă la întrebările personale prin a arăta că nu îi este de nici un folos clientului dacă se vorbeşte
despre consilier. Din aceste motive există regula de a nu se lua în discuţie asemenea întrebări. Clientul va accepta
regula. Este mult mai bine să-i răspundem decât să ocolim problema, ceea ce poate distruge încrederea în
onestitatea relaţiei.
Consilierul este stânjenit de subiectul discuţei - Uneori clientul vorbeşte despre lucruri care îl pot
stânjeni pe consilier, dar dacă acesta este bine pregătit poate identifica zonele în care se simte vulnerabil, deci
este mai puţin probabil să fie luat prin surprindere. Dacă, totuşi se simte stânjenit, atunci este mai bine să fie
cinstit cu clientul pentru că acesta oricum îşi va da seama.
Relaţia cu clientul manipulator - Este cunoscut faptul că mulţi dintre aceşti clienţi sunt psihopaţi sau sunt
evaluaţi ca având tulburări de personalitate. Consilierul va ţine seama de următoarele aspecte:
• deşi aceşti subiecţi trebuie abordaţi cu respect, consilierul va manifesta prudenţă în explicarea
propriului rol şi a aşteptărilor faţă de client;
• întâlnirea nu poate avea succes dacă consilierul nu este ferm şi hotărât în discuţie.
Clientului manipulator este cel care găseşte şi foloseşte momente pentru diversiuni, vorbeşte despre evenimente
astfel încât să apară ca o victimă blamându-i pe ceilalţi pentru eşecul sau în viaţă. Consideră că poate să
impresioneze pe consilier, afişându-i simpatie şi compasiune şi încearcă să-l convingă de punctul său de vedere.
În caz de eşec foloseşte foarte multe tactici pentru a se apăra. Se poate preface timid, înfricoşat, poate avea reacţii
violente.
• orice interes al clientului faţă de sentimentele consilierului referitoare la profesia sa sau viaţa personală
intră sub incidenţa suspiciunii (Ex.” Dumneata eşti singura persoana care mă înţelege"/ „ Nimeni nu m-a
ajutat ca dumneata").
• Consilierult rebuie să explice clienţiilor consecinţele comportamentului lor.

6
Spiritul de înţelegere al consilierului trebuie să fie invers proporţional cu judecarea acestor clienţi. Manipularea
este considerată de client ca cel mai important lucru pe care ştie să-l realizeze sau cea mai eficientă strategie de a
se adapta la cerinţele sistemului. Un consilier experimentat realizează faptul potrivit căruia consilierea este un
proces cu dublă direcţionare în care consilierul şi clientul trebuie să ţină cont unul de celălalt (Kell şi Mueller,
1986).

Exerciţiu „Empatia"
Scrieţi un răspuns empatic. Comparaţi răspunsul dat cu cele scrise de ceilalţi colegi/ colege.
Clientull: Mi-a fost ruşine când ceilalţi au râs de mine!
Consilierul: ..........................................................................
Argumentaţi relaţia simpatie-antipatie-empatie. Ce criterii de analiză propuneţi? Daţi exemple, mai ales în
relaţia persoanelor cu CES, de diferite etnii, cu deficienţe de limbaj, din medii defavorizate, supradotaţi etc.
Exerciţiu „Congruienta"
Cum credeţi că se va simţi clientul? Comparaţi răspunsurile.
Clientul: Sunt foarte supărat pentru că părinţii mei sunt tot timpul plecaţi de acasă: tata pleacă mereu cu
tirul, iar mama vine acasă doar seara. Aş vrea să stea mai mult timp cu mine. Mi-a fost ruşine când ceilalţi au
râs de mine!
Consilierul: Da, e tare neplăcut că părinţii nu pot petrece mai mult timp cu copiii! (în acest timp, se
gândeşte că iar a întârziat la antrenamentul de înot al copilului şi se uită la ceasul din perete.)
Daţi exemple de alte „incongruenţe" pe care le-aţi trăit în viaţa profesională din perspectiva relaţiei cu
clienţii sau pe care le-aţi observat la alţi specialişti.
Exerciţii „Acceptarea necondiţionată"
. Transformaţi mesajele de neacceptare în mesaje care să reflecte acceptarea necondiţionată:
■ Neapărat, trebuie să...
■ De ce ai procedat aşa...?
■ Nu-mi place cum te porţi, trebuie să faci aşa, ca să...
■ Ce greşeală mare ai făcut!
Exerciţiu „Sincronizarea”
Aplicați sincronizarea verbal și paraverbață într-un joc de rol, observînd dacă este necesară formarea
acestei abilități în profesia data.
Exerciţiu „Observă”:
a. când asculţi cu adevărat
b. când te prefaci că asculţi
c. când îţi este uşor, respectiv dificil să asculţi
d. ce subiecte sau teme de discuţie dispar din amintire.