Tema 7.

Asistența psihologică a persoanelor cu dizabilități auditive

7.1. Caracteristica generală și factorii care determină apariția dizabilității auditive;
7.2. Instruirea/educarea persoanelor cu dizabilități auditive;
7.3. Comportamentul caracteristic copiilor cu dizabilități auditive și cu deficiențe auditive
nediagnosticate;
7.4. Integrarea școlară/socială a copiilor cu dizabilități auditive;
7.5. Formele de comunicare folosite în procesul educațional al copiilor cu deficiențe de auz.

7.1. Caracteristica generală și factorii care determină apariția dizabilității auditive

Funcționarea normală a analizatorului auditiv are o importanță majoră pentru dezvoltarea copilului,
influențând, în mod direct, vorbirea și psihicul. Când analizatorul auditiv nu funcționează normal, se atestă
carențe de dezvoltare a vorbirii, formarea insuficientă a funcțiilor cognitive. Patologiile auditive generează
un lung lanț de tulburări secundare și chiar terțiare, soldându-se cu o insuficiență de dezvoltare
generalizată, pronunțată, diversă ca forme și intensitate de manifestare.
Rămâne actuală poziția cercetătorului rus L.S. Vâgotski, care considera drept o condiție obligatorie,
pentru succesul instruirii copiilor cu deficiențe de auz, utilizarea la maximum a tuturor formelor de vorbire
accesibile acestora și abordarea individuală, diferențiată a nevoilor educative speciale ale acestor copii,
astfel încât în fiecare caz separat, să poate fi alese mijloacele lingvistice care s-ar dovedi a fi mai eficiente.
Literatura de specialitate consemnează existența unor preocupări foarte vechi față de deficienții
senzorial în general. În lucrarea „Despre simțurile celor care simt”, Aristotel afirmă că cine s-a născut surd
acela devine apoi mut. Medicul, filosoful și matematicianul Girolamo Cardano, în secolul al XVI-lea, scrie
despre instrucția și educația surdomuților, bazate pe demutizare (educarea pe surdomuți spre a înțelege
limbajul oral) și comunicare verbală. Spaniolul Pedro Ponce de Leon este primul care a folosit limbajul
oral (vorbirea articulată) ca formă a demutizării. Juan Pablo Bonet, pe la 1600, a folosit alfabetul dactil
pentru formarea comunicării verbale, dar și limbajul scris, oral și mimico-gesticular. În Anglia, John Wallis
sublinia rolul limbajului scris în dezvoltarea psihică a surdomutului și preciza că, pentru a facilita evoluția
vorbirii, trebuie exclus limbajul dactil din demutizare, în schimb savantul îi acorda labiolecturii (citirea pe
buze) un rol semnificativ. Opus acestuia, în Olanda, Francisc Von Helmont pune un accent deosebit pe
labiolectură și propune folosirea oglinzilor pentru demutizare. Tot în Olanda, Johan Korand Amman neagă
utilizarea folosirii dactilemelor, insistând pe vorbirea orală, fapt pentru care este considerat fondatorul așa-
numitei școli oraliste. În Franța, Abatele Deschamps susține metoda orală și este primul care elaborează un
alfabet special pentru orbii surdomuți. Reprezentantul cel mai de seamă al școlii franceze este Charles
Michel de l`Epee care a întemeiat o școală pentru surdomuți și a aplicat o nouă metodă, și anume „metoda
mimicii”, prin intermediul căreia se fundamentează comunicarea prin mimico-gesticulație. În Polonia,
Jaobs Falkowschi întemeiază un institut pentru surdomuți și orbi, unde folosește metoda gesturilor, pentru
început, iar apoi adoptă, în exclusivitate, metoda orală. Germanul Friedrich Moritz Hillt a încercat să
organizeze învățământul surdomuților cât mai aproape de cel al copiilor normali.
Factorii care determină apariția hipoacuziei și surditatea sunt: istoricul familial (când există doi copii
cu tulburări de auz); malformații ale urechii; anomalii craneo-faciale; infecții în uter cu: toxoplasmă,
rubeolă, herpes, sifilis, HIV; infecții după naștere: meningite, encefalite; traumatisme craniene; hemoragii
intracraniene; convulsii; otită medie persistentă și recurentă; boli neurovegetative; sindroame asociate cu
pierderea progresivă a auzului, precum și factorii ereditari și genetici.
- Circa 30 procente dintre copiii cu pierdere de auz mai au și o altă dizabilitate.
- În trecut, vârsta medie de diagnosticare a unui copil cu pierdere congenitală a auzului era de 30 luni,
acest lucru provocând o întârziere prelungită în predarea deprinderilor de vorbire. Dispozitivele actuale
testează în prezent auzul doar la câteva zile după naștere, permițând astfel predarea deprinderilor de vorbire
la o vârstă mai fragedă.
- Copiii cu pierdere neurosenzorială a auzului au posibilitatea de a-și restabili parțial auzul cu ajutorul
unui implant cohlear. Această procedură, aflată încă la început de cale, oferă diferite grade de ameliorare a
auzului. Comunitatea surzilor nu suportă această procedură, deoarece consideră cultura surzilor o cultură
bogată, pe care oamenii nu au de ce să o părăsească prin intermediul unei proceduri chirurgicale.
- Doar pierderea auzului nu are nici un efect asupra inteligenței.
- În lucrul cu elevii cu pierderi de auz preocuparea este de a le dezvolta abilitatea de comunicare.
Surzilor le este greu să învețe limba vorbită. Prin urmare, ei rămân deseori în urmă cu abilitățile de citire și
alte materii, la care este necesar cititul.
- Aproximativ 90 la sută din copiii surzi au părinți cu auz normal.
- Unii dintre părinții copiilor cu deficiențe de auz nu învață niciodată să comunice prin semne cu
copiii lor.
Activități de învățare:
1. Ce ai învățat nou din această parte a temei?
2. Cum ai învățat?
3. Ce sentimente ți-a trezit procesul de studiu?
4. Care din ideile redate ti s-au părut mai interesante și de ce?

7.2. Instruirea/educarea persoanelor cu dizabilități auditive

De instruirea/educarea persoanelor cu afecțiuni ale aparatului auditiv se ocupă, la nivel științifico
practic, surdopedagogia (de la latinescul surdus - „surd”). Auzul este unul dintre analizatorii de bază ai
omului. Surditatea totală sau parțială, având caracter biologic (defecțiune fizică înnăscută sau dobândită),
generează numeroase probleme sociale (insuficiența comunicării, imposibilitatea integrării școlare și
comunitare etc.), economice (posibilitățile reduse de instruire în profesie, de angajare în câmpul muncii, de
practicare a unor profesii bine plătite conduc la existența în condiții de sărăcie), de ordin psihopersonal
(defecțiunea contribuie la deformarea psihicului, la percepția atipică a lumii și a propriei persoane în
această lume; persoana care se exprimă prin limbajul mimico-gestual nu întotdeauna este acceptată în
mediul celor care, vorbesc normal, la fel cum și surzii care știu să vorbească întâmpină greutăți la
integrarea în mediul persoanelor care optează pentru limbajul mimico-gestual) și funcțional (subdezvoltarea
vorbirii, particularitățile memoriei, gândirii).
Deși orice defecțiune de auz implică probleme grave, totuși specialiștii disting repercusiunile acesteia
pentru persoanele, cu surditate absolută și pentru cele cu surditate relativă (hipoacuzice). Chiar și cea mai
neînsemnată activitate remanentă a analizatorului auditiv favorizează persoanele în raport cu cele absolut
surde. În consecință, și metodele, mijloacele, tehnicile utilizate în instruirea/educația unora și altora diferă
radical.
În comparație cu copiii surzi cei hipoacuzici își compensează defectul nu atât din contul
analizatorului vizual, cât, în primul rând, din valorificarea potențialului auditiv păstrat, inclusiv pentru
dezvoltarea vorbirii aceasta fiind una dintre sarcinile fundamentale ale învățământului special destinat
copiilor cu deficiențe auditive.
În cazul acestora, învățământul special se caracterizează nu numai prin faptul că se bazează pe nivelul
dat de dezvoltare al copiilor, ci și prin atenția sporită acordată potențialului compensator. Pentru a și-l
valorifica în deplină măsură, copilul are nevoie de condiții specifice, stimulative. Ca rezultat, el își
formează/dezvoltă vorbirea, iar aceasta este cheia spre integrare socioprofesională activă, durabilă. Spre
deosebire de elevii din școala obișnuită, cei din școala/clasa pentru hipoacuzici, până a ajunge să studieze
limba, trebuie, mai întâi, să-și formeze vorbirea, gândirea, memoria verbală. Fără aceste componente ale
dezvoltării nu poate avea loc acumularea vocabularului, însușirea bazelor disciplinelor școlare, a profesiei
și, implicit, angajarea în câmpul muncii, după absolvirea instituției de învățământ devine problematică.
Evident, metodele tradiționale de instruire a copiilor de vârsta respectivă nu sunt suficiente și eficiente în
cazul copiilor hipoacuzici și, cu atât mai mult, al celor surzi. La baza instruirii acestei categorii de copii se
află metoda multisenzorială, care include cititul pe buze, tehnicile speciale ale vorbirii, formarea
deprinderilor optico-acustice de vorbire, valorificarea auzului care persistă, utilizarea mijloacelor tehnice
etc. Psihopedagogul rus L.S. Vâgotski considera drept un pas important în ameliorarea situației copiilor cu
deficiențe auditive folosirea la maximum, în instruirea/educarea lor, a tuturor tipurilor de vorbire, accesibile
acestora prin abordare individuală, diferențiată, din partea pedagogului. Deși de atunci a trecut circa un
secol, această recomandare nu și-a pierdut actualitatea, formând temelia surdopedagogiei moderne, bazată
pe două sisteme - de abordare bilingvă și de demutizare (educarea pe surdomuți spre a înțelege limbajul
oral) sau, cum i se mai spune, comunicativă.
Conform cercetătoarei ruse N.M. Nazarova, sistemul didactic bilingv de instruire a copiilor cu
probleme de auz a început să fie aplicat pe larg după 1980, având ca baza metodologică un conglomerat de
idei și noțiuni cu caracter sociopolitic și filosofic care denotă schimbările de atitudine și mentalitate ce s-au
produs în lume în raport cu persoanele tară auz sau cu auzul afectat într-o măsură mai mare sau mai mică.
Aceste schimbări condiționează restructurarea întregului proces educațional, presupunând includerea
limbajului mimico-gestual național, de rând cu cel verbal, în sistemul mijloacelor didactice de bază aplicate
în instruirea persoanelor cu deficiențe auditive. De aici și denumirea de sistem didactic bilingv.
Bilingvismul, în general, este un fenomen răspândit în toată lumea încă din vremuri străvechi (de
exemplu, în Evul Mediu, în multe state, învățământul se realiza în limba națională și în latină). Persoanele
fără deficiențe au considerat dintotdeauna bilingvismul drept un factor ce oferă avantaje în plus în carieră,
în comunicare, în integrarea și reintegrarea socială. În cazul persoanelor cu surditate, bilingvismul
presupune însușirea și folosirea activă a două limbaje - mimico-gestual și verbal. La modul practic, în
condițiile Republicii Moldova, această metodologie s-ar rezuma la utilizarea în procesul instructiv/educativ
a două elemente egale ca valoare și arie de utilizare - limba română în trei variante: orală, scrisă, tactilă și
română sau o oarecare altă limbă mimico-gestuală. Cu regret, sistemul bilingv abia capătă răspândire în
spațiul exsovietic, de aceea, la nivel național, deocamdată, nu putem vorbi despre un impact semnificativ al
acestuia asupra copiilor cu deficiențe auditive. Cu toate acestea, experiența unor țări avansate în domeniu,
precum sunt cele scandinave, Marea Britanie, Australia, Canada, SUA, Olanda, Germania, Elveția etc.,
denotă tranșant numeroasele avantaje pe care le comportă sistemul bilingv în instruirea persoanelor cu
afecțiuni ale analizatorului auditiv. Principalele dintre ele sunt:
- înlăturarea barierelor de comunicare între cadrele didactice și elevi, între elevi și persoanele din
afara instituției de învățământ, între persoanele adulte cu probleme de auz și restul comunității din care fac
parte;
- construirea relațiilor dintre cei doi actori de bază ai procesului instructiv/educativ - pedagogul și
elevul - pe temeiul încrederii reciproce și al conlucrării active în numele realizării acelorași finalități,
integrarea armonioasă socioprofesională a persoanelor cu deficiențe de auz fiind principala dintre ele;
- stimularea sferei emoțional-volitive a copiilor cu dizabilități auditive, afectată în urma perceperii
atipice a lumii și a propriei persoane în această lume;
- crearea condițiilor pentru extinderea nomenclatorului de discipline școlare, apropierea volumului
materiei școlare de cel obișnuit pentru școlile de masă, ceea ce le-ar permite elevilor cu deficiențe de auz să
încheie ciclul școlar odată cu semenii lor fără deficiențe.
Cel de-al doilea sistem didactic de instruire a persoanelor cu deficiențe auditive vizează depășirea
problemelor de învățare și comunicare prin însușirea limbajului verbal obișnuit - demutizarea. În diverse
etape ale dezvoltării umane, acesta a fost obiectivul ideal al tuturor surdopedagogilor. Însă abia în anii 50 ai
secolului XX un colectiv de savanți sovietici condus de către renumitul surdopedagog S A. Zâkov a propus
o nouă modalitate de însușire de către surzi a limbajului verbal, aspectele fonetice pe care se punea până
atunci accentul fiind înlocuite cu esențializarea funcțiilor socială și comuniucative ale limbii, a naturii sale
materiale și, nu în ultimul rând, a căii inedite de dezvoltare a vorbirii la copiii cu deficiențe auditive.
Sistemul comunicativ de instruire își propune formarea și dezvoltarea vorbirii copiilor surzi în
condițiile activității practice pe discipline școlare, dezvoltarea gândirii în consens cu însușirea limbajului
verbal, asigurarea mediului lingvistic stimulativ pentru formarea așa-numitului simț al limbii, încurajarea
comunicării verbale în comunitatea extrașcolară. Obiectivul final al sistemului comunicativ constă în
dezvoltarea activității verbale a copiilor surzi la nivel de vorbire, ascultare, scriere, citire, inclusiv de pe
buze, dactilografiere, dar și în însușirea de către copii a întregii structuri a activității verbale, care
presupune scopurile, motivația, procedeele, mijloacele acesteia Pentru a avea succes, sistemul comunicativ
trebuie să includă în mod obligatoriu ocupații sistematice de dezvoltare a perceperii auditive și de formare a
deprinderilor de ortoepie (pronunție corectă), în lipsa acestora procesul demutizării fiind sortit eșecului.
În realizarea principiilor ce stau la baza sistemului comunicativ de instruire a copiilor surzi, un suport
important îl oferă mijloacele tehnice de protezare auditivă, motiv pentru care aria de aplicare a sistemului
respectiv s-a extins considerabil odată cu dezvoltarea mijloacelor tehnice de fonoamplificare și a
domeniului de protezare auditivă. În ajutorul persoanelor cu deficiențe de auz vin, în prezent, mijloacele de
telecomunicație, cum sunt televiziunea, telefonia fixă și mobilă, calculatorul dotat cu softuri specializate
etc.
Mijloacele tehnice facilitează integrarea socioprofesională a persoanelor cu deficiențe auditive, și nu
doar în calitate de instrumente destinate unei mai ample instruiri, ci și ca eventuale opțiuni în ghidarea în
carieră. Experiența Occidentului este relevantă, în acest sens. Acolo, persoanele cu deficiențe de auz își pot
alege profesia dintr-un spectru larg de oferte, anumite restricții existând doar în profesiile pentru care auzul
este esențial și primordial sau care presupun o suprasolicitare a aparatului vestibular. În arealul nostru
oferta profesională pentru persoanele cu deficiențe auditive este mult mai restrânsă, fiind în funcție directă,
pe de o parte, de calitatea studiilor obținute în școală, gravitatea deficienței, gradul de dezvoltare a vorbirii,
iar pe de altă parte, de mentalitatea societății, așteptările familiei, nivelul de pregătire a învățământului și
mediului profesional de a include în sistemul lor persoane cu probleme de auz. Un rol decisiv în
profesionalizarea persoanelor din categoria dată, le revine instituțiilor de învățământ destinat surzilor,
acestea urmând a fi dotate cu ateliere modeme și baze de producere adecvate. Experiența unor state
avansate în domeniul abilitării profesionale a persoanelor cu dizabilități demonstrează că surzii și
hipoacuzicii pot deveni buni profesioniști în activități precum cele tehnice, inginerești, artistice, culturale,
sportive, economice, pedagogice, medicale etc.
Activități de învățare:
1. Care idee necesită o clarificare?
2. Ce dificultăți ai întâmpinat în studiu?
3. Cum te simți când citeai informația?
4. Cum poți utiliza în viitor această experiență?

7.3. Comportamentul caracteristic copiilor cu dizabilități auditive și cu deficiențe auditive

nediagnosticate
- De obicei, rămân în urma elevilor cu nivel similar de inteligență, în deprinderea abilităților de
comunicare. (Acest lucru este valabil în special la cei care și-au pierdut auzul înainte de a învăța să
vorbească).
- Pot dezvolta probleme psihologice, deoarece părinții lor cu auz normal pot întâmpina dificultăți de
înțelegere cu copiii lor surzi.
- Pot întâmpina dificultăți de adaptare într-o societate cu persoane cu auz normal.
Comportamentul caracteristic elevilor cu deficiențe auditive nediagnosticate
Apariția unui indiciu de tipul celor care urmează nu înseamnă ca acel copil are neapărat o deficiență
de auz. Pot exista și alte motive ale comportamentului copilului, de care trebuie să se țină seama.
- Au vocabular limitat.
- Au vorbirea subdezvoltată: o vorbire imatură, neobișnuită sau distorsionată se poate datora pierderii
auzului.
- Vorbesc neclar. Un copil vorbește inadecvat situației în care se află, fie prea încet, fie prea tare.
- Vorbesc cu intonație neobișnuită.
- Se uită țintă la buzele oamenilor, atunci când aceștia vorbesc.
- Întind gâtul sau întorc capul într-o parte atunci când ascultă sau pentru a auzi mai bine;
- Dificultate in a urmări indicațiile verbale poate indica o deficiență de auz. Roagă colegii de clasă să
repete instrucțiunile.
- Pun multe întrebări despre materialul sau indicațiile oferite.
 - Copilul poate sa nu audă bine ce citește altcineva sau își roagă colegii sau profesorul să vorbească
mai tare.
- Uneori copilul poate da un răspuns greșit la o întrebare sau poate să nu răspundă deloc.
- Se retrag de la activitățile orale. Copilul răspunde mai bine la sarcinile pe care le primește atunci
când profesorul este foarte aproape de el sau răspunde mai bine la sarcinile care presupun răspuns în scris,
decât la cele care presupun răspuns oral.
- Lucrează mai bine în grupuri mici. Copiii care și-au pierdut auzul preferă să lucreze în grupuri mici,
să se așeze în locurile mai liniștite din clasă sau să stea în primul rând.
- Din cauza unor probleme de auz, înainte de a începe sa rezolve o sarcină, copilul se uită să vadă ce
fac ceilalți colegi sau se uită la profesor și la colegi, pentru a observa niște indicii.
- Ca reacție la faptul că nu aude, copilul poate părea timid, retras sau chiar încăpățânat și neascultător.
Adoptă un comportament demonstrativ sau retras.
- Atenție slabă: dacă un elev nu este atent în clasă, este posibil ca el să nu audă ceea ce i se spune sau
să perceapă sunetele în mod distorsionat. Din aceste motive, copilul fie percepe greșit ceea ce spune
profesorul, fie nu mai face nici un efort să asculte și să fie atent.
- Copilul poate avea rețineri în a participa la activitatea care presupun discuții și conversație, nu râde
la glume sau nu înțelege umorul.
- Copilul are tendința de a se izola și de a nu participa la activitățile sociale.
- Copilul este capabil sa înțeleagă mai bine mimica, mișcările corpului și informațiile contextuale, și
nu limbajul verbal; de aceea, el ajunge uneori la concluzii greșite.
- Copilul se poate plânge frecvent de dureri de urechi, dureri de gat și de amigdalita.
Activități de învățare:
1. Spuneți tot ce vă trece prin minte referitor la comportamentul caracteristic elevilor cu deficiențe
auditive;
2. Lansați cât mai multe idei!
3. Preluați ideile celorlalți și perfecționați-le!
4. Dați frâu liber imaginației și realizați un dialog intre un psiholog și cadru didactic cu referire la
comportamentul caracteristic elevilor cu deficiențe auditive.
7.4. Integrarea școlară/socială a copiilor cu dizabilități auditive
Integrarea școlară/socială a copiilor cu deficiență a auzului este una dintre chestiunile cele mai
controversate pe plan mondial. Un aspect de importanță deosebită este necesitatea acută de educație
preșcolară, cât mai de timpuriu. Integrarea sau nu într-o grădiniță și apoi școală obișnuită depinde de mai
mulți factori, fiind; însă, în esență o problemă individuală. Există și soluții intermediare (grupe/clase
speciale sau frecvență alternativă). O resursă deosebită reprezintă accesul cadrelor didactice din școala
generală (precum ca și al copiilor în cauza) la expertiza și serviciile unor profesori specializați (de sprijin,
consultanți tiflopedagogi etc.).
Compensarea auzului este puternic manifestat prin afișarea variatelor imagini în școală și în clasă, ca
o prima condiție pentru a facilita mai bune cunoașterea realității - desene, fotografii (mai ales din cadrul
unor acțiuni ca, de pildă, excursiile la care au participat elevii), hărți, desene și diverse reproduceri.
Clasa trebuie organizată, făcută în așa fel, încât, fiecare copil să poată vedea atât profesorul, cât și pe
ceilalți copii din clasă, ceea ce presupune un număr mai redus de elevi în clasă. Maniera optimă de
organizare spațială a băncilor/scaunelor clasei, practicată în școlile sau în clasele speciale de acest tip, este
în formă de semicerc. Pentru a facilita citirea labială (de pe buze), este recomandabil ca scaunul pe care stă
învățătorul să fie situat la aceeași înălțime cu cele pe care stau elevii. Iluminarea trebuie sa fie cât mai
adecvată, atât spre elevi, cât și spre învățător.
Tabla școlară sau un flip-chart sunt mai utile în clasele unde învață copii cu deficiența auzului decât
în celelalte clase. Diverse mijloace similare de învățământ de asemenea sunt foarte utile, pentru a putea
vizualiza diverse informații, scheme etc.
Realizând comunicarea educațională în clasa, învățătorul trebuie sa țină cont, pe cât posibil, de
următoarele cerințe:
✓ Așezați copilul în partea din față a clasei, după cum s-a sugerat mai sus. În cazul în care copilul prezintă
o pierdere unilaterală a auzului, oferiți-i un astfel de loc, încât urechea cu care copilul aude mai bine să
fie îndreptată spre vorbitor.
✓ În cazul în care copilul utilizează un dispozitiv auditiv, asigurați-vă de funcționarea acestuia. Cereți
părinților să furnizeze baterii suplimentare.
✓ Încercați să îmbunătăți acustica în sală.
✓ Reduceți zgomotul de fundal, ținând ferestrele închise atunci când regiunea este gălăgioasă în timpul
prezentărilor orale.
✓ Dacă este posibil și este disponibil, echipați banca copilului cu boxe mici și purtați un microfon mic. ✓
De fiecare data când este posibil, folosiți mijloace de facilitare a auzului. Scrieți cu creta pe tablă
informația importantă. Permiteți copilului să înregistreze prelegerile și discuțiile din sală.
✓ Desemnați un coleg care să ajute copilul să-și facă notițe și să realizeze alte activități care ar clarifica
tema din clasă.
✓ Vorbiți de la distanța de 10 pași de la copilul care poartă un aparat auditiv.
✓ Stați cu fața la grup atunci când vorbiți, pentru ca copilul să vă poată vedea buzele. Fiți atent(ă), nu
vorbiți atunci când scrieți pe tablă.
✓ Nu țineți obiecte sau mâinile în fața gurii atunci când vorbiți.
✓ Dacă aveți mustață mare, n-ar fi rău să o radeți sau să o scurtați.
✓ Exprimare clară. Cadrul didactic trebuie sa fie pregătit permanent pentru a repeta comentarii, întrebări
sau răspunsuri ale unui anumit copil, pentru ca toți elevii să beneficieze de ceea ce se comunică.
✓ În cazul în care copilul nu reușește să vă înțeleagă, încercați să reformulați și să vorbiți mai încet.
Pentru a asigura înțelegerea corectă a copilului, cereți ca instrucțiunile învățătorului, să fie repetate.
✓ Încurajați copilul să vorbească. Dacă este posibil, ajutați-1 să-și formeze o pronunție corectă. Implicați
copilul în cititul în cor și în jocurile pe roluri.
✓ Utilizați, ori de cate ori este posibil, diverse modalități de ilustrare vizuală a conținutului celor
prezentate.
✓ Atrageți atenția la abilitățile sociale slab dezvoltate ale elevului și, prin instruire, facilitați dezvoltarea
acestora.
Managementul mediului de învățare a copilului cu surditate
Realizând activitatea educațională în clasă cu copilul surd, învățătorul trebuie sa țină cont, pe cât
posibil, de următoarele cerințe:
- Recomandări referitor la organizarea clasei sunt prezentate mai sus.
- Copilul este așezat în partea din față a clasei, astfel încât acesta să vă poată auzi vorbirea.
- În timpul discuțiilor din cadrul orelor, copilului care vorbește i se cere să se ridice în
picioare, pentru ca copilul surd să poată vedea buzele vorbitorului.
- Desemnați în fiecare zi un nou coleg de clasă care să asiste copilul surd la învățătură.
Această persoană va ajuta copilul să înțeleagă ce se petrece în clasă, îl va ajuta să-și facă notițe și va
informa copilul despre orice necesitate de a se uita dintr-un loc în altul.
- Învățați copilul câteva fraze de bază în limbajul semnelor și rugați copilul să învețe toată
clasa.
- Oferiți-i copilul în prealabil o copie a orarului pentru fiecare zi. Oferiți copilul un rezumat
schematic al temelor.
- Revedeți vocabularul lecției predate și dați-i copilului o copie în prealabil.
- Nu trebuie să presupuneți că copilul nu vrea să frecventeze ora de muzică. Dacă este posibil,
dați-i copilului posibilitatea de a alege să meargă la muzică sau să facă altceva.
- Încurajați utilizarea computerelor și a programelor soft educaționale, din care copilul poate
să învețe suplimentar, fără să trebuiască să asculte. Învățați copilul abilități de utilizare a tastaturii.
Utilizați înregistrări video și diapozitive cu subtitre.
 - Încurajați copilul să vorbească, dacă părinții sau un curator școlar v-au rugat să nu faceți
acest lucru.
- Îndrumați copilul cum să audă vorbirea. Faceți comentarii despre tonalitate, intensitate,
volum, intonație, pronunție etc.
- Nu vă fie jenă să folosiți cuvinte cum ar fi „ascultați” sau „auziți”. Dacă veți considera că o
sa ajute, recomandați un logoped.
- Colaborați îndeaproape cu părinții, pentru a vă asigura că aceștia repetă acasă ceea ce s-a
învățat la școală.
Activități de învățare:
1. Argumentați în patru pași PRES - formulând scurte teze cu referire integrarea școlară/socială a
copiilor cu dizabilități auditive: 1. teza (afirmația), explicația (premisele), dovada
(evidențasuport), concluzia; 2. două-trei propoziții, menite să dezvăluie esența afirmației, să
explice unele noțiuni, principii care stau la bază; 3. se prezintă dovada din materialul studiat; 4.
într-o frază se accentuează veridicitatea tezei inițiale.
2. De ce este important pentru psihologi cunoașterea acestor aspecte;
3. Generați idei noi făcând transfer de cunoștințe.

7.5. Formele de comunicare folosite în procesul educațional al copiilor cu deficiențe de auz

a) Comunicarea verbală - orală, scrisă:
• are la bază un vocabular dirijat de anumite reguli gramaticale
• labiolectura - suport important în înțelegere
b) Comunicarea mimico-gestuală:
• este cea mai la îndemână formă de comunicare, de multe ori folosită într-o manieră stereotipă și de
auzitori.
c) Comunicarea cu ajutorul dactilemelor:
• are la bază un sistem de semne manuale care înlocuiesc literele din limbajul verbal și respectă
anumite „reguli gramaticale” în ceea ce privește topica formulării mesajului.
d) Comunicarea bilingvă:
• comunicare verbală + comunicare mimico-gestuală
• comunicare verbală + comunicare cu dactileme
e) Comunicare totală:
• folosirea tuturor tipurilor de comunicare în ideea de a se completa reciproc și de a ajuta la corecta
înțelegere a mesajului.
Specialiștii în comun cu educatorii sunt cei mai în măsură să decidă forma de comunicare adoptată în
relațiile cu deficienții de auz în funcție de nivelul deficienței, nivelul inteligenței și particularitățile
personalității deficientului. Nu se poate spune că una dintre aceste forme de comunicare este superioară
alteia; eficiența lor se vede în practică. Important este ca deficientul să știe să comunice și să înțeleagă
mesajul.
Daca un surd nu cunoaște limbajul semnelor, el nu va putea fi acceptat în comunitatea surzilor și nu
va avea acces la cultura ei, la tradițiile ei. Așadar, comunicarea în limbaj gestual este baza acceptării în
comunitate. O persoană auzitoare care cunoaște limbajul gestual sau are părinți surzi nu poate fi membră a
colectivității surzilor, deoarece acesteia îi lipsește trăirea experiențelor de viață centrate pe vedere. Prin
urmare, surzii sunt un grup de oameni care au o pierdere gravă de auz, folosesc în comunicare limbajul
semnelor ca mijloc principal și împărtășesc experiențe legate de pierderea auzului și de folosirea limbajului
gestual.
Utilizarea dactilemelor. Dactilologia este o formă specială a limbii vorbite, bazată pe redarea literelor
în aer, cu ajutorul poziției și mișcării degetelor de la o mână sau de la ambele mâini. In cazuri particulare
(surzii care sunt și orbi - surdo-cecitatea), dactilemele pot fi realizate și pe „podul palmei”. Evident că
„dactilarea” ca metodă de comunicare implică anumite adaptări și simplificări ale „vizualizării” literelor,
pentru a face comunicarea mai eficientă. Activități de învățare:
1. Completați tabelul cu formele de comunicare folosite în
procesul educațional al copiilor cu deficiențe de auz.
2. Ce emoții ați trăit? Ce gânduri ați avut? Referințe
bibliografice:
1. Bodorin C, Vîrlan M., Maximciuc V. Psihopedagogia specială: Suport didactic pentru coord, educației
incluzive. Ch. : Inst. de Formare Continuă, 2011. - 224 p. - (Program de formare continuă în domeniul educației
incluzive). ISBN 978-9975-9872-6-4. 2. Educația incluzivă în clasă: Ghid pentru profesori / Institutul de Formare
Continuă, Univ. de Stat din Moldova, Univ. Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, Univ. de Stat din Bălți „Alecu
Russo”; elab. și adapt, de: Tatiana Tintiuc; red. șef Simion Caisîn. — Ch.: Institutul de Formare Continuă, 2011. -p.
120 - (Program de formare continuă în domeniul educației incluzive). ISBN 978-9975-4168-6-3.
3. Racu Aurelia, Verza Florin Emil, Danii Anatol. Psihopedagogia corecțională: Suport didactic, pentru coord,
educației incluzive . Chișinău: Ed. Inst. de Formare Continuă, 2011. - 254 p. - (Program de formare continuă în
domeniul educației incluzive). ISBN 978-9975-98728-8.