Despre conflicte și soluționarea lor

Majoritatea oamenilor dezagrează conflictele. Cele mai mici altercații, dezacorduri sau
neînțelegeri cu cei din jur ne provoacă agitație, insomnie, anxietate. Și astfel de trăiri
consumatoare de energie fizică și psihică care nu aduc nici un beneficiu ne ocupă o mare parte a
timpului, de multe ori fără să ne dăm seama. Concepem scenarii și strategii complicate de
rezolvare a problemelor conștienți de faptul că nu le vom folosi niciodată. Și uite cum aceste
scenarii ne îmbogățesc viața psihică si produc ceea ce se numește funcția de canalizare și
activare a energiilor în plan individual și social.
Bernard Mayer definește conflictul ca pe un fenomen psihic format din trei componente:
gândirea (ceea ce gândesc despre o situație), emoția (ceea ce simt față de o situație) și
comportamentul (ce fac într-o anumită situație.) Acesta propune următorul model conflictual:
1. Perceptia conflictului. Modul în care percepem conflictul nu are legătură cu ceea ce se
întâmplă de fapt ci cu modul în care interpretăm ceea ce ni se întâmplă în funcție de
experiențele anterioare, atitudinea, starea de spirit din momentul respectiv etc.
2. Afectivitatea în conflict(emoțiile și sentimentele). Emoțiile sunt inerente conflictului.
Unele emoții (tensiunea, frustrarea, ura, disperarea, spaima, teama) sunt eliberate în
timpul unui conflict indiferent dacă acestea au fost provocate în timpul conflictului sau
înainte. În unele conflicte oamenii sunt mai interesați să își exprime sentimentele decât să
rezolve problema care a dus la conflict.
3. Acțiunea. Comportamentul în conflict poate avea două roluri: exprimarea emoţiilor
implicate şi obținerea unor beneficii. Putem acționa în multe feluri, fie în defavoarea
celuilalt prin exercitarea puterii, violenţă şi distructivitate, fie, sa adoptăm o atitudine
conciliantă care să conducă spre împăcare.
Principalul motiv al conflictelor este cel legat de valorile individului. Acest tip de conflict
este cel mai profund si cel mai greu de rezolvat. Daca obiectivele personale interferează cu ale
celuilalt atunci este posibil să apară un conflict.Oamenii fac foarte greu compromisuri atunci
când este vorba despre valorile lor deoarece simt că se compromit pe ei si propria integritate.
Obiectivele, scopurile, interesele diferite sunt definitorii pentru apariția unor dezacorduri
între indivizi, grupuri, organizații.
Comunicarea este generatoare de conflict sau ingreuneaza rezolvarea conflictului. Lipsa
comunicării directe si clare sau comunicare defectuoasă pot conduce la conflict.
Atitidinea negativă, sentimentele de neîncredere și supiciune, tendința unui individ de
exploatare și manipulare a celorlalți participanți determina formarea unor prejudecăți și
discriminări sociale.
În cartea Psihologia relațiilor interpersonale, Competiție și conflict, Marius Milcu
propune doua metode de rezolvare a conflictelor. Metoda victorie-victorie (win-win). Problema
este rezolvată avantajos de către ambii participanți la conflict. Aceasta cuprinde 6 etape:
  forumularea problemei;
 identificarea părților implicate (direct sau indirect);
 cunoașterea nevoilor reale;
 găsirea punctelor de întâlnire a conflictelor;
 generarea de soluții posibile;
 cooperarea, transformarea adversarului în partener pentru alegera unei soluții acceptate
de ambele părți.
A doua metodă este negocierea. Aparent, această metodă nu este mai mult decât un
dialog între două sau mai multe persoane care încearcă să ajungă la o înțelegere. Însă Mary P.
Rowe, profesor adjunct al Negocierii și Managementului Conflictelor la Școala de Management
MIT Sloan, dezaprobă acest lucru și afirmă că este mai mult decât atât.
Pentru a avea succes în timpul unei negocieri este nevoie de multă pregătire. În primul
rând trebuie să ai foarte clar în minte ceea ce îți dorești să obții de la celălalt. Pentru ca totul sa
funcționeze armonios trebuie să ți cont de limbajul vorbit și de limbajul corpului. Acestea trebuie
să se completeze și nu să se contrazică. Mare atenție la întrebările adresate. Se folosesc în mod
predominant întrebări deschise, adica cele care încep cu “ce, cum, care, despre”.
Importanţa afectivităţii în conflicte
Una din definiţiile afectivităţii spune ca aceasta este o sumă de trăiri psihice subiective -
emoţii, dispoziţii, sentimente şi pasiuni - care reflectă relaţiile omului cu lumea înconjuratoare şi
care dau coloratura, substanţa a tot ceeea ce gândim şi facem.
Afectivitatea este o componentă de bază a psihicului uman, neexistând practic vreun
proces psihic (memorie, senzaţie, gând, motivaţie) care să nu fie strâns legat de o trăire afectivă
sau invers. Am putea spune că procesele mentale interioare dar şi comportamentele sunt
determinate de trăiri afective şi/sau declanşează emoţii, sentimente, dispoziţii sau pasiuni.
De multe ori afectele (felul în care simţim şi ne simţim) vin împreună cu o puternică
nevoie de a exprima în exterior încărcătura emoţională. Uneori prin cuvinte, dar şi prin
tonalitatea vocii, gesturi diferite, posturi corporale sau grimase faciale. Alteori ele transpar în
felul în care organismul nostru funcţionează (ne înroşim, ni se usucă gura, creşte ritmul
respiraţiei şi al bătăilor inimii, ni se "taie genunchii", etc.) Totodată aceleaşi afecte "au nevoie"
să fie aprobate, ascultate, înţelese şi chiar plăcute, îndrăgite, simpatizate de interlocutor.
Câteva particularităţi ale proceselor afective ar fi:
 polaritatea (sunt fie pozitive/plăcute, fie negative/neplăcute);
 mobilitatea (se referă la capacitatea pe care omul o are de a trece de la o stare afectivă la
alta, sau de la un nivel de intensitate la altul);
 durata (în timp);
  intensitatea;
 valoarea lor motivaţională (a face din dragoste ceva pentru cineva, de exemplu).
Sfera afectivităţii omului este foarte variată. Vom regăsi însă, ca şi forme ale afectivităţii:
emoţiile, dispoziţiile, sentimentele şi pasiunile.
Emoţiile sunt trăiri afective cu durată scurtă, cu intensitate în general ridicată, dar
variabilă, şi de obicei apar ca reacţie la lucrurile sau gândurile cu care ne confruntăm. De reţinut
în plus, la emoţii, este că uneori, unele dintre ele, mai exact groaza, furia, disperarea şi bucuria
explozivă se trăiesc extrem de intens. Ele mai poartă denumirea de emoţii şoc tocmai pentru că,
atunci când le trăim, au tendinţa de a acapara întreaga fiinţă, scăpând controlului conştient al
omului şi, sub imperiul lor, oamenii săvârşesc cel mai des fapte necugetate.
Dispoziţiile, în schimb, sunt trăiri afective cu o intensitate mai mică, mai difuze şi
generalizate care pot dura ceva mai multă vreme (ore, zile). Atunci când suntem bine dispuşi
avem tendinţa de a ne bucura mai des, mai mult, pe când atunci când suntem prost dispuşi parcă
nimic nu ne intră în voie şi găsim uşor motive de ceartă şi de nemulţumiri.
Când vine vorba despre sentimente, atunci e bine de ştiut că, aceste sunt trăiri afective
(mai) complexe - pentru că intervin în menţinerea şi manifestarea lor şi alte procese psihice. Au
o durata lungă (ani, întreaga viaţă), o intensitate moderată şi o stabilitate crescută. Ele evoluează
din emoţii prin repetare şi cristalizare şi tocmai din acest motiv uneori poartă aceleaşi nume (ură,
iubire). Însă mecanismul de formare constă în faptul că, de exemplu, emoţia îndrăgostirii repetată
si stabilizată (la vederea aceleiaşi persoane dragi) dă naştere, prin cristalizare sentimentului
iubirii, care sentiment se întreţine mai apoi voluntar şi conştient. În cele din urmă pasiunile sunt
trăiri afective foarte intense, de foarte lungă durată (întreaga viaţă), foarte stabile şi care implică
în manifestarea lor întreaga personalitate a omului. Nu de puţine ori se spune ca pasiunile îl
"stăpânesc" pe om. Ele îi mobilizează omului întreaga energie către satisfacerea ei. Unele pasiuni
sunt nobile si constructive pe când altele sunt negative (patimi, vicii).
Rolul afectivităţii în activitatea umană este acela de a pune omul în acord cu situaţia, de a
regla şi adapta conduita umană la interactiunea cu mediul, dar şi de a exprima nevoile,
trebuinţele individului sau de a susţine energetic diverse acţiuni (comportamente).
După Ana Stoica-Constantin (2004), procesele afective asociate conflictelor pot avea mai multe
funcţii:
1. Afectivitatea poate deveni cauză a conflictului - stările de furie, nemulţumire, nedreptate,
frustrare, se pot manifesta înafară sub forma acuzelor, atacurilor direcţionate către cei din
jur, indiferent dacă exista sau nu la mijloc şi nişte lucruri concrete pe care persoanele să
se certe. Doar simplele emoţii negative pe care una dintre părţi le simte sunt uneori de-
ajuns pentru a stârni o ceartă.
2. Aşa cum am văzut mai sus, stările noastre afective pot susţine energetic activităţile
noastre. Oamenii fac tot felul de lucruri mânaţi de simţămintele lor. Ele pot alimenta
 încăpăţânarea, puterea, curajul, astfel încât cineva poate să persiste în conflict sau
dimpotrivă să se grabească în rezolvarea lui.
3. Emoţiile noastre pot constitui şi un mecanism de stingere a conflictului. Uneori ne simţim
bine, eliberaţi, atunci când ne spunem oful, cand ne "vărsăm nervii". Sentimentul de
satisfacţie că am spus ce aveam de spus poate stinge conflictul. Dar stingerea conflictului
se poate obţine şi dacă recompensăm pozitiv (printr-un zâmbet, un gest, sau un ton mai
cald al vocii) sentimentele pozitive ale celuilalt participant la conflict.
4. Trăirile noastre afective pot fi şi un indicator sau un simptom ori al unui conflict interior,
ori al conflictului trăit poate de partenerul de discuţie. Orice conflict (interior sau
exterior) provoacă diverse emoţii celor implicaţi, iar faptul de a avea prezente aceste
emoţii sunt un indiciu asupra faptului că persoana traieşte un conflict.
5. O altă funcţie a proceselor afective în conflicte este aceea de indicator al
importanţei lucrurilor întâmplate, discutate pentru cei implicaţi. Avem tendinţa, normală
şi naturală dealtfel, ca atunci când ne confruntăm cu lucruri importante să ne şi implicăm
emoţional, şi cu cât importanţa este mai mare cu atât intensitatea emoţiilor este mai mare.
Se poate intui că în conflicte participă tot felul de emoţii, fie ele pozitive sau negative.
Emoţiile negative (neîncrederea, furia, tema, ruşinea, etc.), mai ales dacă sunt
necunoscute, neascultate, nevalidate de cealaltă baricadă (ceea ce poate provoca ofensă), pot
duce la blocaje în împăcare chiar dacă problema are rezolvare, partea adversă refuzând continuu
orice propunere.
Tot trăirile negative resimţite de una dintre părţi pot duce la conflicte interminabile atunci
când aceasta simte că îi sunt atacate valorile (identitatea, principiile) sau dacă omului îi sunt
atacate interesele imediate este posibil ca emoţiile negative să provoace reacţii foarte virulente.
Trăirile emoţionale pozitive, în schimb, influenţează conflictele în sensul rezolvării lor
mai facile, mai rapide. Buna dispoziţie implică lipsa agresivităţii ceea ce duce la atitudini
cooperante între părţi. Pozitivitatea mai implică ingeniozitate, respect, disponibilitate crescută
către obţinerea acordului şi dorinţă de rezolvare rapidă.
Marius Milcu(2005). Psihologia relațiilor interpersonale.Competiție și conflict. Polirom