Comunicare și conflict

28 iulie 2018 • Mioara Dobos • Colegiul Național Ion Luca

C a r a g i a l e , P l o i e ș t i ( Pr a h o v a ) • R o m â n i a

Toată lumea comunică. E ceva de la sine înţeles. De fapt, întreg universul

comunică. Toate părţile sale componente sunt interconectate şi comunică în
diferite moduri.

„Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun,

iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung sa deţină în comun aceste
lucruri. Comunicarea e un mod de a exista al comunităţii.” – John Dewey

Comunicarea înseamnă mai mult decât ceea ce spunem. Înseamnă şi cum

spunem acel lucru. Comunicarea constă în a vorbi şi a asculta, şi în acţiunea de a
destăinui reciproc gânduri şi sentimente interioare (aşa numitul ‘feedback’). Pe
măsura ce devin comunicatori buni, oamenii ajung să exceleze în toate
domeniile, de la relaţii sentimentale la vânzări şi afaceri.

„Comunicarea se defineşte ca performanţa de a descifra sensul, semnificaţia,

conotaţia şi denotaţia legăturilor sociale, organizate şi dezorganizate, cu ajutorul
simbolurilor, semnelor, reprezentărilor şi altor modalităţi de modelare
informaţională, în scopul declanşării, obţinerii stabilităţii, amplificării,
diminuării, amânării sau stopării unor comportamente (conduite) individuale sau
de grup.”

Arta de a comunica nu este un proces natural sau o abilitate cu care ne naştem.

Noi învăţăm să comunicăm. Orice comunicare implică creaţie şi schimb de
înţelesuri. Aceste înţelesuri sunt reprezentate prin „semne” şi „coduri”. Se pare
că oamenii au o adevărată nevoie să „citească” înţelesul tuturor acţiunilor
umane. Observarea şi înţelegerea acestui proces poate să ne facă să fim mai
conştienţi referitor la ce se întâmplă când comunicăm.

Fiecare dintre noi comunică datorită unei varietăţi de nevoi şi scopuri: nevoi
personale, scopuri sociale, necesităţi economice şi expresie artistică. Abilitatea
de a comunica presupune şi abilitatea de a rezolva conflictele de comunicare.
Conflictul nu presupune în mod obligatoriu aspecte negative (ex.ceartă,
tensiune), deci comunicarea eficientă nu înseamnă camuflarea conflictului.
Acesta trebuie acceptat ca o parte firească a procesului de comunicare.

Competiţia este generatoare de conflict şi este opusă cooperării. Ea este necesară

pentru a antrena indivizii în rezolvarea diferitelor situaţii, dar nu trebuie să se
transforme într-o formă exacerbată de comportament. Managementul optim al
situaţiilor conflictuale presupune abordarea acestora prin cooperare mai degrabă
decât prin competiţie, luarea în considerare a tuturor opiniilor, conducerea de tip
participativ, evitarea procedurilor de decizie majoritare etc.

Se poate spune că un conflict apare atunci când atitudinea şi acţiunile unei

persoane împiedică, afectează într-un anumit mod o persoană în demersul ei de
atingere a unui scop.

Conflictul poate apărea oriunde, oricând, în orice situaţie. A crea conflicte e

uşor, mai greu este să le rezolvi. Comunicarea este cheia soluţionării
conflictelor. Elementele de recunoaştere a conflictului sunt:

 disconfort
 incidentul presupune petrecerea unor fapte ( schimb de replici, fapte care
te întristează, te irită, nu corespund cu aşteptările tale ).Această etapă
poate fi rezolvată prin comunicarea elementelor care au deranjat, a
aşteptărilor, rugăminţi, explicaţii etc.
  neînţelegerea poate fi determinată de comunicarea defectuoasă, de
prejudecăţi, de fenomene precum etichetarea, minciuna, agresivitatea etc.
 tensiunea apare atunci când percepţia altei personae şi a acţiunilor ei sunt
distorsionate. Relaţia cu ea este deteriorată de atitudini negative şi opinii
fixe de ambele părţi. Sentimentele faţă de persoana respectivă se
înrăutăţesc semnificativ, relaţia devine o sursă de permanentă teamă, frică.

Criza este manifestarea cea mai evidentă a conflictului. Este momentul în care
se întrerupe o relaţie, apar manifestări de violenţă verbală sau fizică.
Funcţionarea normală devine dificilă, se plănuiesc sau se înfăptuiesc gesturi
extreme. Comportamentul iese de sub controlul raţiunii şi intră sub dominaţia
impulsurilor.

Respectul reciproc şi înţelegerea celuilalt fac posibilă o soluţionare a conflictelor

în care să nu existe învingători sau învinşi. Scopul este ca oamenii să înveţe să
se impună pentru îndeplinirea propriilor necesităţi, fără a neglija însă nevoile
celorlalţi, preîntâmpinând astfel dezvoltarea unor sentimente precum frustrarea
sau resemnarea. Mai mult, scopul este ca oamenii:

 să se deschidă unii faţă de ceilalţi (să-şi arate nevoile, sentimentele,

dorinţele, efectele comportamentului celorlalţi asupra lor), în loc să-i
analizeze şi să-i subestimeze pe ceilalţi,
 să se asculte cu atenţie unii pe ceilalţi şi să îi ajute pe alţii să se exprime
clar,
 să soluţioneze conflictele într-un mod creator şi care să fie pe placul
tuturor,
 să-şi dezvolte capacităţi consultative, pentru a-i sfătui pe ceilalţi cum să-
şi rezolve conflictele.
Cele mai importante elemente dintr-un proces de comunicare în spirit de fair-
play sunt următoarele:

 oamenii trebuie să se exprime clar şi la modul personal, folosind mereu

persoana I singular,
 trebuie să recunoască şi să evite mesajele denigratoare, formulate la
persoana a II-a,
 trebuie să poată descrie comportamentele problematice în loc să le
evalueze,
 trebuie să recunoască ascultarea activă, barierele de comunicare şi să
adopte acest stil de ascultare activă,
 trebuie să îşi exprime sentimentele,
 nu trebuie să dea sfaturi în ceea ce priveşte comportamentul ce trebuie
urmat.

Pe lângă însuşirea acestor reguli de comunicare trebuie învăţate şi unele strategii

de soluţionare a conflictelor. Strategiile pentru o comunicare în spirit de fair-
play sunt:

 discuţiile tip confruntare,

 soluţia „toată lumea câştigă”,
 discuţiile de lămurire a situaţiei.

Discuţiile tip confruntare fac parte din strategiile pe care le practicăm zi de zi.
Aceste discuţii au deseori rolul de a ne impune – cu forţa şi cu riscul lezării
relaţiilor personale – sau de a nu ne impune, cu riscul ca noi să ne simţim
nemulţumiţi pentru că situaţia nedorită nu se schimbă cu nimic. Aplicând
principiul fair-play-ului în procesul de comunicare, vom vedea că există şi o a
treia cale de a ne impune în faţa altor oameni, fără să deteriorăm însă relaţia pe
care o avem aceştia.
O a doua strategie este soluţia “toată lumea câştigă”. Ea este mai potrivită în
cazul unor probleme mai complexe, care vizează adesea mai multe persoane şi
unde trebuie avute în vedere interese multiple. Aici este important să divizăm
procesul de soluţionare în mai mulţi paşi mai mici: lămurirea nevoilor, găsirea
unor variante multiple de soluţionare, evaluarea variantelor, decizie, planificarea
executării soluţiilor, controlul eficienţei acestor soluţii.

Cea de-a treia cale de soluţionare a conflictelor vizează planul personal. Aici
este vorba despre lămurirea problemelor prin intermediul unei discuţii între
parteneri aflaţi în relaţii personale extrem de strânse. În dialogul dintre parteneri
sunt lămurite astfel aşteptările, nevoile şi dorinţele părţilor şi sunt luate hotărâri
comune.

O comunicare de succes este cheia soluţionării constructive a conflictelor. “Cine

vorbeşte, nu împuşcă“ – aceasta este zicala la care putem reduce funcţia
comunicării. În forma sa profesionalizată comunicarea joacă în toate procedurile
de soluţionare a conflictelor un rol deosebit de important.

Atunci când există un conflict, procesul de comunicare este bruiat sau foarte
limitat. Trebuie să vedem aşadar mai întâi cum poate fi organizată comunicarea
pentru a ajunge la o perspectivă comună asupra conflictului şi la problemele care
se află la baza lui.

Prima condiţie în acest sens este voinţa de a adăuga la propriul orizont perceptiv
o nouă concepţie diferită şi încercarea de a înţelege intenţiile celuilalt.
Ameninţările, învinuirile, afirmările nu-şi au locul aici. Ele trebuie înlocuite cu
modelele cooperative ale explicării şi înţelegerii.

Deci, obiectul comunicării îl formează: păstrarea relaţiilor existente şi dintre

oameni, dintre organizaţiile lor, dintre ei şi acestea, iniţierea, stabilirea şi
desfăşurarea unor relaţii noi, modificarea şi stingerea relaţiilor vechi, schimbul
de ştiri, gânduri, informaţii, păreri şi idei care prezintă interes pentru relaţiile lor,
precizarea anumitor situaţii şi poziţii privind interesele reciproce, clarificarea şi
aplanarea eventualelor neînţelegeri care se pot ivi în cadrul relaţiilor şi
intereselor comune, rezolvarea diferitelor probleme pe care le ridică
desfăşurarea practică a raporturilor sociale care îi leagă.

Comunicarea este cheia individului spre societate, spre integrare în

comunitate. În nici una dintre ipostazele sale majore, societatea / comunitatea nu
poate exista fără comunicare, ea se continuă, se regenerează prin transmitere,
prin ceea ce oamenii îşi împărtăşesc ca experienţă comună de viaţă – scopuri,
aspiraţii, cunoştinţe, convingeri, acelaşi spirit.

Conflictul este unul dintre cele mai răspândite fenomene în viaţa, în procesul de
comunicare al oamenilor. De-a lungul întregii istorii oamenii nu au putut trăi
fără a avea conflicte, începând cu certuri nesemnificative şi terminând cu
războaie. Oare chiar sunt conflictele un atribut necesar al societăţii umane?
Dacă analizăm caracterul contradictoriu şi diversitatea naturii umane, devine
clar că viaţa oamenilor este imposibilă fără conflicte, dar oare toate conflictele
sunt necesare în viaţa noastră? Conflictele pot fi împărţite în două categorii:

 reale,
 inventate (ireale).
În cazul conflictelor reale, are loc o contradicţie, o divergenţă de interese,
dorinţe, tendinţe, care împiedică interacţiunea normală a oamenilor, împiedică
atingerea scopurilor şi duce la apariţia conflictelor. Soluţionarea unui astfel de
conflict este orientată spre obţinerea unui anumit rezultat – înlăturarea
divergenţelor.
În cazul conflictelor inventate (ireale), scopul părţilor care se află în conflict
este exprimarea emoţiilor negative, clarificarea relaţiilor, dar nu înlăturarea
unui obstacol real, a divergenţelor. Conflictul, în astfel de cazuri, este doar un
motiv pentru a jigni, a ofensa, a umili interlocutorul; deseori, dacă întrebi
persoanele aflate în conflict: "Ce anume vreţi să clarificaţi, ce vreţi să obţineţi
prin aceasta?", acestea nu vor putea da un răspuns clar, adică vor spune: "Aşa,
pur şi simplu – de ce mi se bagă în suflet atunci când mă doare capul?!"
Din ce cauză apar conflictele? Motivele pot fi următoarele:
o Divergenţa de scopuri, interese, opinii, concepţii de viaţă,
modalităţi de atingere a scopurilor, particularităţi individuale ale
oamenilor. De la bun început toţi suntem diferiţi. Dar acesta nu este un
motiv pentru conflict – de cele mai multe ori conflictul are loc din cauza
incapacităţii noastre de a ne înţelege cu ceilalţi, de a ajunge la un
compromis.
o Conflictogenii - cuvinte sau acţiuni care pot duce la conflict, fără ca
persoana să aibă o astfel de intenţie. Nu vrei să jigneşti pe cineva, o spui
fără să te gândeşti… iar el s-a simţit ofensat. Întotdeauna trebuie luată în
consideraţie reacţia pe care o pot provoca cuvintele tale, să te gândeşti dacă
merită să faci sau să spui ceva.
Conflictogenii sunt:
o manifestarea superiorităţii (critica, ameninţările, învinuirile, ironia,
bătaia de joc, încercările de înşelăciune, ascunderea informaţiei,
întreruperea, ignorarea interlocutorului);
o manifestarea agresivităţii;
o manifestarea egoismului (te gândeşti doar la tine).
3. Răspunsul la agresiune cu o agresiune şi mai mare. Există foarte puţine
cazuri în care trebuie să ripostezi persoanei care te-a jignit imediat şi mai
agresiv – doar atunci când viaţa ta este în pericol. În toate celelalte cazuri e
bine să aplici toate modalităţile de atenuare a conflictului (deoarece
agresiunea drept răspuns nu face decât să provoace o agresiune şi mai mare
din partea celuilalt) şi doar apoi să treci la rezistenţa dură.
O mulţime de conflicte apar din cauza că vrem ceva de la cei din jur, venim
cu nişte pretenţii, iar aceştia nu se prea grăbesc să ne facă pe plac (probabil,
nu vor). Comunicarea cu un om căruia toţi îi sunt obligaţi cu ceva, nu e
uşoară şi nici plăcută. Să vedem dacă nu ai şi tu tendinţa de a deveni o astfel
de persoană.
Efectuează exerciţiul următor:
Împarte o foaie în două. În stânga scrie: "Persoanele de care sunt nemulţumit"
(acestea pot fi: mamă, tată, bunică, bunel, frate (soră), cunoscuţi, colegi de
clasă, prieteni, bărbaţi, femei, etc.). În dreapta scrie: "Pretenţii". Condiţia
obligatorie este ca pretenţiile să fie concrete şi nu o exprimare generală a unor
emoţii ("Fratele meu nu-mi dă casetofonul", şi nu "Fratele meu e
zgârcit"). Pentru a accepta oamenii aşa cum sunt şi a-i ierta, trebuie să
înţelegem ce anume nu ne place la ei. Altfel, putem fi supăraţi la infinit – e
mai bine să încetăm să credem că cei din jur ne datorează ceva şi să acceptăm
situaţia aşa cum este.
Important într-un conflict nu este să ieşi învingător, ci să ieşi cu pierderi
minime (demnitate, nervi, bani, forţe etc.).
 Din conflict poţi ieşi în mod pasiv (evitându-l) sau activ (apărându-te sau
atacând). În primul caz, deja după conflict, poţi să te gândeşti încă mult timp
că nu ai reacţionat la timp ca să răspunzi la grosolănie sau ofensă, n-ai reuşit,
n-ai observat… şi alte "nu ai"; devii prost dispus, te simţi umilit, te îndoieşti
de forţele proprii, eşti nemulţumit de tine. Prejudiciul moral este evident. În al
doilea caz există pericolul serios de a suferi prejudicii fizice (sau morale),
dacă adversarul se dovedeşte a fi mai puternic. O altă traumă morală sau
fizică. Ce câştigi cu o astfel de strategie de ieşire din conflict? Nimic.
Dar există oare modalităţi mai eficiente de soluţionare a divergenţelor? S-a
dovedit că orice modalitate este eficientă, dacă este aplicată în situaţia
corespunzătoare (adecvată). Important este să determini cum vrei să închei
situaţia respectivă, ce vei câştiga, ce vrei să obţii.
Modalităţile de comportament în situaţiile de conflict pot fi următoarele:
o presiunea (insistenţa, constrângerea, agresivitatea, folosirea
autorităţii, atingerea scopului prin orice modalitate);
o retragerea (evitarea conflictului);
o supunerea (adaptarea, cedarea, refuzul de a lupta, renunţarea la
interesele proprii);
o compromisul (cedări reciproce, căutarea căii de mijloc);
o colaborarea (luarea în consideraţie a intereselor reciproce şi găsirea
unei soluţii reciproc acceptabile).
E important să ştii: oricât de dificilă ar fi comunicarea cu o anumită
persoană, întotdeauna există o soluţie.

Lecţia 1: Soluţionarea conflictelor

Materiale conexe

 Fișa de lucru 4.1pentru elevi: Abordarea în şase paşi pentru soluţionarea

conflictelor in VOL. III
Cum putem face faţă neînţelegerilor grave?
Obiectiv de învăţare Să se familiarizeze cu abordarea în şase paşi pentru
soluţionarea conflictelor

Sarcinile elevilor Analizarea unui conflict; găsirea de soluţii.

Resurse Coli de hârtie sau caiete şi creioane.

Fișa de lucru 4.1 pentru elevi
Metoda Lucru opţional în perechi şi cu întreaga clasă.

Învăţare conceptuală
Conflictele fac parte din viaţa de zi cu zi. Ele nu trebuie să fie considerate
evenimente negative, ci conflicte de interese între indivizi sau grupuri. În
politică, conflictele sunt chiar o parte importantă a discuţiei publice. Numai prin
conflict deschis şi căutarea compromisului toate grupurile sociale diferite se simt
auzite şi integrate. Soluţionarea conflictelor (căutarea compromisului) este o
abilitate care poate fi învăţată. Această lecţie are scopul de a contribui la acest
obiectiv.
Următoarele descrieri ale soluţionării unui conflict apar în această lecţie şi este
important ca profesorul să fie conştient de înţelesul lor.
Ambele părţi câştigă: descrie o situaţie în care ambele părţi beneficiază în
acelaşi mod de soluţionarea convenită a conflictului şi simt că au realizat ce au
dorit. Aceasta este văzută ca situaţia ideală de soluţionare a conflictelor,
deoarece ajută la asigurarea faptului că acel conflict nu apare din nou.
O parte câştigă iar cealaltă pierde: descrie o situaţie în care soluţionarea
conflictului a însemnat că o parte a pierdut iar cealaltă a câştigat. Acest tip de
situaţie înseamnă adesea că acel conflict va apărea din nou, întrucât cel care
pierde are un beneficiu nesemnificativ.
Ambele părţi pierd: descrie o situaţie în care nicio parte nu câştigă nimic din
soluţionarea conflictului. Această situaţie înseamnă adesea că conflictul a
dispărut doar temporar şi este foarte probabil să apară din nou.

Lecţia
Profesorul începe lecţia scriind cuvântul „CONFLICT” în partea stângă a tablei.
Elevii sunt apoi rugaţi să scrie pe o foaie de hârtie expresii şi cuvinte asociate cu
cuvântul „conflict” care le vin în minte.
Acelaşi lucru se face apoi cu cuvântul „PACE”, pe care profesorul îl scrie în
partea dreapta a tablei. Profesorul cere apoi unui număr de aproximativ 10 elevi
să prezinte cuvintele lor. Rezultatele sunt prezentate pe tablă şi elevii prezintă
apoi observaţiile lor cu privire la următoarele întrebări:
 Sunt surprinşi de vreunul din cuvintele alese?
 Toate cuvintele asociate cu conflictul par a fi negative, în timp ce cele
asociate cu pacea au o conotaţie pozitivă?
Profesorul le cere apoi elevilor să dea exemple de conflicte pe care ei înşişi le-au
avut sau care au avut loc în mediul lor. El le cere să se gândească dacă aceste
conflicte fac parte din categoria conflictelor care ar putea fi rezolvate şi care
reprezintă primul pas spre compromis, sau din categoria conflictelor care nu pot
fi rezolvate. Profesorul prezintă apoi ideea că conflictele nu duc neapărat la
violenţă şi că sunt posibile abordări mai constructive ale conflictelor.
Profesorul le prezintă apoi un exemplu concret de un conflict care poate apărea
într-o familie.
„Katja, fiica de 18 ani, vrea sa se uite la un film, pe care l-a primit recent de la
un prieten. Fratele ei Martin, de 15 ani, ar dori să vadă programul de televiziune
preferat.”
Profesorul dă fiecărui elev o copie a fișei de lucru 4.1.pentru elevi şi începe să
analizeze acest conflict, utilizând metoda în şase etape descrisă mai jos.
Paşii 1 şi 2 sunt realizaţi cu întregul grup, condus de către profesor, care insistă
să afle „nevoile” reale ale ambelor părţi, şi să formeze o definiţie clară a
conflictului.
În pasul 1, este important ca nevoile reale ale fiecărei părţi să fie scrise într-un
mod non-provocator. Trebuie să se analizeze care sunt nevoile reale din spatele
problemei, deoarece acestea pot să difere de nevoile exprimate de către părţile
înşişi. În pasul 2, problema din spatele conflictului este formulată într-un mod pe
care ambele părţi îl pot conveni.
Pasul 3 este format din gândirea la posibile soluţii. În această etapă, soluţiile nu
ar trebui să fie comentate sau judecate – toate contribuţiile ar trebui să fie
binevenite. Pasul 3 ar putea avea loc în perechi, urmat de un schimb de opinii
(sau parteneri?). Profesorul introduce apoi conceptul de abordări „pierdere-
pierdere”, „câştig-pierdere”, „pierdere-câştig” sau „câştig-câştig” în analiza
soluţiilor, şi solicită apoi perechilor să evalueze soluţiile lor folosind acest
concept (pasul 4).
Dacă elevii descoperă că niciuna din soluţiile lor nu are drept consecinţă o
situaţie în care ambele părţi au de câştigat, acestea sunt invitate să se gândească
încă o dată. Cu toate acestea, vor exista întotdeauna cazuri în care o soluţie în
care ambele părţi să aibă de câştigat nu este posibilă. După prezentarea
răspunsurilor, profesorul invită grupul să decidă care este cea mai bună soluţie
(pasul 5). Într-un conflict real, unde părţile sunt direct implicate în această
abordare pentru soluţionarea conflictului, părţile trebuie să accepte soluţia.
Profesorul încheie prin prezentarea pe scurt a unei posibilităţi pentru pasul 6.
Elementul esenţial al pasului 6 este că, după un anumit timp (un număr de
minute, ore, zile sau săptămâni, în funcţie de natura conflictului) soluţia este
evaluată şi, dacă este necesar, adaptată.
În concluzie, profesorul sprijină o discuţie referitoare la întrebarea dacă un
instrument, cum ar fi metoda celor şase paşi, ar putea funcţiona, în ce tip de
situaţie, şi care ar fi consecinţele în cazul în care un astfel de instrument ar fi
cunoscut şi utilizat la scară largă. Acest lucru ar trebui să fie discutat în legătură
cu diferite grupuri şi contexte, cum ar fi următoarele:
 grupuri de acelaşi tip de persoane;
 familie;
 clasă;
 şcoală;
 stat;
 război;
 sport.

Stereotipurile și prejudecățile –
bariere în cunoașterea și
acceptarea aproapelui
01 aprilie 2015 | DE
ALOIS GHERGUT
Stereotipurile și prejudecățile ne influențează viața de zi cu zi, iar în
anumite împrejurări operăm cu ele, în ciuda faptului că ne credem lipsiți
de prejudecăti. Nu de puține ori ele pot deveni bariere în
comunicarea, cunoașterea și acceptarea celor din jurul nostru; din
acest punct de vedere trebuie să avem disponibilitatea de a lupta cu
propriile noastre prejudecăți, astfel încât să nu ajungem în situații de
discriminare, marginalizare, respingere sau excludere a unor semeni pe
motive subiective, influențate de stereotipuri și reprezentări eronate
despre alții (adesea observăm că atitudinea și conduita noastră față de
un străin este influențată de felul cum arată sau cum este îmbracată
persoana respectivă).

Stereotipurile reprezintă idei fixe, deformate, gânduri superficiale,

mituri camuflate sau păreri comune, în general greșite, pe care oamenii
le au în legătură cu diverse persoane, situații, lucruri, fenomene, prin
care creierul nostru încearcă să simplifice realitatea complexă, astfel
încât mintea și corpul să dezvolte răspunsuri automate la stimuli
similari; ele fac parte din moștenirea noastră culturală și se transmit în
timp la fel ca și normele sociale, obiceiurile, tradițiile (sunt studii care
arată prezența stereotipurilor chiar la vârste mici, de 6-7 ani). Prin
urmare, noi sutem contaminați încă din copilarie cu anumite idei,
mesaje, informații care ne conturează stereotipurile și în baza cărora
ne activăm prejudecățile (spre exemplu, pisica neagră și numărul 13
aduc ghinion, bărbații nu au voie să plângă, sarea vărsată aduce
ceartă în familie, nu te întoarce din drum pentru că o să ai ghinion
toată ziua etc). Pe masură ce creștem stereotipurile tind să ne
amorţească simţurile şi gândirea, ne încorsetează existența și odată
internalizate, în propriul sistem de gândire, ele ne transformă în
adevăraţi roboței care pun în aplicare tot felul de clișee și „soft-uri”
primite de la familie, prieteni, mass-media etc., ulterior ele fiind
îmbogăţite prin propria noastră contribuţie. Și uite așa începem să
credem că băieţii sunt superiori fetelor, că idealul de frumuseţe feminin
se traduce prin dimensiunile 90-60-90, că este suficient să ai bani
pentru a deveni cineva etc.

Prejudecățile se referă mai degrabă la o anumită opinie

preconcepută, raționament eronat, recție emoțională, poziție,
atitudine sau tendință globală, pro sau contra, favorabilă sau
defavorabilă, față de una sau mai multe persoane, în baza apartenenței
lor un anumit grup sau la o anumită etnie, cultură, religie, clasă socială
sau influențate de alte caracteristici personale. Atât stereotipurile cât și
prejudecățile pot fi înțelese ca niște filtre de protecție dezvoltate de om
împotriva afluxului de informații pe baza cărora judecăm evenimente,
situații, oameni, fără o cunoaștere directă, personală sau doar după o
cunoaștere superficială; ele ne limitează înțelegerea corectă și
obiectivă a unei realități și construiesc bariere, adesea foarte rigide la
influențe raționale și în comunicarea sau interacțiunea cu cei din jurul
nostru.

De cele mai multe ori stereotipurile și prejudecățile ne determină

să dezvoltăm și să folosim etichete la adresa celorlalți, fără să
conștientizăm efectul și impactul lor asupra persoanelor în
cauză. Nu-i mai puțin adevarat că aceste etichete, imediat după
rostirea lor, ne creează iluzia unei stări de liniște, de eliberare și
satisfacție, fără să anticipăm efectele și costurile pe termen lung (se
spune că cele mai dureroase răni sunt cele provocate de cuvinte și nu
cele fizice).

Momentul adevărului: De ce ne grăbim să catalogăm acţiunile și

comportamentul celor din jur ca fiind bune sau rele şi niciodată nu
admitem că deciziile umane sunt relative şi ţin de mai mulţi
factori? Oare prima impresie despre ceva sau cineva nu este
influențată adesea de prejudecățile noastre? Ce simți atunci când cei
din jur te analizează pe baza unor stereotipuri și prejudecăți? Ce-ar
putea să te determine să lupți cu propriile stereotipuri și prejudecăți?

Epilog: Construirea propriei personalităţi ar trebui să reprezinte un

proces prin care să ne afirmăm propria voce şi să evităm şablonările
care ne îngustează perspectivele. Din punctul meu de vedere cred că
este mai puțin important să arătăm celorlalți cât de lipsiți de prejudecăți
suntem; mai important ar fi să arătăm cât de mult luptăm împotriva
propriilor prejudecăți și cât de mult reușim să învingem în această
luptă. Nu-l poți înțelege și respecta pe cel de lângă tine până când nu
accepți să lupți cu propriile prejudecăți. Omul care are prea multe
prejudecăți nu se va putea bucura de propria sa libertate și va găsi mult
mai greu calea spre adevăr

STEREOTIPURI ŞI PREJUDECAŢI SCOPUL

Scopul de bază este ca participanţii să poată conştientiza propriile stereotipuri şi prejudecăţi
pentru a le depăşi în viitor şi astfel a mări eficacitatea intervenţiilor cu beneficiarii.
OBIECTIVE - participanţii să accepte existenţa stereotipurilor şi prejudecaţilor; - participanţii
să cunoască în ce mod prejudecățile duc la discriminare, şi apoi la excludere; - participanţii să
conştientizeze consecinţele prejudecaţilor şi stereotipurilor; - participanţii să înţeleagă cum
poate fi evitată prejudecata şi discriminarea. DURATA 90 minute. MATERIALE NECESARE
- fişa resursă A; - fişa resursă B, notată pe flipchart; - fişa resursă C; - fişa resursă D; - fisă
resursă E. PAŞI 1. Jocul „Etichete pe frunte” (fişa resursă A; Durata – 30 min); 2. Discuţie
despre prejudecată (fişa resursă B). Se desfăşoară în grupuri mici (a câte 3 sau 4 persoane),
participanţii analizează şi notează ce nou au învăţat în timpul jocului, totodată sunt evidenţiate
stereotipurile şi prejudecăţile din mediul lor. Sunt definiţi terminii stereotip şi prejudecată
(Durata – 20 min); 3. Jocul „Călătoria cu trenul” (fişa resursă C; Durata – 20 min); 4. De la
stereotip la excludere (fişa resursă D; Durata –10 min). Este constituit şi simulat parcursul de
la etapa stereotipului la situaţia excluderii; 5. Prezentare şi discuţie. Strategii de succes şi eşec
(fişa resursă E; Durata –10 min). FOI RESURSĂ 2 FOI RESURSĂ Fişa resursă A Etichete pe
frunte Materiale necesare Etichete autocolante, pe fiecare din ele fiind indicat câte un cuvânt
şi anume: prost; leneş; inteligent; sportiv; onest; drogat; violent; fragil; slab; puternic; bogat;
seducător; cleptoman; competent; corupt; înţelept; mincinos; visător; amnezic; religios;
alcoolic; trişor ş.a. Sunt admise şi alte categorii, în funcţie de grupul implicat, printre care:
student; director; gardian la închisoare; bucătar; educator; medic; pedagog; director; cerşetor;
psiholog; rom ş.a. Modul de desfăşurare Fiecărui participant i se lipeşte pe frunte câte o
etichetă cu calificative. Participanţii nu cunosc calificativul de pe propria etichetă. Jocul este
unul nonverbal, prin urmare, discuţiile în timpul jocului sunt interzise. În timpul jocului,
comportamentul unuia faţă de colegii săi va fi conform etichetelor pe care cei din urmă le
poartă. Obiectivul jocului este conştientizarea prejudecăţii, o atenţie deosebită fiind acordată
schimbului de priviri între participanţi şi gradului de influenţă a privirilor asupra
interacţiunilor dintre aceştia. Schimbul de opinii are loc odată cu finalizarea jocului.
Instrucţiuni de aplicare În momentul repartizării etichetelor sunt interzise reacţiile şi gesturile
în legătură cu calificativele de pe etichetele colegilor. 1. Grupuri din şase persoane – grupurile
se formează în conformitate cu numărul total al participanţilor. Odată ce privesc etichetele
colegilor săi, participanţii, în tăcere, se grupează în formă de cerc. 2. Un preşedinte pentru
fiecare grup. Participanţii privesc etichetele colegilor săi şi evaluează calităţile fiecăruia şi,
fără a vorbi sau a scrie, doar prin gesturi, este desemnat şeful potrivit. Alegerea preşedintelui
trebuie să fie unanimă, adică să presupună şi acordul persoanei înaintate de grup. Când este
atins un consensus, în tăcere sunt așteptată şi colegii din celelalte grupuri. În timpul activităţii,
participanţilor li se permite să adreseze întrebări. 3. Atenţie! Este doar un joc. Participanţii
înregistrează propriile senzaţii în procesul derulării acestei activităţi. Relaţiile formate pe
parcurs vor fi influenţate de calificativele etichetelor. Evident, calificativul nu neapărat
corespunde cu persoana în realitate, este doar un joc. În continuare este aleasă câte o persoană
ce urmează să părăsească grupurile, persoana cea mai vulnerabilă şi cea mai puţin dorită.
Alegerea trebuie să fie unanimă. Un interes deosebit îl prezintă modul de luare a deciziilor, pe
când acţiunea se desfăşoară într-o tăcere deplină. 4. Pentru etapa următoare, fiecare grup
desemnează un ambasador ce va fi trimis în misiune la alte grupuri. Rolul de ambasador nu
poate fi preluat de preşedinte. Decizia trebuie să fie luată în unanimitate. 3 5. Odată cu
desemnarea ambasadorilor, aceştia sunt rugaţi să se îndrepte spre un alt grup (câte un
ambasador pentru fiecare grup) şi să indice persoana nepotrivită pentru grupul respectiv, cea
din urmă fiind obligată să părăsească grupul. Persoanele excluse formează un grup separat şi
îşi aleg, la rândul lor, un preşedinte. 6. Ambasadorii urmează să vorbească şi să explice
grupului în care se află (în funcţie de facilitator) cum s-au desfăşurat lucrurile pentru ei, ce
observaţii au înregistrat, ce sentimente i-au copleşit ş.a. Debriefing Participanţii sunt rugaţi să
formeze un cerc mare şi, înainte de a-şi scoate etichetele, să ghicească ce este scris pe propria
etichetă, să-şi expună, pe rând, părerile şi abia apoi să citească calificativele. Cât de surprinşi
sunt? Cum s-au simţit pe parcursul jocului? Ce observaţii au făcut? Ce nou au învăţat? Cât de
dificil a fost să poarte etichetele? Cum s-au simţit fiind obligaţi să catalogheze persoanele
conform etichetelor pe care le purtau? Cât de dificil a fost să facă abstracţie de persoana reală,
calificând-o doar după etichetă? Ce paralele au sesizat între acest joc şi viaţa reală? Discuţie
despre prejudecată Participanţii nu neapărat corespund în viaţa reală calificativelor primite,
rolurilor jucate, calităţilor sau neajunsurilor atribuite pe parcursul jocului. Obiectivul acestui
joc este de a atenţiona despre influenţa etichetărilor şi a prejudecăţii asupra relaţiilor dintre
oameni. Prejudecata este în contradicţie cu necesitatea de afecţiune, de recunoştinţă, de
apartenenţă la un grup. Judecata stă la baza necazurilor multor persoane. Obiectivul în cadrul
jocului este de a înţelege cum apar condiţiile care provoacă conflicte şi suferinţe. În ce
momente observaţia este justă? Când lucrurile sunt percepute aşa cum sunt ele, fără a fi
judecate, fără a fi trecute prin filtrele percepţiei? Şi din contra, în ce momente se judecă, după
criterii subiective, ce este bine şi ce este rău? În contextul respectiv, termenul de judecată este
utilizat în sens larg, ceva ce conţine o evaluare conform criteriilor de bine şi de ră