ARGUMENT

În lucrarea de faţă am avut în vedere în primul rând explorarea

mediului penitenciar deoarece acesta reprezenta pentru mine un deziderat de
mult propus dat fiind faptul că nu ştiam prea multe despre modul în care se
desfăşoară activitatea în sistemul penitenciar românesc.
Pe fondul apariţiei unor modele comportamentale noi în societatea
actuală aflată într-o continuă transformare apar şi consecinţe de ordin social,
economic, în urma cărora rezultă numeroase acte violente, multe dintre ele
având ca drept scuză constrângerile sociale, nivelul de trai scăzut, motiv
pentru care am întreprins un studiu care să aducă un plus de informaţie în
ceea ce priveşte infracţionalitatea, nu numai din punct de vedere teoretic ci şi
practic, în speranţa de a găsi metode de prevenire şi recuperare.
Cercetarea pe care am întreprins-o a avut ca drept scop evidenţierea
mai multor caracteristici din personalitatea deţinuţilor în urma căreia a
reieşit faptul că deţinuţi nu dispun de o capacitate empatică în relaţiile
interpersonale şi nu sunt capabili să-şi ţină sub control propriile stări
afective.

1
 PARTEA GENERALĂ

Capitolul I
Agresivitatea

În acest capitol ne propunem să facem cunoscute pentru început,

diferitele definiri ale conceptului precum si încadrările acestuia în aria mai
largă a fenomenologiei sociale.
Definirile agresivitaţii au variat în decursul anilor în funţie de autori,
curente şi aspecte ale relaţionarii agresivităţii cu alte procese psihice precum
şi datorită complexităţii fenomenului.
Agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv,
consumat pe plan acţional sau verbal care constituie o reacţie
disproporţională la o opoziţie imaginară. (T.Bogdan).
N. Mitrofan defineşte agresivitatea ca fiind orice formă de conduită
orientată cu intenţii către obiecte, persoane sau către sine, în vederea
producerii unor prejudicii, a unor răni, daune sau distrugeri.
Michaelis defineşte agresivitatea ca un comportament care are rolul să
menţină sau să stabilească bunăstarea subiectivă pe seama sau în pofida
rezistenţei altui organism. Michaelis consideră agresivitatea pur reactivă.
Agresivitatea în comportamentul uman poate avea dublă origine :
biologică şi dobândită (sau culturală). La un nivel intermediar între cele
două origini, agresivitatea este strâns corelată şi cu frustare.

2
 1.1.Agresivitatea biologică

Modelul biologic, bazat pe noţiunea de instinct, a fost explicat la

nivelul psihologiei animale de Konrad Lorenz, iar la nivelul psihologiei
umane de K. Greeff.
Dacă pentru agresivitatea animalelor termenul de instinct acoperă
realitatea unui comportament înnăscut, în cazul omului acest termen nu
poate fi aplicat. Pentru agresivitatea omului, termenul de instinct a fost
înlocuit cu cel de „pulsiune”, care are o altă semnificaţie decât existenţa
spontană a nevoii de a ataca şi a distruge anumiţi stimuli (stimuli-semnal).
La individul uman, agresivitatea apare ca o referinţă la o nevoie vitală
ca foamea, apărarea, sexualitatea etc., toate aceste necesităţi vitale fiind
supuse însă controlului cortical, ceea ce permite o creştere considerabilă a
rolului proceselor cognitive care fac posibil exerciţiul mintal (judecată-
raţionamentele), posibilitatea de a prevedea consecinţele unui act de a
elabora şi realiza proiecte.
În acest sens se poate vorbi că omul este efectiv singurul animal
capabil să omoare premeditat, pentru că el este singurul capabil să-şi înscrie
şi să anticipeze conduita distructiv propriu-zis. Conduita heteroagresivă se
poate traduce în încă două moduri:
1. printr-o depersonalizare a victimei, care îşi pierde toată valoarea afectivă
pentru agresor;
2. printr-un mecanism cu care să justifice actul comis sau să-l integreze într-
un sistem global de justificări.
Dacă în cadrul acestui model se pune problema patologiei, se va putea
distinge o patologie individuala si una colectivă. Patologia individuală
capătă două aspecte, în functie de care agresivitatea poate fi constituţională

3
sau accidentală . La agresivitatea constitutională se disting epilepticii, unde
periodic au loc descărcări paroxistice sau pe cea a caracterului paranoic,
lucidă care se exercită la rece. Există, pe de alta parte , agresivităţi
accidentale , sau cîstigate datorate unor factori si înprejurari precum:
-în patologia emotională, rănirea amorului propriu sau stările
pasionale, care pot să se manifeste prin descărcări agresive;
-impregnările toxice acute si cronice (alcoolismul)
-encefaliopatiile infantile, ale adolescentului sau adultului,
traumatismele cranio-cerebrale, afecţiuni susceptibile de a lasă ca sechele
tulburări de caracter şi care pot fi însoţite de agresivitate , ca o predispoziţie
reziduală;
-psihozele cronice evolutive (schizofrenia, psihoza halucinatorie
cronică) pot de asemenea să fie însoţite de manifestări agresive.
Experimentele din psihologia socială, antropologie scot în evidenţă o
serie de caracteristici ale comportamentului uman, care au la bază
comportamentul agresiv, comune tuturor oamenilor şi prezente în toate
culturile.
Din punct de vedere biologic incidentele agresive între membrii unei
comunităţi umane nu sunt rare, putându-se delimita o serie de situaţii tipice,
în care tendinţele instinctuale îşi fac simţită prezenţa, totuşi ele nu
degenerează în distructivitate. Fără a deveni prizonierii determinismului
biologic, ce ar deschide drumul fatalismului, trebuie să admitem spectrul
larg al agresivităţii umane. Agresivitatea poate lua forma unui atac verbal,
fizic sau ironic. De asemenea poate fi şi sub forma unei suspendări a
contactului social, de ajutor.
Printre formele manifeste ale agresivităţii umane, comune cu cele ale
animalelor, putem amintii:

4
 -ocuparea unui teritoriu şi menţinerea unei distanţe între indivizi.
Oamenii îşi formează rapid habitudini spaţiale. În temeiul unei înţelegeri
tacite fiecare respectă locul celuilalt. Aceste habitudini apar încă de la vârsta
de doi ani: copii sunt deranjaţi dacă trebuie să-şi schimbe locul. Distanţa
individuală pe care o menţinem faţă de ceilalţi depinde de intensitatea
stimulilor emişi de aceştia, conform unui experiment realizat de Nesbitt şi
Steven (1974). Această distanţă există indiferent de cultură deşi lungimea ei
variază. Oamenii încearcă să-şi menajeze spaţiul, iar orice încălcare a
acestuia este resimţită ca o intruziune. Hainele stridente, parfumurile,
accesoriile, tatuajele au un efect de distanţare. Dacă vom căuta semnificaţia
unui astfel de comportament teritorial, în cadrul grupului, vom constata că în
acest mod se obţine o anumită ordine şi stabilitate.

-influenţa luptei şi a cooperării asupra structurii grupului şi relaţiilor

intragrupale: în general concurenţa, fie că urmăreşte recompensa, fie că
urmăreşte alte scopuri conduce la delimitarea agresivă şi duşmanie între
grupuri. Aceasta concluzie a reieşit în urma experimentului efectuat de
Sherif (1966)

-rivalitatea: este cunoscut faptul că oamenii se concurează pentru a

obţine favoarea anumitor congeneri. O legatura odată stabilită, cum ar fi cea
dintre soţi, este apărată. Adesea membrii unui grup concurează pentru
favoarea celor superiori în rang. În sfârşit, se ştie că copiii se concurează
între ei pentru dragostea parinţilor. Aceasta rivalitate înte fraţi şi surori se
manifestă cu deosebită intensitate în special după naşterea unui frate sau a
unei surori, această situaţie înregistrându-se în toate culturile.

5
 -apararea partenerului social. Când copiii sunt atacati de adulti,
faptul declanşeaza automat o reacţie de a-l apara. Este vorba probabil de o
reacţie de protecţie elementara, comparabilă cu reacţia de protejare a
progeniturii întânlită la regnul animal. Elementul nereflectat , de tipul
reflexului din reacţia de apărare a persoanelor apropiate indică prezenţa unei
scheme înăscute.

-năzuinţa ierarhică. Oamenii tind spre recunoastere. Ei caută să se

distingă prin anumite performanţe pentru că, cel putin un timp, să se situeze
în centrul atenţiei grupului. A fi respectat înseamnă a atrage atenţia
congenerilor, ceea ce îşi doreşte individul. Această năzuinţă ierarhică are un
caracter adaptativ atâta cât permite categorisirea oamenilor în functie de
dotarea lor. Societatea ierarhizată crează simboluri ale statului care permit
recunoaşterea rangului celor care le poartă (masini, costume,bijuterii).
Uneori năzuinţa ierarhică degenerează în forme patologice. Astfel se
întâmplă când cineva apelează la crimă pentru a se plasa în centrul atenţiei
comunităţii. Dominaţia bazată în esenţă pe violenţă se află în dezacord cu
natura cultural umană, trezind de fiecare dată la viaţă contraviolenţă. Ierarhia
presupune, nu doar năzuinţa ierarhică, ci şi disponibilitatea la supunere şi
loialitate. Stayton şi Hogan (1979) au descoperit că copii crescuţi înttr-un
mediu prietenos se supun de bună voie, fără a-l constrânge. Submisivitatea
nu se obţine datorită unei educaţii severe. Ierarhicitatea se manifestă încă din
grupurile de copii: copiii cu rang înalt se află în atenţia celorlalţi şi
îndeplinesc rolul de conducător şi aplanator al conflictelor.

6
 -agresivitatea explorativă: comportamentul agresiv este utilizat
adesea pentru testarea spaţiului social de mişcare. Copiii se comportă agresiv
pentru a vedea cât de departe pot merge. Răspunsul celorlalţi le indică
limitele toleranţei, precum şi norma comportamentală a culturii din care fac
parte. Dacă răspunsul întarzie să apară atunci agresivitatea explorativă este
escaladată (Hassenstein 1973). Agresivitatea explorativă permite
descoperirea punctelor slabe ale pertenerului. Acelaşi lucru este valabil şi
pentru conflictul dintre generaţii. După Hassenstein nu trebuie să ne
aşteptăm că provocarea să poată fi anihilată prin satisfacerea dorinţelor şi
exigenţelor expuse. Mai curând o astfel de cedare conduce la noi excaladări.
Agresorul doreşte să măsoare prin confruntare superioritatea sau
inferioritatea sa. Educaţia excesiv de permisivă şi concesivă conduce la o
argumentare a agresivităţii.

-reacţia de respingere a anormalului: membrii unui grup care se abat în

comportament de la normă devin adesea ţinta agresiunii. În fond este vorba
de o formă particulară a agresivităţii educative. Mecanismul lucrează
„orbeşte”. Chiar dacă individul în cauză este bolnav, accidentat, în vârstă el
devine ţinta ironiilor. Umor agresiv este îndreptat chiar şi împotriva celor
care prin neîndemânarea lor îşi provoacă daune neînsemnate, se rănesc uşor,
sparg ceva. Această bucurie provocată de rău se manifestă chiar şi la copii de
doi ani. Adesea oamenii slabi din punct de vedere emoţional, fizic, social
sunt victime ale delicvenţilor. T. Bogdan în lucrarea Analiza Psihologică a
victimei demonstrează că indivizii deprimaţi, achizitivi, alcoolici,
singuratici, imigranţi, vârstnici, etc. sunt predispuşi la a fi atacaţi de alte
persoane. Această constatare capătă relevanţă mai ales pentru acei indivizi a
căror convieţuire armonioasă este deficitară.

7
 1.2. Agresivitate şi frustare

La un nivel intermediar situat între biologic şi cultural se situează

problematica agresivităţii cauzate de frustare. Cea mai cunoscută teorie este
teoria frustare-agresivitate, formulată de John Dollard. Orice întrerupere a
unei acţiuni dorite, orice obstacol pe drumul către un scop, orice
nesatisfacere a unei dorinţe declanşează mai întâi agresivitate. Acest fapt
este valabil pentru toţi oamenii şi constituie baza teoriei frustării. Copiii,
aflaţi vârsta la care nu pot vorbi, atacă persoanele care le iau ceva sau nu le
satisfac dorinţele. În teoria frustării omul nu reacţionează la un excitant
cheie simplu şi necondiţionat, ci la un întreg complex de excitanţi, numit
„clişeu situaţional”.
În literatura de specialitate sunt citate patru tipuri de frustare:
1. existenţa unei imposibilităţi sau a unei bariere fizice, în calea acţiunii

proiectate;
2. existenţa unei perioade de latenţă între debutul şi sfărşitul actului
secvenţial;
3. omiterea sau reducerea recompensei care constituie scopul activităţii
desfăşurate;
4. apariţia unei tendinţe la răspunsul incompatibil cu situaţia existentă.
Cercetările, mai ales experimentele, făcute de o serie de autori asupra rolului
frustării în declanşarea comportamentului agrsiv pleacă de la două teze ale
şcolii lui Yale, care pot foarte bine să fie formulate ca două întrebări:
-orice comportament agresiv este rezultatul unei frustări?
-orice frustare duce la comportament agresiv?

8
Problema frustării este încă discutată în literatura de specialitate. Se
precizează că frustarea, prin ea însăşi, nu declanşează un comportament
agresiv. După afirmaţiile lui Berkowitz, ea suscită anxietate, ca variabilă
intermediară şi se poate considera că tensiunea creată de această anxietate
declanşează reacţia agresivă. Berkowitz merge şi mai departe şi afirmă că
este necesar să se lărgească conceptul de frustare şi să se prevadă nu numai o
frustare reală, dar şi una imaginară. Nu toate frustările conduc la o stare
anxioasă şi de aici la comportamentul agresiv. Totul depinde de sensul pe
care îl au acestea pentru individ. Acest sens se poate traduce în două moduri
şi din acest punct de vedere unele frustări sunt acceptate de individul în
cauză sau ele apar ca justificate, acestea legându-se de înţelegerea pe care o
are individul faţă de realităţi sau, în al doilea caz, intervine sentimentul de
frică sau de neputinţă în faţa unei situaţii date.

Astăzi problema care constituie obiect de discuţie nu mai este aceea dacă
există un instinct agresiv, ci dacă sistemele motivaţionale care determină
apetenţa combativă sunt dobândite pe parcursul dezvoltării (ipoteza
instinctului secundar) sau sunt înăscute (ipoteza instinctului primar).
Reprezentanţii ipotezei instinctului secundar consideră că agresivitatea este
un element ajutător pentru realizarea altor instincte şi că agresivitatea este
activată ori de câte ori acestea sunt reprimate. Arno Plank (1969) derivă
toate actele agresive din reprimarea instinctului sexual. Dacă ar exista o
deplină satisfacere a instinctelor primare, atunci agresivitatea ar deveni
inutilă. Faptul că, frustraţiile de tot felul conduc la acte agresive, nu
demonstrează că frustraţiile reprezintă cauza exclusivă a agresivităţii. Nici
teza existenţei unui instinct agresiv primar nu este demonstrată în mod
riguros; totuţi o serie de indicii importanţi pledează în favoarea ei. Nu este

9
vorba de răspândirea universală a comportamentului agresiv şi de prezenţa
unor obiceiuri supapă în toate culturile, căci nu există vreo cultură care să nu
presupună frustraţii membrilor ei vis-a-vis de normele şi valorile ei.
Rezultatele fiziologiei sistemului nervos documentează existenţa unor
impulsuri primare provenite din sistemul nervos central, conform
cercetărilor efectuate de Gibbs (1961), Mayer (1969, 1971). Sweet a
demonstrat existenţa la om a unor accese spontane de furie de origine
neurogenă (1978). Astfel de accese sunt manifestate prin atacuri asupra altor
persoane, în distrugerea de obiecte, expresia mimică a furiei şi prin
sentimentul subiectiv al enervării. Centrul furiei, care se află în lobii
temporali şi în nucleii amigdaloizi, determină prin activitatea lor spontană
apariţia furiei. Deasemenea se ştie că aceste zone sunt controlate (prin
inhibiţie) de formaţiuni nervoase situate în lobii frontali, care în mod
obişnuit asigură comportamentul moral al individului.

10
 1.3. Agresivitatea dobândită sau culturală

Una dintre cele mai reprezentative teorii ale învăţării sociale, ce se

concentrează în special asupra achiziţionării comportamentului agresiv,
aparţine lui Albert Bandura, 1977. El consideră că în dezvoltarea diferitelor
forme de comportament, inclusiv cel agresiv, intervin o serie de mecanisme,
precum imitaţia şi modelarea. Trăsături de personalitate, cum ar fi,
agresivitatea şi dependenţa pot fi învaţate privind la alţii şi vazând ce fel de
recompense şi pedepse primesc aceştia pentru acţiunile lor. Bandura pleacă
de la premisa că indivizii nu se nasc cu repertorii performante ale
comportamentului agresiv, ci trebuie să le înveţe. Unele dintre formele
elementare ale agresivităţii pot fi perfectate cu minimală ghidare însă cele
mai multe activităţi agresive necesită deprinderi care solicită o învăţare
excesivă. În cadrul schemei generale privind învăţarea socială a
comportamentului agresiv, Bandura diferenţiază: 1. Originile agresiunii; 2.
Instigatorii agresiunii; 3.Regilatorii agresiunii.
În prima categorie fac parte:
a) învăţarea observaţională;
b) performanţa întărită;
c) determinanţi structurali.
Învăţarea observaţională se bazează în principal pe observarea
comportamentului altor, precum şi a consecinţelor acestor comportamente
pentru ei. Învăţarea observaţională este guvernată de 4 subprocese
interdependente: procesele atenţiei; reprezentările simbolice; procesele
reproducerii motorii; integrarea actelor constituente în alte noi pattern-uri de
răspuns. În societatea modernă stilurile agresive comportamentale pot fi
adoptate din trei surse principale:

11
 -agresiunea modelată de membrii familiei (copiii trataţi agresiv de către
părinţii lor vor folosi aceleaşi comportamente în raport cu alţii);
-subcultura în care trăieşte individul (incidenţa cea mai mare a
agresivităţii este regăsită în comunităţile în care abundă modelele de
conduită agresivă);
-modelele simbolice abundente oferite de mass-media.
Din a doua categorie (instigatorii agresiunii) fac parte:
a) instigatorii modelatori: teoria învăţării distinge 4 procese prin care
influenţele modelatorii pot activa comportamentul agresiv: - procesul
instigaţional, facilitativ: - procesul dezinhibitoriu; - procesul stimulării
emoţionale; - procesul de întărire a efectelor stimulării. Altfel spus,
influenţele modelatorii exercitate din partea conduitelor agresive
observate, depinzând de forma şi conţinutul lor, pot acţiona ca
profesori, ca solicitatori, ca dezinhibitori, ca întăritori ai stimulului şi
ca stimulatori emoţionali;
b) tratamentul aversiv care cuprinde: -agresarea fizică; -ameninţări
verbale şi insulte; - schimbări aversive în condiţiile de viaţă; -
contracararea comportamentului orientat spre scop;
c) persuadare stimulativă (atracţia din partea beneficiilor aşteptate, care
este mai mare decât teama faţă de tratamentul dureros);
d) instigatorii instrucţionali (în timpul procesului socializării, indivizii
sunt formaţi să se supună altora. Recompensând acordul şi pedepsind
insubordonarea, directivele formulate în forma comenzilor autoritare
provoacă agresiunea supusului);
e) controlul simbolic bizar (este cazul unor psihotici, care acţionează în
virtutea unor influenţe bizare – comenzi, sfaturi halucinatorii,
convingeri privind responsabilitatea lor eroică etc.).

12
Din a treia categorie fac parte regulatorii agresiunii sau mecanismele de
menţinere. Comportamentul în general, precum şi cel agresiv, este extensiv
reglat de către consecinţele sale. Există 3 feluri de rezultate, care
interacţionează în cadrul unor modalităţi ce slăbesc sau întăresc efectele lor
asupra comportamentului:
1. întărirea externă; probabilitatea acţiunilor particulare este
crescută datorită beneficiilor anticipate şi redusă datorită
pedepsei anticipate. Agresiunea este puternic influenţată de
către consecinţele ei. Din categoria factorilor întăritori pozitivi
externi fac parte : a) recompense tangibile, cum ar fi cele
materiale; b) recompense pe linia statului social; c) reducerea
tratamentului aversiv; d) manifestările prejudiciale. Suferinţele
victimei sunt întăritori ai comportamentului agresuv.
2. întărirea indirectă, care are în primul rând o funcţie
informativă, vizează consecinţele observării comportamentului
altor persoane în diferite ocazii şi circumstanţe (dacă este
recompensat, ignorat sau pedepsit). Consecinţele
comportamentului agresiv al altora oferă informaţii privind
tipurile de acţiune care probabil vor fi recompensate sau
sancţionate şi situaţiile în care este potrivit a le desfăşura. Un
număr de factori care intervin în procesul comparării sociale
pot altera efectele obişnuite ale consecinţelor observate.
Modelele şi observatorii adesea diferă, de aceea un
comportament aprobat de unii poate fi dezaproba de alţii;
3. autoritatea sau modul în care subiectul se raportează la
consecinţele propriilor sale acţiuni. Astfel, o variantă poate fi

13
 autorecompensarea (mândria, întărirea eu-lui, bucuria
achiziţionării unor lucruri, etc.).
Modelul socio-cultural al comportamentului agresiv este pus în
evidenţă atât de literatura de specialitate cât şi de observaţiile curente din
practica vieţii sociale.
Studiul etiologiei agresivităţii nu poate să nu ţină seama şi de condiţiile
pe care le oferă mediul familial sau colectiv, condiţii care, în anumite cazuri,
pot constitui „terenul fertil” al „încolţirii” acestui tip de comportament.
De asemenea , mass-media constituie într-o anumită acceptare, unul
din factorii favorizanţi în acest sens. Similar se pune problema în privinţa
cinematografului, televiziunii sau literaturii care prezintă scene agresive
distructive, neştiindu-se niciodată dacă aceste scene au asupra
spectatomentului pe care-l descoperă.
În general, se consideră că influenţa scenelor agresive depinde în mare
măsură de existenţa prealabilă a obiceiurilor agresive şi că această influenţă
variază, în funcţie de posibilitatea pe care le are spectatorul de a se confrunta
cu mediul în care el se simte integrat şi al cărui cadru de referinţă în sens
sociologic este opus celui pe care îl presupun scenele cu încărcătură
agresivă.
La apreciera predictivă asupra conduitelor agresive este necesar să se
ţină seama de mediul de provenienţă şi nivelul intelectual al indivizilor
pentru că unii nu prezintă nici o disponibilitate psihologică spre un astfel de
comportament, pe când alţii găsesc aici modelele comportamentale.
Între alţi factori care consideră că se impun atenţiei în sfera cauzalităţii
comportamentelor agrsive cu etiologie socială sunt şi narcomaniile care pot
predispune sau favoriza trecerea la act mai ales dacă subiectul este
dependent de utilizarea drogurilor. În aceste situaţii, starea de narcomanie

14
poate fi considerată ca o cauză echivalentă în sfera generală a cauzalităţii
actului agresiv.
Consumul de alcool este unanim recunoscut ca toxicul cel mai virulent
în declanşarea comportamentelor agresive, atât în sensul autodistructiv, cât şi
în cel heterodistructiv.
Abordarea modelului socio-cultural al agresivităţii nu se poate dispensa
de utilizarea şi de analizele operaţionale ale conceptului „calitatea vieţii” sau
„valoarea umană a vieţii” cu următoarele nivele:
-la un prim nivel dimensiunile: biologică, psihică, socială având
semnificaţii atât relativ autonome, cât şi semnificaţii interdependente, numai
analiza lor integrată şi dinamică putând conduce la concluzii consistente,
valide;
-valoarea vieţii, pe fiecare dintre cele trei dimensiuni (biologică,
psihică şi socială) înţeleasă ca adiţionare a duratei parcurse (cantităţii) a
vieţii, a calităţii acesteia şi a semnificaţiei atribuite de către subiect primelor
două componente (biologică şi psihică).

15
 1.4.Tipuri de agresivitate

Dată fiind marea complexitate a acestui fenomen psihosociologic,

tipologizarea este foarte dificilă. Criteriile de clasificare ies în evidenţă în
mod direct din analiza coordonatelor de definire a agresivităţii:
1. în funcţie de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă;
2. în funcţie de mijloacele utilizate în vederea fianlizării intenţiilor
agresive;
3. în funcţie de obiectivele urmărite;
4. în funcţie de forma de manifestare a agresivităţii.

În primul caz putem distinge:

- agresivitatea tânărului – adultului;
- agresivitatea individuală – colectivă;
- agresivitatea spontană – premeditată;
În al doilea caz distingem:
- fizică – verbală;
- directă – indirectă;
În al treilea caz :
- obţinerea unor beneficii;
- rănirea sau distrugerea victimei;
În al patrulea caz :
- violenţa – non violenţa;
- latentă – manifestă;

16
 Worchel (1991) face distincţia dintre agresivitatea datorată supărării şi
maniei şi agresivitatea instrumentală, care este orientată în primul rând în
direcţia obţinerii unui câştig material.

17
 Capitolul II

Inteligenţa emoţională

2.1.Emoţiile

Sensul adaptiv / nonadaptiv al vieţii emoţionale

La nivel infrauman, conduita emoţională are un caracter reflex-
necondiţionat. În opinia lui Darwin, expresiile emoţionale sunt reziduuri ale
unor acte de odinioară adaptive şi desfăşurate. Putem spune despre conduita
emoţională că se realizează în forme şi limite social-culturale condiţionate.
Fiziologul Cannon M. tratează emoţia ca un ansamblu de reacţii cu
caracter adaptiv. Modificările organice, mobilizarea somato-vegetativă,
activarea simpatică reprezintă o preorganizare energetică a adaptării, într-un
fel „o pregătire pentru luptă”.
Se apreciază că emoţiile de intensitate medie au de regulă un efect
dinamizant adaptiv, în timp ce emoţiile de intensitate maximă au ca efect
dezorganizarea conduitei (Radu 1991). Aceasta duce către teza răspândită în
rândul multor psihologi (Janet, Pavelcu) că emoţia are un caracter
dezadaptiv.
Un punct de vedere în acest sens este cel al lui Claparede: „emoţia apare
când adaptarea este împiedicată din diferitre motive”. Acesta consideră că
emoţia ca un efect al neadaptării într-o situaţie dată. Orice emoţie este un
fenomen de destindere a tensiunii afective prin reacţii vegetative, tonice şi
cinetice.
Cele două concepţii opuse cu privire la sensul procesului emoţional,
una ce vede în mobilizarea energetică pregătirea acţiunii şi cealaltă care

18
reţine numai aspectul dezorganizator al descărcării emotive se sprijină pe
fapte reale. Numai că ele pleacă de la o alternativă falsă sau, considerând că
un anumit aspect trebuie să fie exclusivist asupra celeilalte.
Ori, noi vedem că afectivitatea trebuie privită în mecanismul general al
echilibrului organismului cu mediul, în funcţia generală de reglare a
conduitei care revine fenomenelor psihice.
Se pune problema dacă se poate vorbi de o constituţie emotivă,
caracterizată, după Dupre, prin dezechilibrul nervos, hiperiritabilitatea
difuză şi insuficienţa inhibiţiei voluntară. Experienţele făcute pe animale
sugerează ideea determinării ereditare a emotivităţii (Ciofu 1978). Dar
există şi o emotivitate dobândită în cursul vieţii (Radu 1991). Maturitatea
afectivă indică prezenţa controlului de sine, însuşirea modalităţilor adaptive
la situaţiile cu care ne confruntăm în viaţă.
Vorbind despre echilibrul emoţional nu putem ocoli teoriile echilibrului
cognitiv şi structural. Aceste teorii se referă la universul cognitiv al
indivizilor, adică la măsura în care ştiu ce cred în legătură cu obiectele din
mediul lor. Despre ei însişi sau despre celălalt. Teoriile echilibrului cognitiv
(Doisse 1996) definesc o organizare aparte a elementelor universului
cognitiv: raporturile între diferite elemente trebuie să fie cât mai
satisfăcătoare, mai coerente.
La fel, nu putem ocoli aspectul social, realţiile interumane. Un om are
nevoie de suportul afectiv şi cognitiv al altuia, pentru a-şi explica momentele
neclare şi emotive prin care trece, mai ales într-o situaţie de stres (Schater
1979). Trăirile noastre conţin aproape constant un element de apriciere, de
valorificare a variaţiilor ce au loc în echilibrul dintre noi şi mediu (Pavelcu
1982). Aceste aprecieri determină reacţii de restabilire a echilibrului printr-o
mişcare sau printr-o compensare afectivă a modificării iniţiale.

19
 Emoţia are aşadar o funcţie de restabilire a echilibrului prin derivare,
prin risipirea forţelor pe căi vegetative, utilă prin efectul de rezolvare a
tensiunii psihice, dar uneori dezadaptive pentru conduita umană.
Studiul proceselor constructive ale emoţiilor ţine încă de psihologia
socială. Se atribuie emoţiilor un rol important în adaptarea la mediu. Acest
mediu este cel mai adesea social şi principalele mecanisme de adaptare sunt
elaborate social.
O emoţie, chiar şi lipsită de intensitate schiţează un început de acţiune,
înainte ca o deliberare conştientă să înceapă, permiţând o reglare promptă a
comportamentului (P. Anohin).
Conştientizarea sentimentelor, capacitatea de a-şi accepta sentimentele,
indiferent de intensitatea lor şi capacitatea de a cultiva aceste informaţii
emoţionale, face ca individul să-şi contrenze atenţia mai mult asupra
celorlalţi decât asupra propriilor dureri, atunci când se află în faţa stresului.
În ultima vreme mai multe cercetări scot la în evidenţă importanţa
cultivării emoţiilor precum şi îmbunătăţirea managementului emoţional.
Ceoficientul de inteligenţă (IQ) ne permite să înţelegem şi să abordăm
lumea la un anumit nivel dar emoţiile ajută să ne înţelegem pe noi înşine şi
prin aceasta şi pe ceilalţi. Fără o conştientizare a emoţiilor noastre fără o
recunoaştere şi valorificare a sentimentelor nu putem avea relaţii
armonioase cu ceilalţi oameni, vom pluti în derivă, fără putinţa de a ne
cunoaşte eul.
În urma studiilor făcute asupra pacienţilor cu leziuni cerebrale
(accidente vasculare, tumori), oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzii
interesante în ceea ce priveşte inteligenţa. Atunci când acele părţi ale
creierului, care provoacă emoţiile suferă leziuni, intelectul rămâne intact, se
poate încă vorbi, analiza, atinge performanţe la testele de inteligenţă dar nu

20
vom putea să luăm decizii în lumea reală, nu vom putea să ne facem planuri
pe termen scurt sau lung.
Ce se întâmplă exact la nivelul creierului nostru nu este încă clar dar,
funţiile raţionale şi emoţionale ale creierului se află într-o strânsă relaţie de
interdependenţă. Din punct de vedere evoluţionist, componenta emoţională a
existat în creierul uman cu mult înaintea dezvoltării raţiunii, neocortexul, dar
aceasta nu înseamnă că este mai primitiv. Centrii emoţionali şi raţionali ai
creierului au evoluat împreună, aflăndu-se într-o relaţie de interdependenţă
atât din punct de vedere structural cât şi din punctd de vedere al proceselor
biochimice, iar între ei există un pemanent schimb de informaţii. Rezultatul
acestui schimb de informaţii nu duce doar la apariţia instinctului de
autoceonservare, ci şi la naşterea unor abilităţi rafinate precum empatia,
creativitatea, sociabilitatea şi autocunoaşterea.
Emoţiile nu alterează procesele cognitive, dar există tendinţa de a
confunda ceea ce gândim despre sentimente cu sentimentele ânşăşi.

21
 2.2.Definirea şi caracterizarea inteligenţei emoţionale

Psihologul W. Mischel de la Universitatea Stanford a aplicat unor

copii în vârstă de 4 ani un test cu „acadele” care poate preconiza cât de
repede se pot adapta aceştia în perioada liceului. Testul constă în ale oferi
copiilor o singură acadea chiar în acel moment sau două acadele peste o
perioadă de timp când se va întoarce supraveghetorul. Acest test este de fapt
unul de inteligenţă emoţională. Copii care-şi pot controla sentimentele,
emoţiile şi au suficientă răbdare pentru a primii două acadele, se dovedesc a
nu fi doar mai capabili din punct de vedere emoţional ci şi mai conpetenţi la
şcoală şi în viaţa de toate zilele.
Toate aceste descoperiri şi alte indicii privind sentimentele noastre şi
consecinţele lor sunt cuprinse în cartea lui Daniel Goleman intitulată
„Inteligenţa emoţională”. Cartea subsumează rezultatele unor cercetări care
arată că dezvoltarea emoţională a elevilor este decisivă pentru succesul lor în
viaţă şi nu doar pentru rezultatele şcolare.
Cercetătorii au demonstrat că elevii care au un sistem emoţional stabil
la vârsta de 4 ani au rezultate mult mai bune la diverse examinări sau la
facultate. Capacitatea de a recunoaşte şi de a face faţă emoţiilor duce la
performanţe mai mari la şcoală şi în relaţiile interumane.
Plecându-se de la rolul adaptativ al afectivităţii s-a constatat că
persoanele care au un coeficient intelectual (QI) –indice al nivelului de
dezvoltare al inteligenţei, stabilit prin raportarea vârstei mentale la vârsta
cronologică; înalt sau o inteligenţă academică foarte bine dezvoltată se
descurcă mult mai puţin în viaţa de zi cu zi, în timp ce altă categorie de
subiecţi care au un IQ mai redus în comparaţie cu primii, au rezultate

22
deosebite în practică. De aici se poate naşte întrebarea : „cum reuşesc aceştia
să aibă rezultate bune în situaţii critice şi să facă faţă oricăror împrejurări ale
vieţii?”. Sternberg (1988) a rugat oamenii de pe stradă să arate ce înţeleg ei
printr-o persoană inteligentă. În urma testărilor s-a ajuns la concluzia că ei
dispun de o altă abilitate decât inteligenţa academică, datorită căreia reuşesc
să depăşească obstacolele vieţii. Această abilitate a fost raportată iniţial la
inteligenţa socială care desemnează capacitatea de înţelege şi a stabili relaţii
interumane.
Thorndike definea inteligenţa socială ca fiind capacitatea de a înţelege
şi de acţiona inteligent în cadrul relaţiilor interumane. H.Gardner (1993) în
teoria sa privind inteligenţele multiple, rezervă un loc important acelor
forme de inteligenţă care permit omului o adaptare superioară la mediul
social. Astfel, el a introdus termenii de inteleigenţă interpersonală şi
intrapersonală. Inteligenţa interpersonală se referă la abilitatea de a îi
inţelege pe ceilalţi, de a cunoşte ceea ce-i motivează pe oameni, cum
muncesc ei şi cum pot să cooperezi mai bine cu ei.
Inteligenţa intrapersonală constă în abilitatea de a se întoarce spre
sine, in interiorul propriei persoane şi reprezintă abilitatea de a forma cu
acurateţe un model vertical al sinelui şi de a folosi acest model pentru a
acţiona adecvat în viaţă.
Studiile privind inteligenţa emoţională sunt relativ recente, ele
debutând în jurul anilor ‘90. În acest sens a apărut trei mari direcţii în
definirea inteligenţei emoţionale reprezentate de: 1. John D. Mayer şi Peter
Salovey; 2. Reuven Bar-On; 3.Daniel Goleman;
1. Mayer şi Salovey consideră că inteligenţa emoţională implică:
a) abilitatea de a percepe cât mai corect emoţiile şi de a le exprima;

23
 b) abilitatea de a accede sau genera sentimente atunci când ele facilitează
gândirea;
c) abilitatea de a cunoaşte şi a înţelege emoţiile şi de a le regulariza
pentru a promova dezvoltarea emoţională şi intelectuală;
2. În cadrul celei de-a două versiuni de tratare a inteligenţei emoţionale
se află studiile realizate de-a lungul a 25 de ani de Reuven Bar-On. În 1992
Reuven Bar-On doctor la Universitatea din Tel Aviv a stabilit şi el
componentele inteligenţei emoţionale după cum urmează:
Aspectul intrapersonal
- conştientizarea propriilor emoţii – abilitatea de a recunoaşte propriile
sentimente;
- optimism – abilitatea de a apăra ceea ce este bine şi diponibilitatea
de exprimare a gândurilor, credinţelor, sentimentelor, dar nu într-o
manieră distructivă;
- respect – abilitatea de a respecta şi accepta ceea ce este bun;
- autorealizare – abilitatea de realiza propriile capacităţi potenţiale,
capacitatea de a începe să te implici în căutarea unor scopuri;
- independenţa – abilitatea de a te direcţiona şi controla singur în
propriile gânduri şi acţiuni, capacitea de a fi liber de dependenţele
emoţionale.
Aspectul intrepersonal
- empatie – abilitatea de a fi conştient, de a înţelege şi aprecia
sentimentele celorlalţi;
- relaţii interpersonale – abilitatea de a stabili şi menţine relaţii
interpersonale reciproc pozitive, acest lucru caracterizându-se prin
intimitate, oferire şi primire de afecţiune;

24
 - responsabilitate socială – abilitatea de a-ţi demonstra propria
cooperativitate ca membru contribuabil şi constructiv în grupul
social;
Adaptabilitate
- rezolvarea problemelor – abilitatea de a fi conştient de probleme şi
de a defini problemele pentru a genera şi implementa potenţialele
soluţii;
- testarea realităţii – abilitatea de a stabili corespondenţe între ceea ce
înseamnă o experienţă şi care sunt obiectivele existente;
- flexibilitate – abilitatea de a-ţi ajusta gândurile, emoţiile şi
comportamentul pentru a schimba situaţia şi condiţiile;
Controlul stresului
- toleranţa la stres – abilitatea de a te ate împotrivi evenimetelor şi
situaţiilor stresante fără a poticni şi de asemenea , abilitatea de a face
faţă acestora în mod activ
- controlul impulsurilor – abilitatea de rezista sau amâna
impulsivitatea şi de a goni tendinţa care te determină să acţionezi în
grabă;
Dispoziţia generală
- fericire – abilitatea de a te simţii satisfăcut de proria viaţă, de te
distra singur şi împreună cu alţii;
- optimism – abilitatea de a vedea partea strălicitoare a vieţii, de a
menţine o atitudine pozitivă în ciuda adversităţilor;
Aceşti cinci factori componente ale inteligenţei emoţionale (IE) se
evaluează prin teste specifice. Suma punctelor obţinute la aceste teste
reprezintă coeficientul de emoţionalitate, EQ. De obicei tipul de persoană
care cunoaşte succesul în viaţă are un EQ ridicat.

25
3. A treia mare direcţie în aboradarea inteligenţei emoţionale este
reprezentată de D. Goleman. În viziunea sa construtele care compun
această formă de inteligenţă sunt :
conştinţa de sine – încredere în sine
autocontrol – dorinţa de adevăr, conştiinciozitate, adaptare
motivaţia – dorinţa de a cuceri, iniţiativa, optimismul
empatia – a-i înţelege pe ceilalţi, capacitatea politică
aptitudini sociale – comunicarea, conducerea, stabilirea de relaţii,
colaborarea, capacitatea de lucru în echipă
În cartea sa din 1995 Goleman şi-a formulat definiţia inteligenţei
emoţionale pe baza lucrării lui Mayer şi a lui Salovey din 1990. Goleman a
adăugat multe lucruri la ceea ce el a prezentat ca fiin inteligenţă emoţională.
Astfel el a adăugat câteva variabile care ar putea fi mai bine numite
„trăsături de personalitate sau de caracter” decât componente ale inteligenţei
emoţionale. De exemplu a prezentat optimismul, perseverenţa şi capacitea de
a amâna satisfacţiile ca pe nişte aspecte majore ale inteligenţei emoţionale.
În prezent există un dezacord dacă inteligenţa emoţională este un
potenţial înnăscut ori dacă ea reprezintă un set de abilităţi, competenţe sau
îndemânări învăţate. Goleman în 1998 susţine că „spre deosebire de gradul
de inteligenţă care rămâne acelaşi pe parcursul vieţii sau de personalitate
care nu se modifică, competenţele bazate pe inteligenţa emoţională sun
abilităţi învăţate”.
Mayer şi Salovey şi-au actualizat în cartea din 1997 definiţia dată
inteligenţei emoţionale arătând că: „în cealaltă lucrare a noastră am definit
inteligenţa emoţională în funcţie de abilităţile pe care le implică. Astfel într-
una din primle noastre definiţii considerăm inteligenţa emoţională ca fiind
capacitatea de a controla propriile sentimente şi sentimentele celorlalţi,

26
capacitatea de a face diferenţa între ele precum şi folosirea acestor informaţii
pentru ghidarea propriului mod de gândire şi a propriilor acţiuni. În prezent
această definiţie ni se pare vagă şi incompletă. Sentimentele ca forme
superioare, complexe, relativ stabile ale afectivităţii şi cu un înalt grad de
conştientizare favorizează interacţiunile optime ale emoţionalităţii cu
raţionalitatea. De asemenea, inteligenţa emoţională înseamnă şi abilitatea de
a înţelege emoţiile, presupunând cunoaşterea emoţiilor şi reglarea lor astfel
încât ele să poată contribui la dezvoltarea intelectuală şi emoţională.”
Mayer şi Salovey au încercat să pună în evidenţă mai multe niveluri
ale formării inteligenţei emoţionale cum ar fi:
Percepţia, evaluarea şi exprimarea emoţiilor
- capacitatea de a identifica emoţia în propriile gânduri, sentimente şi
stări fizice;
- capacitatea de a identifica emoţiile la alţii;
- capacitatea de a exprima emoţiile cât mai precis şi de a exprima
nevoile legate de sentiment;
- capacitatea de a distinge între sentimente precise şi imprecise;
Facilitatea emoţională a gândirii
- emoţiile dau prioritate gândirii prin direcţionarea atenţei asupra
informaţiei importante
- emoţiile sunt suficient de clare şi accesibile încât pot fi generate ca
ajutor pentru memorie şi judecată;
Înţelegerea şi analiza emoţiilor
- capacitatea de înţelege emoţiile şi de a folosi cuvintele despre
emoţii;
- recunoaşterea asemănirilor şi diferenţelor dintre stările emoţionale;

27
 - cunoaşterea semnificaţiei stărilor emoţionale în funcţie de situaţiile
şi relaţiile complexe în care se produc;
- cunoaşterea modului de evoluţie şi de transformare a emoţiilor în
funcţie de situaţie;
- capacitatea de a interpreta sensul emoţiilor în relaţii cum ar fi
tristeţea care se instalează în urma unor pierderi;
Reglarea emoţiilor pentru a promova creşterea emoţională şi
intelectuală
- capacitatea de a fi deschis, de a accepta atât sentimentele plăcute cât
şi pe cele neplăcute;
- capacitatea de a manipula atât emoţia proprie, cât şi pe a celorlalţi
prin moderarea emoţiilor negative şi sublinierea celor plăcute fără a
exagera informaţia pe care o conţine;

28
 2.3.Empatia ca trăsătură a inteligenţei emoţionale

Empatia se construieşte pe deschiderea spre sentimentele celorlalţi, pe

abilitatea de a citi informaţiile provenite prin canale nonverbale. Reamintim
că, în cadrul comunicării interumane, comunicarea nonverbală reprezintă cel
puţin 60%. Cuvintele pot exprima relativ puţin din sentimentele oamenilor,
fapt pentru care empatia se bazează pe capacitatea de a intui sentimentele
oamenilor, atribuind o maximă atenţie informaţiilor de tip nonverbal : tonul
vocii, mimica, gesturile şi mişcările persoanei ş.a. S-a constat că 90% dintre
mijloacele de exprimare a stărilor afective sunt non-verbale. De asemenea, o
persoană stresată are un ton al vocii oscilant şi redus ca intensitate, gesturi
precipitate, care dovedesc iritare şi nelinişte.
Adevărul în privinţa emoţiilor se află mai mult în „cum” spune
persoana decât în „ceea ce” spune, mai ales când între latura verbală şi cea
nonverbală a comunicării apar neconcordanţe sau chiar contradicţii. Este
important de reţinut că, în cazul unor discordanţe între cele două modalităţi
de comunicare, cele care ssunt percepute ca atare sunt semnalele nonverbale.
De exemplu, atunci când cineva ne comunică verbal că este o persoană care
îşi organizează bine activitatea, îşi alcătuieşte planuri chibzuite pe care le
aplică eficient în practică, dar întârzie la întâlnire, foile după care expune se
află în dezordine, începe cu prezentarea unor aspecte neimportanete etc., este
cazul să „vedem” cum se comportă persoana respectivă şi să dăm mai puţină
crezare cuvintelor.
Concluzionând asupra definiţiilor date empatiei, S. Marcus (1997)
apreciază că punctul nodal al conceptului empatic îl reprezintă conduita
retrăirii stărilor, gândurilor, acţiunilor celuilalt de câtre propria persoană prin
intermediul unui proces de transpunere substitutivă în psihologia

29
partenerului. Empatia este realizată prin transpunerea imaginativ-ideativă
în sistemul de referinţă al altuia – respectiv preluarea modului de a gândi şi
de a realiza rolul social – şi transpunerea emoţională , acţiune de activare a
unei expertienţe, de substituire în trăirile lui menţionate prin identificarea
afectivă a partenerului, preluarea stării lui de spirit.
S. Marcus a sistematizat ipostazele sub care se prezintă empatia:
- fenomen psihic – situaţie în care se relevă dimensiunea sa de fapt
interior, subiectiv în continuă transformare;
- proces psihic – ceea ce arată că are o desfăşurare plurifazică ce se
întinde de la proiecţia eului până la identificarea cu altul;
- produs psihic – empatia se concretizează în retrăirea gândurilor,
emoţiilor, acţiunilor celorlalţi;
- însuşire psihică – când ne apare ca trăsătură de personalitate, ca
aptitudine a individului;
- construct multidimensional de persoanlitate – care include toate
aspectele menţionate la formele anterioare.
Empatia ca dimensiune a inteligenţei emoţionale se manifestă în
special sub forma unei trăsături de personalitate.
Rolul empatiei în cunoşterea interpersonală este cel puţin la fel de
important ca şi cel al factorilor intelectuali şi se manifestă printr-un alt stil
apreciativ. Trăsăturile definitorii ale acestui stil empatic de personalitate
constau în capacitatea de traspunere în psihologia modelului extern sau de
proiecţie atitudinal-afectivă îmbinată cu perceperea realităţii din perspectiva
acestui model extern, ca şi cum ar fi cealaltă persoană. Persoanele cu un
nivel înalt al empatiei îmbină experienţa afectivă, care este bogată şi
nuanţată, cu flexibilitatea în planul cognitiv, prin utilizarea şi aplicarea unor
criterii apreciative diverse adaptate situaţiei. Oricum, ele nu sunt sclavele

30
prejudecăţilor, nu au obiceiul atunci când întâlnesc pe cineva să-l
„eticheteze” după câţiva indicatori percepuţi superficial.

31
 2.4.Profilul psihologic al persoanelor cu un nivel ridicat al inteligenţei
emoţionale

Deosebirea dintre inteligenţa emoţională (IE), al cărui nivel de

structurare se apreciază prin coeficientul emoţional (QE), şi inteligenţa
academică, care se raportează la gândirea logică şi se dobândeşte în şcoli,
evaluată prin coeficientul intelectual (QI). Se poate face şi în termeni
accesibili tuturor şi anume : „glasul inimii şi vocea raţiunii”. Cele două
forme de inteligenţă se referă la două feluri de cunoaştere, una bazată pe
afectivitate, iar cealaltă pe raţiune.
Jack Block a stabilit profiluri tipologice pentru bărbaţi şi femei, care
se află în una dintre următoarele situaţii:
a) Coeficientul intelectual înalt şi coeficientul emoţional mai redus;
b) Coeficientul emoţional înalt şi coeficientul intelectual peste medie;

 Profilul psihologic pentru un bărbat cu coeficientul intelectual înalt (QI)

Este ambiţios şi productiv, perseverent, calm, imperturbabil cu privire la
ceea ce îl priveşte, fiindcă socoteşte că are dreptate şi nu poate fi vulnerabil.
Este predictibil, poţi să prevezi cum se va comporta în diferite situaţii, cum
va reacţiona în cele mai diverse contexte profesionale şi sociale. Tinde să fie
critic şi condescendent, cusurgiu, dificil şi inhibat, stânjenit şi jenat în
experienţa sexuală şi senzuală, inexpresiv şi detaşat, în plan emoţional fiind
stupid şi neprietenos.
 Profilul psihologic pentru un bărbat cu abilitate sau coeficient emoţional
înalt (QE)
Posedă un echilibru social în relaţiile interumane. Are o capacitate
remarcabilă de a se angaja în rezolvarea problemelor altor persoane, se poate

32
dedica unor cauze nobile, este responsabil din punct de vedere social şi are
în vedere latura morală a împrejurărilor în care se află implicat. Este
simpatetic şi grijului în relaţiile interpersonale. Are o viaţă afectivă bogată,
nuanţată în privinţa propriei persoane. Se simte confortabil cu sine şi cu
alţii în universul social în care trăieşte.
 Profilul psihologic al unei femei cu IQ înalt
Are încredere în intelect, în forţa de cunoaştere a raţiunii. Are fluenţă în
exprimarea gândurilor. Apreciază în mare măsură valorile intelectuale, dând
dovadă de interese pregnante pentru domeniile intelectuale şi estetice. Are
tendinţa spre introversiune, fiind orientată spre propria persoană. Este
predispusă la anxietate, disecarea firului în patru, exacerbarea greşelilor
proprii care o macină în timp şi vinovăţie. Ezită să-şi exprime sau să-şi arate
supărarea sau mănia într-un mod firesc, deschis.
 Profilul psihologic al unei femei cu QE înalt
Tinde să fie afirmativă exprimându-şi direct, natural sentimentele, simţându-
se bine în pielea ei, gândurile despre propria persoană fiind pozitive. Pentru
ea viaţa are sens şi merită şă fie trăită din plin. Este o fiinţă sociabilă. Care
îşi exprimă adectvat sentimentele şi se adaptează bine la stres. Este
echilibrată din punct de vedere social, face uşor cunoştinţă cu persoane noi,
se simte confortabil cu sine fiind glumeaţă, jucăuşă, spontană şi naturală în
plan sexual. Foarte rar se simte anxioasă.
Goleman se referă la două tipuri de persoane din punct de vedere afectiv :
pasionatul şi indiferentul.
Pasionatul are reacţii emoţionale exagerate faţă de o situaţie, iar
indiferentul tinde să ignore aproape total gravitatea unei probleme. El dă un
exemplu cu un avion care începe brusc să se zgâlţâie dintr-o parte în alta
datorită condiţiilor meteo nefavorabile. Problema – spune Goleman – este

33
ce faceţi: sunteţi tipul de persoană care vă cufundaţi în cartea sau revista
dumneavoastră sau continuaţi să urmăriţi un film ignorând turbulenţa? Sau
recitiţi instrucţiunile î caz de pericol, urmărind însoţitorii de bord să vedeţi
dacă dau semne de panică? Care dintre aceste răspunsuri vi se potriveşte mai
mult semnifică atitudinea voastră în caz de pericol. Scenariul cu avionul este
un element dintr-un test psihologic, în care se urmăreşte să se vadă dacă
oamenii tind să fie vigilenţi dând atenţie fiecărui detaliu al situaţiei dificile,
primejdioase sau dacă, dipotrivă, nu dau importanţă situaţiei pentru a nu
spori sentimentul de teamă. Aceste două reacţii emoţionale diferite faţă de
primejdie se pot explica în felul următor. Unii subiecţi sunt prea îngrijoraţi
de situaţie, ceea ce le amplifică reacţiile de teamă, fără ca ei să
conştientizeze starea de panică. Rezultatul este că emoţiile lor par toate mult
mai intense în raport cu gravitatea situaţiei. Cei care îşi abat atenţia de la
situaţie iau mai puţin în seamă propriile reacţii, minimalizând astfel replica
lor emoţională. La extreme aceasta înseamnă că pentru unii oameni
conştiinţa propriilor emoţii este copleşitoare în timp ce pentru alţii aceasta de
abia există.
Să luam ca exemplu un student care într-o seară a descoperit un
incendiu izbucnit în dormitorul său, a luat extinctorul şi a stins focul. Nimic
neobişnuit, în afară de faptul că în drumul său pentru a lua extinctorul şi
apoi în drumul său înapoi spre foc el a mers încet în loc să alerge. Motivul?
El nu a simţit că există vreo urgenţă. Acestă întâmplare a fost consemnată de
Edward Diener, psiholog la Urbana, Universitatea din Illinois, care studia
intensitatea trăirilor umane. Acest student, comparativ cu colegii lui avea
reacţii afective de minimă intensitate. El era în esenţă o persoană care trece
prin viaţă fiind afectat puţin sau deloc chiar în cazul unui pericol cum ar fi
un incendiu. Prin contrast, Diener prezintă cazul unei femei care, atunci când

34
şi-a pierdut stiloul preferat, a fost timp de mai multe zile tulburată. Altă dată,
ea a fost atât de marcată de o reclamă referitoare la mari reduceri de preţ
acordate la încălţămintea pentru femei dintr-un magazin de lux, încât a lăsat
baltă ceea ce făcea, a sărit în maşină şi a mers trei ore până la magazinul din
Chicago. Diener a stabilit că femeile în general percep atât emoţiile pozitive
cât şi pe cele negative mai puternic decât bărbaţii. Lăsând deoparte
diferenţele între sexe, viaţa emoţională este mai bogată pentru cei care
percep mai mult. Sensibilitatea emoţională sporită însemnă că la astfel de
oameni cea mai mică provocare dezlănţuie furtuni emoţionale, pe când cei
aflaţi la cealaltă extremă abia dacă au vreun simţământ chiar în circumstanţe
foarte cumplite.
Goleman descrie o boală numită de psihiatri alexitimie care ar însemna
incapacitatea de a-şi exprima prin cuvinte sentimentele, emoţiile. O serie de
persoane duc lipsă de cuvinte pentru exprimarea sentimentelor şi par că nu
au sentimente. Totuşi, în realitate nu le lipsesc trăirile, dar fiindcă ei nu au
capacitatea necesară să le exprime, sunt văzuţi de cei din afară ca persoane
fără sentimente. Psihanaliştii au analizat o clasă de pacienţi care nu puteau fi
trataţi prin nici o metodă pentru că nu se raportau la nici un sentiment, la
nici o fantezie, la vise, neavând o viaţă emoţională despre care să poată
vorbi. Caracteristicile celor care suferă de alexitimie sunt dificultatea de a
scrie propriile lor sentimente şi pe cele ale altora, precum şi un vocabular
emoţional limitat. De asemenea, le este greu să distingă emoţiile, să le
diferenţieze unele de altele şă să facă diferenţa între emoţii şi senzaţii
corporale. Aceste persoane simt că au un nod în stomac sau că au palpitaţii,
dar nu ştiu că sunt anxioase. După J.C.Nemiah şi P.Sifneos, alexitimia este
caracterizată prin incapacitatea de cunoaştere a dispoziţiei emoţionale, fiind
ilustrată sub aspect clinic prin : sărăcirea vieţii imaginative, rigidizarea vieţii

35
emoţionale (constricţia), incapacitatea de exprimare adecvată şi nuanţată în
vederea comunicării dispoziţiei, inabilitatea de autoexaminare şi
incapacitatea de autocunoaştere. Incapacitatea acestor pacienţi de a aborda
problemele vieţii lor interioare şi de a le exprima în cadrul dialogului şi al
reacţiei medic-pacient a fost numită de unii clinicieni gândire operatorie, iar
de alţii hiposimbolism. Aceşti pacienţi prezintă o incapacitate de a trăi şi de
a exprima emoţii. Totuşi, alexitimia nu a fost clarificată sub aspectul ei
patogenic, presupunânddu-se că ar exista mai multe niveluri de perturbare
(afectiv, fantasmatic sau al relatării verbale) la care ar putea apărea blocajul.
De asemenea, s-a presupus că ar exista o deficienţă profundă, probabil
înnăscută, în virtutea căreia ca răspuns la stimularea externă se produce
numai o mobilizare neurofiziologică, fără o antrenare psihologică, sau este
vorba numai de o deficienţă a relatării verbale.
Doctorul Peter Sifneos, psihiatru la Harvard, consemna că problema
constă în exprimarea şi comunicarea precisă a sentimentelor pe care le au. Ei
sunt incapabili să conştientizeze sentimentele. Este evident că alexitimicii
simt, dar nu au cheia de a descifra simţirile lor. Sentimentele vin sprei ei, ei
spun că se simt groznic, dar nu pot spune exact, nu pot să descrie starea
emoţională respectivă. Nu se ştie ce anume cauzează alexitimia, de aceea
doctorul Sifneos presupune că există o deconectare între sistemul limbic şi
neocortex, între creierul emoţional şi centrul vorbirii.
Conştiinţa de sentiment nu este numai un act de cunoaştere a unei
forme afective, ci şi o atitudine, un sentiement faţă de sentiment, o reacţie
afectivă la un fenomen afectiv. Dacă metacogniţia se referă la capacitatea de
a şti, de a fi conştient de procesle gândirii, metadispoziţia se referă la
conştiinţa propriilor dispoziţii..

36
 Capitolul III
Devianţia

Deviaţia este definită ca o transgresiune a normelor aflate în vigoare

într-un sistem social dat, este un comportament care repune în cauză atât
normele sociale cât şi unitatea şi coeziunea sistemului. Comportamentul
deviant acoperă o mare varietate de atitudini mergând de la excentrităţi
(gesturi insolite, dezordine comportamentală) până la comportamente
disfuncţionale, aberante şi delicvente înscrise în aria patologică a tulburărilor
psihologice, a subculturilor.
O distincţie în cadru delicvenţei o propune Edwin Lemert : devianţa
primară şi devianţa secundară. Autorul pune problema devianţei pornind de
la faptul că aproape orice persoană trasgresează, din când în când regulile,
dar aceasta are un cracter temporar şi nerepetitiv. În acest caz avem de-a fece
cu devianţă primară, persoana rămânând una acceptată din punct de vedre
socila, stilul de viaţă este departe de afi dominant de un model deviant (ex
depăşirea vitezei legale, acela care bea mult la o petrecere). Reacţia celorlalţi
este minimă, la fel de minim este şi efectul care-l produce acest
comportament asupra conceptului de sine al persoanei. Actele de devianţă
primară care se repetă şi devin prin această repetitivitate vizibile, se impun.
Dacă individul începe să se caracterizeze prin acte deviante este posibil să se
fi identificat, în mod piblic, ca deviant. Subiectul îşi organizează existenţa în
jurul actelor etichetate ca deviante ajungânu-se astfel în ceea ce se numeşte
devianţa secundară. În continuarea modelării conduitei sale el acceptă
devianţa de rol fapt care comportă consecinţele asupra identităţii sale sociale
şi asupra conceptului de sine.

37
 Harold Linder, s-a ocupat de problema motivaţiei implicate în
delicvenţă şi susţine că înţelegerea şi tratarea „criminozei” (crimei reale)
constă într-o apreciere corectă a „motivelor predispozante”, care îl dirijează
pe individ spre un „comportament delictogen”, pe de o parte , iar pe de altă
parte spre „factorii de precipitare” ce instigă şi declanşează crimele.
Din momentul în care actele deviante capătă un caracter stabil ele sunt
sancţionate şi produc o reacţie socială numită pedeapsă (Durkheim).
De pe poziţiile personalităţii ca şi caracteristică specifică persoanelor
delicvente se vorbeşte de o imaturitate intelectual şi afectivă. Imaturitatea
intelectuală nu trebuie văzută ca fiind identică cu un coeficeint de inteligenţă
scăzut, ci o capacitate scăzută de a stabili un raport raţional între pierderi şi
căştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional. Această abordare
studiată de P Coslin arată că infractorul, în actul deviant pe care-l
desfăşoară, ar trebui să analizeze bine căştigurile şi sancţiunile scontate
luând în considerare şi pragurile de toleranţă socială.
Din punct de vedere al psihiatriei clinice 75% din populaţia
penitenciarelor este reprezentată de indivizi cu tulburare dissocială a
personalităţii. Aceasta se caracterizează „printr-un pattern pervaziv de de
sfidare şi violare a normelor, regulilor şi obligaţiilor sociale şi implicit, a
drepturilor celorlalte persoane” (G.Ionescu). caracteristic pentru aceste
persoane este iritabilitatea, impulsivitatea şi agresivitatea corelată cu lipsa de
regret, de remuşcare, a sentimentelor de culpabilizare referitoare la actele
sale reprobabile sau condamnabile.

38
 PARTEA SPECIALĂ

CAPITOLUL I
METODOLOGIE

În partea specială vom prezenta obiectivele şi metodele utilizate în

desfăşurarea cercetării noastre. Vom face analiza şi prelucrarea rezultatelor
obţinute la cele două probe utilizate : testul Szondi şi testul de inteligenţă
emoţională a lui D. Goleman.

1.1.OBIECTIVE ŞI IPOTEZE

Agresivitatea corespunde dimensiunii psihice activitate-pasivitate,

care se raportează la acţiunea organismului asupra mediului.
Inteligenţa emoţională reflectă gradul de conştientizare şi control a
emoţiilor apărute în urma relaţiilor cu mediu.
Ni se pare important de cercetat modul în care inteligenţa emoţională
potenţează sau nu comportamentul agresiv. Cercetarea de faţă sondează
„lumea interioară” a delicventului şi relaţia acestuia cu ea. Geneza
comportamentului antisocial este datorat, după opinia noastră, şi lipsei sau
insuficientei relaţionări a individului cu propriile stări emoţionale şi
motivaţionale. Tocmai de aceea am întreprins acest demers ştiinţific.

39
 Îndeosebi s-a studiat relaţia individului-delicvent cu victima. Pe
această cale s-a ajuns la conturarea unui profil dominat de lipsa empatiei,
dispreţul pentru victimă, lipsa compasiunii şi a regretului pentru faptă. Toate
aceste caracteristici reflectă relaţia delicventului cu lumea exterioară. Studii
asemănătoare au scos în evidenţă gradul mic de relaţionare empatică şi
agresivitate a persoanelor delicvente (T. Bogdan, V. Preda).

Obiectivul central al acestui studiu vizează surprinderea relaţiei

dintre agresivitate ca latură operaţională a personalităţii şi inteligenţa
emoţională.
Prima ipoteză a studiului fiind : un coeficient mic al inteligenţei
emoţionale corelează pozitiv cu un comportament agresiv manifest.

Al doilea obiectiv al nostru îl reprezintă trasarea unui profil al

persoanei delicvente şi compararea acestuia cu un profil al persoanei
nondelicvente.
Ipoteza a doua fiind : cele două profile diferă în mod esenţial în ceea
ce priveşte manifestarea agresivităţii violente.

Al treilea obiectiv constă în surprinderea unor aspecte care necesită

adoptarea unor tehnici terapeutice, reeducative din partea psihologului în
relaţia cu persoana delicventă.

40
1.2.Lotul de subiecţi

Subiecţii intervievaţi au fost 54 recidivişti din Penitenciarul Jilava şi

18 studenţi din Universitatea Bucuresti
Subiecţiilor li s-a aplicat testul Szondi confrom metodologiei, o data
la trei zile, de zece ori.
Am preferat alegerea de recidivişti, pentru studiul nostru, întrucât
aceştia au dovedit în repetate rânduri manifestarea unui comportament
agresiv, sancţionat social. În cadrul lotului au fost cuprinşi indivizi ce au
comis fapte antisociale de o natură complexă şi foarte variată, de la crimă la
viol, furt şi tâlhărie.
În pofida intenţiei noastre de a clasifica deţinuţii pe „specializări” am
constatat că majoritatea aveau în antecedentele lor mai multe fapte ce se
încadrau în diferite categorii delicveţiale.
Majoritatea subiecţiilor s-au arătat dispuşi să colaboreze, furnizând
informaţii atât în mod direct (teste, anamneze), cât şi în mod spontan,
nesolicitat (când îşi justificau alegerile sau răspunsurile date).

1.3.Metodica utilzată

În cercetarea noastră am utilzat mai multe metode, cum ar fi :

convorbirea, observaţia, testele psihologice. Rezultatele obţinute au fost

41
corelate încercând să surprindem caracteristicile definitorii ale informaţiei de
natură psihologică referitoare la subiecţii intervievaţi.
-Pentru evidenţierea dimensiunii agresivităţii am utilizat testul Szondi;
-Pentru inteligenţa emoţională am utilizat un test situaţional construit
de D. Goleman.

TESTUL SZONDI

Testul Szondi, construit de psihologul Leopold Szondi, in 1937, are

la bază tehnica proiectivă de investigare a personaliţăţii. Prin ambiguitatea
materialului stimul si natura generală a instructajului se dă posibilitatea
subiectului să-şi exprime „lumea sa privată” fără să fie conştient de acest
lucru. Teoria destinului de la baza testului permite evidenţierea următoarelor
fapte:
1. aspiraţiile pulsionare inconştiente ale subiectului;
2. luarea de poziţie inconştientă a Eu-lui faţă de pericolul pulsional;
3. dialectica dintre pulsiuni si Eu.
Autorul testului stabileşte 4 grupe pulsionarle („vectorii pulsionari”)
care evidenţiază un quantum pulsional delimitat şi o direcţie in care se
manifestă trebuinţele şi aspiraţiile pulsionale. Aceşti vectori sunt:
1. vectorul S (pulsiunea sexuală) cu factorii pulsionali: h
(homosexualitate) si s (sadism);
2. vectorul P (pulsiunea paroxismală) cu factorii pulsionali: e
(epilepsie) şi hy (isterie);

42
 3. vectorul Sch (pulsiunea Eu-lui) cu factorii pulsionali: k
(schizocatatonică) si p (schizoparanoică);
4. vectorul C (pulsiunea de contact ) cu factorii pulsionali: d
(depresie) şi m (manie).
Instructajul constă in a-i cere subiectului să aleagă 2 fotografii
simpatice si 2 antipatice dintr-o serie de 8 fotografii. Testul conţine 6 serii a
câte 8 fotografii. Alegerile pe care subiectul le face pot fi interpretate atât din
punct de vedere cantitativ cât şi al direcţiei tendinţei:
1. reacţie medie (când alege 2-3 imagini ale unui factor);
2. reacţie „vid” (când nu alege nici o poză);
3. reacţie plină (când alege cel puţin 4 imagini ale aceluiaşi
factor);
Se consideră că fotografiile constant excluse de la alegere semnifică
„reacţie simptomatică”, adică obiectivată în plan comportamental sub forma
unui act manifestat continuu. Prin aceasta se descarcă tensiunea pulsională
intr-o formă socială. Fotografiile alese in mod constant intr-un anumit factor
şi intr-o direcţie (simpatică sau antipatică) determină „reacţia rădăcină”, care
asigură activitatea dinamică a subiectului. Atunci când sunt alese 4 fotografii
in ambele direcţii (simpatică şi antipatică) avem „reacţie simptomatică” ce
se consumă ca un conflict intrapsihic.
Profilul rezultat din diagrama celor 8 factori pune în evidenţă
modalitatea principală la care recurge subiectul pentru a-şi rezolva dinamica
pulsională precum şi „resortul” care este determinant pentru aceasta.

43
 Testul pentru Inteligenţă Emoţională

Pentru surprinderea gradului de conştientizare şi controlul

emoţiilor personale ne-am folosit de Testul pentru Inteligenţă Emoţională a
lui D. Goleman.
Acesta este un test situaţional, construit din 10 scenarii care vizează
caracteristicile inteligenţei emoţionale.

Trăsăturile inteligenţei emoţionale sunt:

1. conştiinţa propriilor emoţii;
- să fii capabil să le recunoşti;
- să faci diferenţa intre sentimente si acţiuni;
- să inţelegi cauza lor;
2. dirijarea emoţiilor;
- să fii in stare să-ţi exprimi furia natural, fără violenţă;
- să fii in stare să te respecţi, să ai sentimente pozitive faţă de
sine, muncă, familie;
3. motivarea pesonală în exploatarea emoţiilor;
- să fii mai puţin impulsiv şi mai mult autocontrolat;
- să fii mai responsabil;
- să fii capabil să te concentrezi pe sarcină;
4. empatia au citirea emoţiilor;

44
 5. dirijarea relaţiilor interpersonale.
Conţinutul manifest al itemilor se referă la aspecte precum
capacitatea de a fi conştient de emoţiile sale, de a cunoaşte situaţia din punct
de vedere afectiv, de a înţelege de unde vine supărarea şi de a observa
alternativele pe care le poate încerca.
Identificarea propiilor emoţii vizează centrarea atenţiei pe propria
persoană, pe ceea ce simte şi ceea ce doreşte corpul în momentul respectiv
pentru a se simţi cât mai confortabil.
Deasemenea este evaluată şi posibilitatea subiectului de a analiza şi
inţelege relaţiile interpersonale, soluţionarea problemelor din planul
relaţiilor interpersonale.
Punctajul obţinut la test se raportează la media testului (m = 100) şi
permite evaluarea subiectului pe o scară de la 0 la 160.

45
 CAPITOLUL II

2.1.ANALIZA ŞI INTERPRETAREA PSIHOLOGICĂ A DATELOR.

Pentru proba de inteligenţă emoţională s-au obţinut rezultate

semnificativ diferite. Astfel, repartiţia pe grupe (bun, mediu, slab) la cele
două eşantioane a pus în evidenţă diferenţa dintre deţinuţi şi studenţi :

Studenţi Deţinuţi
Bun 10 8
Peste 120 pct (55%) (14%)
Mediu 4 14
80-120 pct (22%) (25%)
Slab 4 32
Sub 80 pct (22%) (59%)

Tabelul 1
Repartiţia subiecţilor în funcţie de rezultatele obţinute la testul de inteligenţă emoţională.

Diferenţele dintre cele două eşantioane sunt semnificative, am folosit

criteriul „chi pătrat” şi am obţinut un scor de 12,71.

46
 Pentru respingerea ipotezei nule, la un prag de semnificaţie de 5%,
trebuia să obţinem un rezultat mai mare 5,90, chiar şi pentru un prag de
semnificaţie de 1% (9.21), rezultatul ne permite să considerăm că între cele
două grupe sunt diferenţe semnificative.

La testul Szondi am prelucrat datele fiecărui subiect şi astfel am

obţinut următoarele rezultate:

h s e Hy k p d m
0 45 80 109 118 151 168 181 125
+- 42 76 111 26 58 46 43 62
+ 414 256 76 34 97 113 164 113
- 39 128 244 362 234 213 152 240

Tabelul 1 cu scorurile obţinute de deţinuţi

h s E Hy k p d M
0 35 51 66 21 14 38 24 26
+- 26 58 18 48 36 52 27 52
+ 91 38 72 41 64 68 48 76
- 28 33 24 70 66 22 71 26

Tabelul 2 cu scorurile obţinute de studenţi

Profilele rezultate indică caracteristici semnificative pentru fiecare dintre ele.

Astefl, la deţinuţi avem :

47
h+(76%) s+(47%)
e-(45%) hy-(67%)
k-(43%) p-(39%)
d+/-(58%) m-(44%)

iar la studenţi :
h+(50%) s0/+-(60%)
e+/-(76%) Hy-(38%)
k+/-(72%) p+-/+(66%)
d-(39%) m+(42%)

48
 Se observă din calculul frecvenţelor că deţinuţii au o mai mare
polarizare în cele patru clase de răspunsuri, deci obţiunile lor sunt mult mai
„ferme”.

Pe lăngă aceste constatări de ordin calitativ avem şi o diferenţiere a

celor două profile în aspectele cantitative. Astfel, pentru factorii s, e, hy, k, p,
m avem o diferenţă semnificativă calculată cu chi pătrat, între cele două
grupe
Pentru s: chi2= 62,05
Pentru e: chi2= 104,4
Pentru hy: chi2= 123
Pentru k: chi2= 52,9
Pentru p: chi2=91,7
Pentru m: chi2=86,9
Numărul gradelor de libertate este (4-1)*(2-1)=3. Valoarea din tabel pentru 3
grade de libertate este 11,34. se constată că diferenţele sunt puternic

49
semnificative. Deci se respinge ipoteza nulă (cele două eşantioane aparţin
aceluiaşi lot).
Analiza comparată va releva următoarele:
La deţinuţi pentru vectorul S:
 h+ senzualitate, orientare asupra unui obiect concret, nevoia de
tandreţe şi iubire infantilă, pasivă.
 s+ agresivitate acumulată, dorinţa de activism, extraversie, dorinţa de
manipulare concretă a obiectelor.
 h+ s+, această configuraţie reflectă sexualitatea medie, o fixaţie pe
concret, pe căutarea obiectului specific al iubirii. Deoarece avem
tensiune în factorii componenţi ai vectorului, conform psihologului
Susanne Deri, comportamentul cu încărcătură sexuală unui astfel de
individ poate lua aspecte antisociale.
Pentru studenţi vectorul S:
 h+ indică deasemeni o trebuinţă de iubire, de tandreţe pe care
subiecţii o resimt.
 s+-/0 o manieră ambivalentă de a trăi agresivitatea dar şi o descărcare
a acesteia.
Capacitatea de sublimare a agresivităţii printr-un travaliu ştiinţific
fără apariţia vreunui simptom patologic.
 h+ s+-/0 corespunde încercării de socializare, sublimarea care poate fi
explicată datorită vârstei subiecţilor ~21 ani, când încă nu sa
manifestat o independeţă afectivă totală de părinţi, încă este o fixare
pe concret. Totuţi se remarcă s+- ce reflectă încercarea de socializare.

Pentru vectorul P, la deţinuţi avem :

50
  e- tensionat, o acumulare de furie, dorinţă de răzbunare, afecte de
violenţe ceea ce duce la un comportament iritabil, imprevizibil,
impulsiv. Imaturitatea cenzurii etice, problemele etice nu au pentru ei
o problemă prea mare şi atunci Supra eul lor este destul de lejer.
 hy-: dorinţă de ascundere, de a nu-şi dezvălui sentimentele, a pune o
mască, adeziunea la normele de grup.
 Pe ansamblu e- hy-: anxietate, angoasa flotantă (pulsiunea violentă se
acumulează dar nu poate fi descărcată liber din cauza lui hy-). Ca
urmare întreaga sferă afectivă este tensionată. Faptul că e- hy- apare
împreună cu constelaţia h+ s+, din vectorul S, teama este foarte
probabil legată de pericolul unei erupţii nedorite a pulsiunilor sexuale
sau agresive.
Pentru vectorul P, la studenţi avem:

 e+/0 maturitate a cenzurii etice, capacitatea de a-şi controla

impulsurile, Supra Eu activ. Faptul că avem oscilaţii între e0 şi e+ ne
arată că acest control nu se realizează în mod compulsiv, care să ducă
la manifestări incoerente temporare în comportament. E+ apare mai
degrabă în corelaţie cu profesiile ce implică un nevel de cultură
ridicat şi în profesiile ce implică o într-ajutorare.
 hy- se poate interpreta, ţinând cont de restul profilului, că o barieră
funcţională din sfera afectivă care blochează manifestarea vizibilă a
emoţiilor.
 e+/0 hy- controlul afectiv (care nu este foarte rigid) poate fi semnul
unui supra eu eficient, care domină trebuinţa infantilă de satisfacere

51
 sadafadf narcisistă, individul fiind capabil să aibă o viaţă afectivă
intensă fără a fi nevoie să-şi etaleze sentimentele în public.

Vectorul Sch : caracteristica acestui vector este exprimarea „structurii” de

funcţionare a Eului.

La deţinuţi:
 k- refularea, negare a conflictelor şi trebuinţelor în dorinţa de a se
adapta la realitate. Exprimă, în continuarea a ceea ce am spus pânâ
acum, o tendinţă de a menţine integritatea narcisică a eului. Eul nu
doreşte să asimileze pulsiuni care sunt oferite de p. Refularea
înseamnă incapsularea trebuinţelor indezorabile, astfel încât să nu
aibă acces la căile de descărcare fireşti ale eului. Totuşi o trebuinţă nu
poate fi pur şi simplu doar prin refulare, aceasta conduce la creştere şi
mai mare a tensiunii interioare.
 p- denotă un refuz sau o incapacitate de conştientizare a propriilor
conflicte şi dorinţe, o lipsă de perspicacitate cu privire la viaţa
psihică. Absenţa introspecţiei! Pulsiunile, trebuinţele sunt descărcate
la nivel primitiv, nonverbal, inconştient fiind proiectate pe un obiect
din mediu. Când p- este tensionat trebuinţele care trebuiesc
descărcate, determină „configurarea” ambianţei conform propriei lor
structuri motivaţionale, fără a fi conştienţi de aceasta.
 k- p- corespunde imaginii Eului copil care a fost „învins” de forţele
exterioare venite din mediu. Aceşti indivizi (k- p-) vor să se adapteze
la realitate nu la lumea ideilor, a sentimentelor, preferă să se identifice
cu un model. În situaţiile când descărcarea pulsiunilor, printr-un
substitut care să eludeze instanţele critice ale Eului (k-) eşuează,

52
 pulsiunile refulate pot izbucni într-un veritabil comportament
antisocial.

La lotul de studenţi s-a obţinut în vectorul sch k- p+

 profilul k- p+ exprimă o scindare interioară, o oscilaţie între
momentele expansiv afective, de proiecţie în viitor ale idealurilor de
individualizare şi momentele de restrângere, de recul afectiv, de
inhibiţie a acestor idealuri subiective. P+ arată că individul are o
trebuinţă de a transgresa propria limita. Caracteristic pentru aceştia
este faptul că ei au nevoie de vrbalizare sau de exprimare conceptuală
a stărilor afective generate de pulsiunile lor. Aceşti oameni au o
uşurinţă în ceea ce priveşte ajungerea conţinutului afectiv în
conştiinţă. Chiar dacă k- este prezent putem observa din ansamblul
profilului că mecanismele ce păstrează integritatea Eului nu sunt
rigide. Eul poate elimina tensiunea pulsională prin modalităţile
adecvate socio-cultural introiectate în procesul educaţiei. Prezenţa lui
k- aici arată că încă nu s-a produs o maturitate deplină în procesul de
diferenţiere a adultului.

În vectorul C, la deţinuţi avem :

 d0, d+,d- : cea mai mare variabilitate atitudinală în ceea ce priveşte
relaţia cu obiectele, valorile investite cu încărcătură afectivă din
mediu înconjurător. Astfel aici puteam găsi persoane care s-au ataşat
de un obiect pe care nu vor să-l piardă (d-), persoane care doresc să
acumuleze noi şi noi lucruri (fără a fi pusă neapărat problema
cleptomaniei) (d+), precum şi situaţii în care indivizii pot avea o

53
 relaţie obiectuală „lejeră”, adică să investească obiectele cele mai
uşor de atins (d0).
 m- semnificativ tensionat, surprinde faptul că indivizii sunt
singuratici, deşi pot simţi o mare nevoie de dependenţă şi de
satisfacţie din partea obiectelor exterioare. Această caracteristică
corespunde personalităţii pasiv-agresive ilustrată prin: opune
rezistenţă la solicitări venite din exterior, atitudine dependent ostilă
faţă de persoana semnificativă, resentimente şi invidie faţă de ceilalţi,
impresia că sunt neînţeleşi. Ei refuză nevoia de a-i privi pe ceilalţi,
impresia că sunt neînţeleşi. Ei refuză nevoia de a-i privi pe ceilalţi ca
un potenţial sprijin afectiv. Atunci când ei intervin în ajutorul altora
pentru a-i ajuta să depăşească stările negative, atitudinea lor poartă
semnele caracteristice unei formaţiuni reacţionale. Manierea
exagerată în care acţionează trădează o contra-investire puternică ce
duce la asumarea rolului de „donator”, deoarece ei însişi resimt o
mare nevoie de dragoste. Aceşti indivizi au o înaltă toleranţă la
frustrare în faţa decepţiilor vieţii (nu cele de moment, în care domină
prestigiul actual), deoarece ei nu-şi permit nicioadată să se aştepte
prea mult de la viaţă. Comportamentul agresiv trebuie considerată ca
o reacţie, ca o revanşă împotriva obiectelor exterioare.

La studenţi în vectorul C avem:

 constelaţia d- m+ indică faptul că individul este optimist în speranţele
sale de a obţine satisfacţii (m+) de la obiectul investit afectiv (d-).
Aceste „obiecte” pot fi persoane, idei, sau profesii. „Fidelitatea” faţă
de aceste obiecte îi face să fie idealişti în ceea ce priveşte raportul
cantitatea de timp şi energie investită, respectiv satisfacţia obţinută în

54
 urma relaţionării efective cu acestea. Este o constelaţie firească la
vârsta şi interesele studentului.

În încheierea acestei descrieri precizăm că sindromul criminalului (h+ s+

e- k- p- m-) descris în bibliografia lui Szondi s-a regăsit şi în cercetarea
noastră. Prezentat pe scurt avem:
 agresivitatea şi ostilitatea acumulată (s+,e-), comportament impulsiv
şi violent, tendinţa de fixare pe realitate, imagine incapabilă de
sublimare a impulsurilor sexuale (h+, s+), absenţa cenzurilor primare
(etice-morale) şi secundare (cele din vectorul sch). Atitudinea
extrapunitivă, responsabilitatea este proiectată în afară (e-, p-).
Încapacitatea de verbalizare a propriilor conflicte şi trebuinţe (p-).
Contact impropriu cu obiectele lumii (do, m-).

Ţinând cont de rezultatele obţinute la testul de inteligenţă emoţională se

observă o corelaţie în ceea ce priveşte rezultatul obţinut la acesta şi
mecanismele psihologice respomsabil de acest fapt. Astfel nu numai că
trăirile emoţionale nu sunt conştientizate dar avem şi o reprimare
inconştientă puternică a acestora, ceea ce conduce la constituirea unui
cerc vicios în exprimarea şi modularea comportamentului în funcţiei de
nevoile individului.
Din aceste considerente putem să tragem concluzia că ipoteza potrivit
căreia un coeficient mic de inteligenţă emoţională este corelată cu un
comportament agresiv, se verifică.

55
2.2.Concluzii

În finalul cercetării noastre menţionăm că am dorit să abordăm

agresivitatea şi delicvenţa ca perturbări de tip afectiv-motivaţional a
personalităţii. Cauzele acestor perturbări pot fi interne (introiecţiile, structura
neuropsihică, frustrarea sau suprasolicitarea) şi externe (culturale,
economice, educaţionale, familiale) şi sunt legate de efectele particulare ale
întălnirii acestora două categorii de factori. De aceea un proces educaţional
reuşit creează mecanisme de inhibare şi autocontrol al conduitelor agresive,
care la rândul lor vor preveni reacţia delicvenţa chiar şi atunci când diferitele
surse vor stimula individul.
Formarea unor strategii de intrare în contact şi de satisfacere a
nevoilor sau a intereselor se realizează prin educaţie. Atunci când persoana
devinde conştientă de aceste strategii şi le foloseşte pentru a îndepărta
barierele are loc autoexplorarea şi realizarea contactului cu mediul extern.
Afectivitatea, ca trăire subiectivă de un anumit grad de complexitate şi
având o anumită semnificaţie pentru persoana care le încearcă, fiind stâns
legată de motivaţie determină o anticipare a acţiunii. Este posibil să intervină
o discordanţă calitativă între forma de afectivitate actualizată şi cerinţele
ambientale.
Vom prezenta un model de funcţionarte a agresivităţii în care se vor
evidenţia punctele pentru posibilele modificări ale comportamentului. Acest
model este adaptat după A. Moreau.

56
 Stimul

1. A simţi

Introiecţie

2.A conştientiza

5. A intra în contact

Proiecţie

3. A aduna resurse
4. A acţiona

Retroflexie

Evitare

A învăţa cum să se spargă acest „cerc vicios” care se reia la nesfârşit

(dovedit de faptul că deţinuţii sun recidivişti ) a fost intenţia noastră de la
început.

57
 Fiecare nevoie sau tendinţă a organismului se simte pentru că este
naturală şi este o potenţialitate care cere să fie activată pentru a se realiza
tranzacţii mai bune, care să faciliteze o adaptare mai bună o organismului la
mediul intern şi extern. Atunci când o nevoie este activată se formează o
zonă de interes în câmpul interacţiunilor organism mediu, care va organiza
conduita persoanei până când nevoia este satisfăcută. Există mecanisme
inconţtiente care întrerup acest proces şi perturbă tranzacţiile dintre
organism şi mediu – introiecţia, proiecţia, retroflexia, evitarea.
Introiecţiile sunt mecanismele prin care persoana preia necritic,
valori, informaţii, comportamente, credinţe ce aparţin celor cu care intră
frecvent în contact. Ele fixează individul pe experienţe care nu-i aparţin şi pe
care le preia fără a le evalua. De obicei sunt introiectate modelele parentale
sau stereotipii sociale care-i rigidizează caracterul. Introiecţiile împiedică
autoexplorarea.
Proiecţiile sunt mecanisme inconştiente prin care persoana neagă
unele aspecte legate de ea însăşi (convingeri, sentimente, credinţe, nevoi )
atribuindu-le altora. Aceste conţinuturi pe care le-ar putea releva
conştientizarea sunt considerate indezirabile şi nu sunt recunoscute de
individ ca aparţinându-i. Este cumva firesc întru-cât ele au la bază
introiecţiile. Cel care îşi neagă agresivitatea o atribuie frecvent altora, uneori
justificat, alteori nu. În orice caz persoana respectivă devine foarte sensibilă
la tendinţele agresive ale celor din jur.
Retroflexia descrie mecanismul general de negare şi reţinere a
tensiunii pulsionale prin adăugarea sau opunerea unei tensiuni
senzoriomotorii. Exemple de retroflexie sunt frecvent întălnite : reţinerea
lacrimilor, muşcarea buzei superioare, încordarea maxilarului etc.

58
 Am prezentat aceste mecanisme pentru că ele stau la baza menţinerii
unui comportament şi foarte frecvent în analiza noastră ne-am întălnit cu
astfel de situaţii.
Aceşti oameni au responsabilitatea, au capacitatea mintală dar
socotesc că faptele lor este adasd o „facere de dreptate”, cu de la sine
putere, că ei nu sunt vinovaţi şi că nu-i drept să li se impută faptele. Cu toate
că au mai fost pedepsiţi cu privarea de libertate ei tind să reitereze actele
antisociale şi datorită unui proces de obişnuinţă, de formare a unei tendinţe
criminale, care nu are nimic în comun cu tendinţe ereditare spre crimă.
Astfel dintr-un delicvent ocazional poate ajunge recidivist, mai ales când
factorii sociali, familiali, profesionali sunt slabi reprezentaţi în momentul în
care individul ar avea nevoie de susţinerea lor.
În încheierea cercetării noastre menţionăm faptul că ipotezele
cercetării s-au confirmat şi anume că un coeficient mic de inteligenţă
emoţională corelează pozitiv cu un comportament agresiv, deasemenea
există diferenţe esenţiale între cele două profile în ceea ce priveşte
manifestrea agresivităţi.

59
 CAPITOLUL III

3.1.Schiţa unui program terapeutic

În această secţiune prezentăm anumite modalităţi care să fructifice

rezultatele cercetării noastre. Trebuie să ţinem cont de specificul universului
penitenciar şi să folosim mijloacele oferite chiar de către acesta. Am precizat
că am dorit să cunoştem mai bine „interiorul” persoanei care a avut
manifestări antisociale, în special agresive, pentru a aplica un anumit
program recuperativ adaptat.
Cu toate că în lucrarea noastră nu am putut să cuprindem un lot de
subiecţi care să fie reprezentativi pentru diferite categorii de vârstă totuşi am
observat prin observaţie directă, din discuţiile cu personalul penitenciarului
că deţinuţii sub 30 ani reprezintă peste 75% din persoanele închise. Dacă
luăm ca bază teoria pulsiunilor (destinului) a lui Szondi, putem spune că
agresivitatea manifestată antisocial se datorează scăderii intensităţii
pulsiunilor. Dacă acest lucru este un fapt real, el poate fi ajutat să se producă
prin metode terapeutice care să intărească elementele negative introiectate in
timpul socializării.
Din concluziile pe care le-am tras, conştientizarea şi controlul
emoţional redus conduc la un comportament mai impulsiv, putem opta către
exerciţii de tip gestalt, de conştientizare a senzaţiilor, a emoţiilor, a
trebuinţelor, dar şi terapii bazate pe tehnica dramatizării (dramaterapie) .
Exerciţiile se pot realiza individual sau în diade, preferabil este în
diade. Partenerii să-şi spună unul altuia, pe rând propoziţii de genul „acum şi
aici sunt conştient de zgomotul pe care îl aud pe hol” sau „acum şi aici sunt

60
conştient de mirosul de flori ce vine de la pervaz ” etc. Alte genuri de
exerciţii pot viza contactul vizual, comunicare prin mimică, dialogul
nonverbal. Prin aceste exerciţii subiecţii sunt invăţaţi să fie atenţi la ce
gândesc ei despre ei şi despre persoana din faţă. Deşi pot părea nepotrivite
aceste exerciţii, ele contribuie la realizarea contactului cu realitatea concretă,
prezentă, lucru care va facilita la rândul lui conştientizarea mesajelor interne.
O altă direcţie care trebuie urmărită în cadrul terapiei este
comunicarea expresivă. După cum am văzut notele mari obţinute la hy –
împiedică exprimarea manifestărilor tandre, afective, deci subiecţii trebuie
să înveţe să conştientizeze şi să exerseze exprimarea propriilor emoţii în
grupul de apartenenţă. Fără a resimţi ca pe o slăbiciune copilărească,
subiecţii trebuie făcuţi să înţeleagă că emoţiile comunicate determină
legături cu ceilalţi membrii din grup. Aceste exerciţii trebuie să folosească
cuvintele, tonul, intonaţiile şi pantomimica adecvată.
Exerciţiile de identificare a propriilor trebuinţe vizează
conştientizarea şi comunicarea a cât mai multor trebuinţe personale.
Subiecţii trebuie să spună pe rând: „eu am nevoie acum de...”; „eu cred că
tu ai nevoie ...”; „eu cred că tu ai nevoie de... iar asta mă face să ...”; „eu
vreau de la tine... / vreau ca tu...”. Scopul exerciţiilor este conştientizarea
motivaţiilor relaţionale şi a eventualelor proiecţii în relaţii cu anumite
persoane.
„Este de conştientizare a proiecţiilor şi a interpretărilor ” (acest
exerciţiu este utilizat de Dr. A Moreau.)
Se demonstrează participanţilor modelul gestalt al funcţionării
persoanei în contexul relaţiilor sociale sau interpersonale.
Participanţii se împart în perechi.

61
 Aceştia vor exersa, pe rând, diferenţierea imaginarului, a
interpretărilor pe care le fac, de planul perceptiv: „eu văd la tine (se descriu
elemente perceptuale obiective) şi-mi imaginez că”. Partenerul de lucru are
sarcina de a da feedback-uri atât în ceea ce priveşte aceste diferenţieri (de
tipul: nu poţi vedea că sunt obosit, poţi vedea că am cearcăne şi-ţi poţi
imagina asta) cât şi ceea ce priveşte adecvarea interpretărilor făcute (dacă
coincid sau nu cu realitatea sau starea persoanei).
Exerciţiul se continuă cu etapa „simt” din schemă, iar apoi cu „imi
vine să fac”, de exemplu: „Văd la tine că priveşti in jos şi-mi imaginez că nu
ai curaj să mă priveşti în ochi. Asta mă face să mă simt trist şi-mi vine să
plec de lângă tine”.
Aceste etape au rolul de conştientizare de către participanţi a
propriilor strategii comportamentale, maniere de a stabili relaţii, de a face
interpretări.
Când toate diadele au terminat lucrul, se formează altele şi
exerciţiul continuă, de preferinţă când fiecare participant ajunge să lucreze
cu fiecare dintre ceilalţi.
Exerciţiul se încheie cu o analiză de grup a experienţelor avute,
strategiilor sau erorilor conştientizate.
 exerciţii de conştientizare a motivaţiilor active în situaţia
prezentă.
 exerciţii de adecvare a comunicării şi de creştere a gradului
de congruenţă dintre comunicarea verbală şi nonverbală.
 achiziţionarea unor deprinderi de ascultare.
 abordarea unor situaţii conflictuale.

62
 Se cer particianţiilor exemple de situaţii conflictuale, de preferinţăîn
care au fost personal implicaţi sau situaţii ce apar cu frecvenţă mare în viaţa
lor.
Se recreează aceste situaţii prin joc de rol sau analizate în grup.
Prin inversiune de rol sau prin analiza de grup se identifică
sentimentele, gândurile, motivaţiile, poziţia persoanelor aflate în conflict şi
se explică evoluţia situaţiei. Este foarte important feedback-ul persoanei care
a fost implicată în situaţie. Jocul de rol se poate repeta, cu modificările
necesare, pentru a aduce în prezent, cât mai adecvat, toate aceste elemente.
Se caută soluţii la nivelul grupului sau tot prin joc de rol –
rezolvarea situaţiei.
Soluţiile sunt fixate prin joc de rol. După explicitarea situaţiei şi
identificarea soluţiilor, situaţia va fi din nou abordată prin joc de rol,
urmărindu-se transpunerea în practică a soluţiilor şi rezultatele pe care le au
acestea.
 Exerciţiu de mediere
Se cer de la deţinuţi exemple de situaţii conflictuale. Cazul ideal
este acela în care există un conflict real între doi dintre deţinuţi. În extremis
se pot se pot imagina situaţii.
Un deţinut care este desemnat ca mediator şi are sarcina dea facilita
relaţia, discuţia dintre protagonişti, în vederea rezolvării conflictului.
Acentul cade în această stuaţie pe conştientizarea poziţiei fiecăruia pe
clarificarea sentimentelor, pe eliminarea neînţelegerilor şi a perturbării
comunicaţionale.
O altă tehnică ce poate fi folosită este psihodrama. Ea este prin
definiţie o tehnică de grup unde protagonistul, cu ajutorul celorlalţi
participanţi şi al „directorului” de psihodramă, pune în scenă o întâmplare

63
din viaţa lui. Două din conceptele-cheie ale psihodramei moreniene îi
conferă acestuia individualitate în raport cu celelalte psihoterapii de grup:
spontaneitate şi întâlnire.
Spontaneitatea este înţeleasă ca o tendinţă naturală a conţinuturilor
noastre mentale de a ne organiza în forme adaptate, fie nevoilor interioare,
fie cererilor realităţii. Pentru a se actualiza are nevoie de un mediu
facilitator. Facilitatea este determinată mai ales de relaţia empatică cu alţii,
capabili să transmită un sentiment de încredere în sine şi în ceilalţi.
Creativitatea este o potenţialitate, nu toţi cei în stare de
spontaneitate pot fi la fel de creativi. Împreună, creativitatea şi
spontaneitatea reprezintă – după Moreno – principiile universului mental şi
social fiind prezente pretutindeni: în jocul dintre persoană şi opera sa, dintre
o societate şi altă societate. Spontaneitatea nu operează în vid, ci fie asupra
creativităţii,fie asupra modelelor culturale. Energia psihologică înmagazinată
în individ şi eliberată prin intermediul spontaneităţii, devine material de
construcţie pentru actul interpersonal.
Fără spontaneitate, creativitatea rămâne fără viaţă, intensitatea ei
vitală creşte sau scade proporţional cu participarea ei la spontaneitate.
Pe de altă parte, fără creativitate, spontaneitatea este goală şi sterilă.
Spontaneitatea, prin urmare, face pe individ capabil să se organizeze în mod
autonom, aşa încât să fie adecvat nevoilor interne, fie cererilor externe.
Intervenţia terapeutică asupra unui individ constă în a-i face posibilă o stare
de spontaneitate care să-i declanşeze un astfel de proces de autoorganizare.
Întâlnirea pune în valoare situaţiile interpersonale drept agenţi
primari
pentru dezvoltarea pesonalităţii, atât în perimetrul normalităţii psihologice,
cât şi în cel al patologiei. Întâlnirea înseamnă mai mult decât un vag raport

64
interpersonal. Înseamnă că două sau mai multe persoane se întâlnesc nu
numai pentru a se pune una în faţa celeilalte, dar şi pentru a trăi şi a face o
experienţă reciprocă. Nu înseamnă o întâlnire emoţională ci o înâlnire a două
persoane. Într-o întâlnire cele două persoane sunt prezente în spaţiu cu toate
forţele, slăbiciunile şi defectele lor, doi actori umani care se vor înfiebânta
de spontaneitate, doar în parte conştienţi de scopurile lor reciproce. Valoarea
terapeutică a întâlnirii stă în relaţia interpersonală empatiă ce se stabileşte
între teraput şi pacient, relaţia ce facilitează apariţia unei stări de
spontaneitate şi stimulează creativitatea.
În psihodramă, problemele pot fi rezolvate şi reexperimentate ca o
cale prin care participanţii pot examina cum situaţii trecute îi afecteză
uneori, cum le pot încă influenţa comportamentul. Limitele verbalităţii sunt
depăşite prin mişcare, prin acţiune. Acţiunea este uşa deschisă prin care
conflictele trec în expresivitatea mimico-gestală şi joc dramatic. Prin joc de
rol individul poate învăţa abordări ale unor situaţii şi roluri noi, pe care le
poate aplica apoi în viaţă.
Conceptul de rol are însemnătate deosebită pentru psihodramă.
Moreno îi defineşte astfel: forma actuală şi palpabilă pe care o poate lua
sinele individual,...mod de funcţionare pe care individul îl asumă într-un
moment specific, când reacţionează la o situaţie specifică, în alte obiecte sau
fenomene sunt implicate.
Originea acestui concept trebuie căutată în tradiţia dramatică, dar
Moreno îl aplică în viaţa de zi cu zi. El descrie trei grupuri de roluri:
psihosomatice, sociale, psihodramatice.
 Rolurile psihosomatice evidenţiază felul cum individul
funcţionează la nivel fizic, de exemplu „somnoros”,
„mâncăcios,lacom”, „neîngrijit”;

65
  Rolurile sociale descriu individul în relaţia cu alţii, de
exemplu: „mamă neprimitoare”, „frate vitreg competitiv”,
„profesor confident”;
 Rolurile psihodramatice există mai mult ca nişte imagini ale
sinelui în relatie cu alţii, care nuanţează interacţiunile
noastre actuale, de exemplu: „victimă, acuzat”, „fată bună”,
„om care nu prezintă încredere”.
În teoria lui Moreno rolurile se pot schimba de la caz la caz, în
acord contextul, specificul şi obişnuinţele individului. Unele roluri
developează mai mult decât altele. Aceasta este tendinţa anumitor roluri ce
devin rigide, servind mai bine în anumite situaţii, iar altele dovedindu-se
disfuncţionale şi problematice. Un număr mare de roluri mai puţin familiare
pot fi jucate în afara sau în cadrul spaţiului terapeutic. Astfel într-un mediu
scenariu psihodramatic, actorul poate juca rolul unei persoane implicate în
existenţa sa , învăţând cum funcţionează aceastaîn rolul respectiv. Mai
departe, individul respectiv paote aplica în viaţă noile roluri experimentate.
Jocul de rol este personificarea unei forme de existenţă străine cu
ajutorul jocului. Este o formă particulară de joc. El constă în a pune indivizii
în diverse situaţii, în roluri străine de eul lor şi de viaţa particulară. În
dezvoltarea repertoriului de rol, individul are un mare grad de libertate în
alegerea fiecărui moment. Spontaneitatea în raport cu rolul este un concept
de bază al teoriei lui Moreno despre rol.
Moreno analizează jocul de rol, în principal sub două aspecte: ca
metodă experimentală, de diagnostic, de apreciere cantitatativă şi calitativă a
comportamentelor desfăşurate în raport cu o cultură dată, relevând gradul de
diferenţiere la carea ajuns o cultură determinând la un individ şi interpretarea
dată de el culturii respectice; ca metodă terapeută, tinzând spre ameliorarea

66
relaţiilor dintre oameni, spre schimbarea formulei sociometrice a unui
individ în urma jucării rolurilor, spre creşterea gradului de adaptabilitate la
viaţa socială a grupului.
Într-o şedinţă de psihodramă moreniană se succed trei momente
distincte: încălzirea, reprezentarea scenică şi discuţia finală.
Încălzirea este faza iniţială în timpul căreia conducătorul de joc
depune pentru a se produce o ambianţă de spontaneitate, prin activităţi
specifice şi prin discuii cu membrii grupului. Primul factor de încălzire
pentru spntaneitate este raport empatic cu o altă persoană, care se găseşte
deja într-o stare de spontaneitate. Terapeutul care foloseşte metodologia
psidramatică trebuie, pentru a acţiona în mod în mod eficace, să aibă un
acces uşor la propria spontaneitate.
Reprezentarea scenică este faza intermediară în care o persoană din
grup exteriorizează conţinuturile sale mentaleprin punerea lor în scenă în
claborarea cu Eul său auxiliar.
Discuţia finală încheie discuţia de psihodramă, la acest moment
participânt intreg auditoriul. Fiecare care dintre cei prezenţi comunică
protagonistului ce imagini şi emoţiia suscitat în ei reprezentaţia acestuia.
Rolurile în psihodramă sunt bine delimitate, pe scenă urmând să
evolueze protagonistul, Eul auxiliar, conducătorul terapeutic şi auditoriul.
Protagonistul este acel membru care, cu colaborarea conducătorului
terapeut, al Eu-rilor auxiliare şi al auditoriului este angajat exploreze prin
acţiune propria lume intrapsihică.
Eul auxiliar poate fi oricare din membrii grupului ales de
protagonist pentru a juca un rol în reprezentarea ce se desfăşoară pe scenă.
Conducătorul este terapeutul-şef, promotorul acţiunii, „regizorul”
reprezentaţiei.analistul materialului emotiv pe măsură ce apare.

67
 Auditoriul este reprezentat de ceilalţi membri,care, atunci când a
apărut un protagonist se retrag în spaţiul rezervat celor care nu sunt implicaţi
direct în reprezentaţie.
O realizare valoroasă a lui Moreno este punerea la punct a unor
tehnici psihodramatice care au fost preluate şi adaptate la un număr mare de
orientări terapeutice. Esenţiale pentru specificul psihodramei sunt
urmatoarele tehnici:
 inversiunea de rol este tehnica prin care o persoană joacă rolul
alteia cu, care de obicei interacţionează în viaţa de zi cu zi.
Moreno afirma că experienţa interioară simultană a două roluri
opuse are o mare valoare terapeutică.
 dublul este tehnica prin care o persoană, identificându-se cu
protagonistul exprimă ceea ce acesta nu reuşeşte să pună în
cuvinte. Dublura poate sta în spatele protagonistului sau poate
mima comportamentul acestuia. Pătruzând mai profund în
psihologia pacientului, acest Ego auxiliar acţionează ca şi cum ar
fi acea persoană, ajutându-l pe pacient să sesizeze şi să
conştientizeze propriile-i probleme.
 oglinda este tehnica prin care protagonistul priveşte din afară o
secenă în care el este implicat, în timp ce un alter ego
interpretează comportamentul protagonistului încercând să
exprime sentimentele lui, prezentându-i-le ca într-o oglindă.
Percepându-se prin intermediul unei imagini oferite de altul,
individul îşi descoperă aspecte care pânâ atunci i-au fost
necunoscute.
Din discuţiile pe care le-am avut cu deţinuţii aceştia au demonstrat că
pot să-şi conştientizeze bine unele motivaţii în legătură cu declanşarea

68
actelor şi o fac foarte „incisiv” mai ales când este vorba de colegii lor.
Menajarea orgoliului propriu, ipostazele de victimă şi totodată de
persoana de încredere, pot fi eludate prin tehnica dramatizării.
Psihodrama constituie o modalitate eficientă de exprimare a
conflictelor interpersonale, un mijloc neanxiogen deoarece
exteriorizarea se face într-un mod lucid, şi în acelaşi timp când el se
recunoaşte. Se utilizează nu numai ca tehnică terapeutică, ci şi ca
mijloc de perfecţionare personală. Metoda de cercetare şi diagnostic a
personalităţii, jocul liber oferă cercetătorului posibilitatea de a
înregistra gândurile, sentimentele, dispoziţiile şi preocupările
subiectului şi astfel, de a-şi forma o imagine asupra structurii lui
sifleteşti, a particularităţilor de tip normal şi patologic.
Psihodrama se poate utiliza ca adjuvant al altor metode de
psihoterapie sau ca parte a unui program complex de resocializare.
Aplicaţiile psihodramei au în vedere unele programe de
instruire în vederea relaţiilor interumane, în care oamenii trebuie să
înveţe moduri eficiente de funcţionare în situaţii de viaţă reale. Ea
permite cunoaşterea şi învăţarea unei game largi de abilităţi
comportamentale necesare integrării armonioase în variate grupuri
sociale.
O altă tehnică ce poate fi folosită în mediul penitenciar este
teatrul bazat pe intervenţie. Spre deosebire de dramaterapie, acolo
unde protagonistul alege subiectul scenei de jucat în teatru-terapie se
impune o anumită scenă de jucat. Acest scenariu este dictat de către
terapeut şi vizează punerea subiecţilor în situaţii care au fost
problematice pentru ei şi care le trezesc stări de frustrare accentuată,

69
cum ar fi : să-l pui pe deţinut să-şi ceară scuze sau ce ar face când
cineva îl agresează.
Tehnica aceasta se diferenţiază prin faptul că subiectul este pus
să spună cu voce tare toate gândurile care îi trec prin cap referitoare la
situaţie, în timp ce joacă scena dar şi toate gândurile care le dezvoltă
pentru ai comuta atenţia de la fapta agresivă care îi vine în să o pună
în aplicare. Tehnica pleacă de la premiza că există şi gânduri pozitive
în mintea subiectului în acţiune, şi acestea trebuie doar accentuate. În
cazul în care subiectul îi este foarte greu să spună un gând pozitiv care
să-i atragă atenţia de la faptă, i se dă ca temă să scrie toate gândurile
care ar putea să-l ajute (gânduri, idei, principii). Aceste gânduri se iau
şi se verifică, se exersează în timpul şedinţelor de terapie.
Din discuţiile pe care le-am avut cu deţinuţii, foarte mulţi au
răspuns că s-au lăsat purtaţi de val în timpul faptei şi că nu au avut un
instrument de autocontrol („nu m-am gândit la nimic, pur şi simplu
am făcut-o”). Lipsa acestui instrument de autocontrol evidenţiat prin
e- şi hy- trebuie conştientizată de către subiect şi trebuie găsite acele
intervenţii care să ducă la prezenţa lor mai activă în timpul faptelor.
Cu cât reuşim să facem situaţiile cât mai realiste, să-l facem să
trăiască găndurile şi sentimentele ca şi cum ar fi în prezent, vom reuşi
să găsim momentul cel mai prielnic pentru a inocula găndurile
intervenţie.

70
 BIBLIOGRAFIE

1. ATKINSON, RITA; ATKINSON, R.; SMITH, E.; (2002) – Introducere în

psihologie; Editura Tehnică, Bucureşti
2. BUTOI, B.T. (1996) – Psihanaliza crimei; Editura Societatea ştiinţă şi
tehnică, Bucureşti
3. BUTOI, T. (1991) – Investigaţia psihologică a comportamentului simulat;
Editura Ministerului de Interne.
4. CAIN, A. (1996) – Psihodrama Balint. Metodă, teorie, aplicaţii; Editura
Trei Bucureşti
5. CHESTNER, A. (1994) – Dramatherapy and psychodrama : similarities
and differences, în The Handbook of dramatherapy; Routlerdge, London and
New York
6. CLOCOTICI, V. – STAN, A. (2001) – Statistică aplicată în psihologie;
Editura Polirom
7. CORY, G. (1990) – Theories and practice in Counseling and
Psychotherapy; Brooks – Cole, California
8. DAFINOIU, I. (2002) – Personalitatea; Editura Polirom, Iaşi
9. DERI, SUSAN (2000) – Introducere în testul Szondi; Editura Paideia,
Bucureşti
10. DRAGOMIRESCU, V.T. (1976) – Psihologia comportamentului deviant;
Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti
11. DUSAY, Y (1980) – Egograms; Harper and Row, New York
12. FISCHER, G.; RIEDESSER, P. (2001) – Tratat de psihotraumatologie;
Editura Trei, Bucureşti
13. FREUD, S. (2001) – Studii despre sexualitate; Editura Trei, Bucureşti
14. FREUD, S. (2005) – Studii despre isterie; Editura Trei, Bucureşti
15. GHEORGHE, F. (1996) – Psihologie penitenciară – studii şi cercetări:
Editura Oscar Print, Bucureşti
16. GOLU, P. (1974) – Psihologie socială; Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
17. HOLDEVICI, IRINA (1995) – Autosugestie şi relaxare; Editura Ceres,
Bucureşti

71
18. HOLDEVICI, IRINA (1996) – Elemente de psihoterapie; Editura All,
Bucureşti
19. HOLDEVICI, IRINA (2000) – Ameliorarea performanţelor individuale
prin tehnici de psihoterapie; Editura Orizonturi, Bucureşti
20. HOLDEVICI, IRINA; MIHAI, GEORGETA; TUDOSE, CERASELA
(2001) – Psihologia personalităţii şi diferenţială; Editura Academiei de
informaţii, Bucureşti
21. IONESCU, G. (1990) – Psihoterapie; Editura Ştinţifică, Bucureşti
22. IONESCU, G. (1995) – Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie;
Editura Asklepios, Bucureşti
23. IRENAUS, EIBL-EIBESFELDT (1995) – Agresivitatea umană; Editura
Trei
24. JEANNE, SEGAL (1999) – Dezvoltarea inteligenţei emoţionale; Editura
Teora, Bucureşti
25. JUNG, C.G. (1996) – Personalitate şi transfer; Editura Teora, Bucureşti
26. JUNG, C.G. (2003) – Arhetipurile şi inconştientul colectiv; Editura Trei,
Bucureşti
27. MASLOW, A. (1962) – Toward of Psychology of Being; B. Van
Nostrand Company
28. MINULESCU, MIHAELA (1996) – Chestionarele de personalitate în
evaluarea psihologică; Editura Garell Publishing House, Bucureşti
29. MINULESCU, MIHAELA (2001) – Tehnici proiective; Editura Titu
Maiorescu, Bucureşti
30. MITROFAN IOLANDA (coordinator, 2000) – Orientarea experienţială
în psihoterapie; Editura S.P.E.R. colecţia Alma Mater, Bucureşti

31. MITROFAN, IOLANDA (1982-1983) – Stabilirea unor criterii de

utilizare a diferitelor tehnici de psihoterapie individuală şi de grup în scopul
reintegrării sociale a deficienţilor psihici; Editura INEMRCM, Bucureşti
32. MITROFAN, IOLANDA (1997) – Psihologie experimentală; O
paradigmă a autorestructurării şi dezvoltări personale; Editura Informatică,
Bucureşti
33. MITROFAN, IOLANDA (coordinator, 2003) – Cursa cu obstacole a
dezvoltării umane; Editura Polirom, Iaşi
34. MITROFAN, N (coordinator, 1994) – Aspecte psihologice privind
delincvenţa juvenilă în psihologie judiciară; Editura Şansa, Bucureşti
35. MITROFAN, N; VOICU, Z. TUDOREL, B. (1994) – Psihologie
judiciară; Editura Şansa, Bucureşti
36. MOREAU, A. (1999) – Putere, Autonomie, Vindecare; Editura
Astrobios, Bucureşti

72
37. NEDELCEA, C. – Optimizarea comportamentului professional; Editura
S.P.E.R., Bucureşti
38. OANCEA, I. (1994) – Probleme de criminologie; Editura All, Bucureşti
39. PANDREA, P. (1990) – Psihanaliză judiciară; Editura Cultura
românească, Bucureşti
40. PĂUNESCU, C. (1994) – Agresivitatea şi condiţia umană; Editura
Tehnică, Bucureşti
41. RADU, I. (coordonator, 1994) – Psihologie socială; Editura Exe, Cluj
Napoca
42. ROCO, MIHAELA (2004) – Creativitate şi inteligenţă emoţională;
Editura Polirom, Iaşi
43. ROGERS, C.R. (1961) – On becoming a person. A Therapist’s view of
Psychotherapy; Houghton Miffin Company Boston
44. TUDOSE, F; TUDOSE, C; DOBRANICI, LETIŢIA (2002) –
Psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologici; Editura Infomedica,
Bucureşti
45. ZLATE, M. (2001) – Eul şi personalitatea; Editura Trei, Bucureşti

73