Dezvoltarea comunicarii prin psihodrama

Multiplele dimensiuni ale comunicarii pot fi extinse si aprofundate prin

utilizarea diferitelor instrumente asociate cu psihodrama. Aceasta lucrare va
prezenta peste treizeci de feluri in care acest lucru poate fi realizat.

Comunicarea a inceput cu gesturi si mormaieli, s-a extins la limbaj, si apoi

sisteme de coduri, sunete de tobe si corn. Povestirile si rugaciunile au inceput sa
extinda utilizarea limbii, introducand dimensiunile trecutului si viitorului, mitul
si imaginatia. Teatrul a fost o extensie a povestirii.

Folosesc termenul de “dimensiune” pentru a ma referi la un intreg

compartiment al mintii care nu a fost deschis inainte, o incadrare sau punct de
vedere care permite noi posibilitati, categorii de gandire si de actiune, noi
perspective, metafore creative. Fiecare dintre tipurile de extindere a comunicarii
deschide o noua dimensiune mentala.
Scrisul, apoi, a adaugat o dimensiune ulterioara – si in continuare, fiecare tip de
scriere a permis noi sub-dimensiuni: contabilitate, taxe, propaganda politica
(laudand marile faptele ale regilor sau faraonilor), legende, incantatii.
Revizuirea si evaluarea textelor scrise in baza exactitatii istorice a fost o idee
care nu a aparut decat acum cateva sute de ani.

Comunicarea s-a extins in multe alte feluri, influentand diferite aspecte – cost si
accesibilitate, lizibilitate, capacitate de transport, viteza de transmitere si asa
mai departe. Scrisul a fost urmat de tiparire, sisteme postale, telegrafice, telefon,
radio, televiziune, iar acum avem computerul.

Computerul nu a fost initial un mijloc de comunicare. Era doar un calculator de

mare capacitate. A fost nevoie de o noua viziune in 1950 pentru a realiza ca
parametrii electronici permit efectuarea calculelor de o mie de ori mai rapid
(acum de un miliard de ori mai rapid), si in acest ritm numerele ar putea fi
utilizate sa reprezinte cuvinte si chiar imagini. Astfel calculatoarele au fost
folosite nu doar pentru calcule rapide, ci mai degraba pentru “prelucrarea
informatiilor.” Aplicatiile au ajuns dincolo de matematica sau de contabilitate,
in arta si literatura, stiinta si comunicatii obisnuite de zi cu zi.

Computerele au adaugat posibilitati de interactivitate mult mai multi-

dimensionale decat scrisorile sau televiziunea, si asa avem o crestere a unei noi
dimensiuni de viata – “retele de socializare media”, in care oamenii
interactioneaza cu ajutorul YouTube, FaceBook, MySpace, Second Life, lumi
virtuale, piese interactive si asa mai departe.

Cu aceste considerente in minte, sa trecem in revista tipurile de posibilitati pe

care instrumentele lui Moreno – teoria rolului, psihodrama, sociometrie, tehnici
de actiune, sociodrama, teatru de improvizatie, proces de grup interactiv si altele
asemenea – le ofera:

1. Creativitate: acesta este scopul principal, nu doar o simpla ajustare, sau sa

stabilim cine are “dreptate” (si cine, prin urmare, “greseste”), sa cautam
raspunsul “corect”, sa argumentam sau sa dezbatem. Aceste abordari au devenit
omniprezente in comunicare, dar cand obiectivul este idealul de a gasi o
alternativa sau o solutie creativa ies la iveala idei conexe cu privire la inventie,
explorare, descoperire, efort de cooperare si altele asemenea. Desi creativitatea
este oarecum la moda in ultimul timp, multe aspecte ale culturii noastre inca
recompenseaza pe cei care se supun fara sa judece, accepta fara sa critice, se
complac intr-o anumita situatie si sunt usor de distras. Creativitatea este mai
mult laudata decat sprijinita realmente. Deci luand acest ideal in serios este de
fapt o actiune subversiva, in sensul ca submineaza ideea ca autoritatea si puterea
sunt meritate si nu pot fi schimbate. Creativitatea deschide dimensiunea
posibilitatilor.
2. Spontaneitatea a fost recunoscuta de catre Moreno ca o abordare foarte
importanta in promovarea creativitatii, iar aceasta a fost una dintre cele mai
bune idei ale sale. Nu este o chestiune de a reflecta si de a trai momente tip
“evrica” – presupune de fapt dorinta de a incepe sa experimentezi, sa incerci
lucruri noi, sa faci greseli, folosind feedback-ul de la a recunoaste in primul
rand ca sunt greseli pana la a incerca din nou, sa-ti adaptezi abordarea, poate sa
incerci ceva diferit. Actiunea propriu-zisa, sa faci lucruri, sa explorezi scenarii
sau simulari, aceasta este o modalitate importanta de a obtine progrese creative
majore.
3. Explorarea: Un alt aspect al spontaneitatii este ca atunci cand oamenii se
implica in explorari, mintea lor devine mai receptiva la imaginile si intuitiile
care decurg din subconstientul creator, cea mai puternica sursa naturala de idei
creative. Aceasta atitudine care se asteapta la si se deschide spre astfel de
informatii non-rationale este o alta sursa majora de creativitate eficienta.
Acestea sunt, prin urmare, alte dimensiuni ale creativitatii, cu deschidere spre
taramurile superioare pe care anticii le atribuiau Muzelor.
4. Incalzirea: Aceasta este o a treia dimensiune, o recunoastere a elementelor
asociate care promoveaza spontaneitatea. Unul dintre ele este timpul, nevoia de
a construi treptat procesul mental de receptivitate. Un altul vine prin
interactiunea corp-minte de a face ceva – in contrast cu doar a se gandi la ceva.
Actiunea si imaginatia treptat cresc temperatura psihicului la un punct de
receptivitate mentala sporita. La fel ca in sport sau muzica, orice tip de efort
creativ este intensificat de o crestere treptata a nivelului de interes,
interactivitate, feedback, implicare -intregul sistem minte-corp-spirit devine din
ce in ce mai antrenat.
5. Joaca: Exista o schimbare de dimensionalitate cand trecem de la a face ceva
serios, ca si cum fiecare actiune trebuie sa conteze ca un produs final, la a face
ceva intr-o maniera experimentala, cu titlu provizoriu. Repetitia in muzica sau
teatru implica nu numai exersare, dar, de asemenea, posibilitatea de a face
greseli, de a fi corectati, de a incerca din nou. Si mai important este sentimentul
de a te simti cat de cat in siguranta, si joaca este contextul natural care
elibereaza spontaneitatea. Comunicarea devine mai usoara cu un pic de joaca.
Joaca nu ar trebui sa fie devalorizata ca o simpla frivolitate sau neseriozitate.
Poate include aceste trasaturi, dar copiii si adulti pot fi, de asemenea, destul de
seriosi cand se joaca – ceea ce nu e acelasi lucru cu a te lua prea in serios. Intr-
adevar, Moreno a considerat aceasta variabila atat de importanta incat a ales-o
ca tema cheie pentru piatra sa funerara: “Aici zace omul care a adus rasul si
joaca in psihoterapie.”

6. Teatrul ca laborator. Teatrul este un complex natural de instrumente de

promovare a explorarilor creative. Intr-o mare masura, teatrul a fost pus in
slujba divertismentului, si, ocazional, ca o ceremonie semi-religioasa. Dar
teatrul poate fi folosit si ca un fel de simulare, la fel cum astronautii folosesc
simulatoare de zbor, sau politicienii repeta pentru o dezbatere. Teatrul nu
trebuie sa aiba un scenariu, sa fie repetat si prezentat de profesionisti pentru
placerea unui public pasiv; poate fi improvizat si interactiv si folosit pentru a
explora probleme psiho-sociale.
Intr-un fel similar conceptul de laborator a devenit asociat cu stiintele
“serioase”, fizica si chimie, eprubete, pahare de laborator, substante chimice
care clocotesc in flacoane. Dar poate fi si o modalitate de a explora, inventa si
de a descoperi in domeniul psihologic si social, iar in acest caz instrumentele
sunt cele ale comunicarii. Noi toti am explorat aceste domenii in mod natural
cand eram copii – atunci cand ne jucam si “ne faceam ca” – era propriul nostru
laborator pentru experimente psihologice si sociale. Intr-un mod mai rafinat,
acest tip de joaca devine teatru, si in aceasta forma ofera o varietate bogata de
astfel de instrumente. Combinarea acestor instrumente de explorare genereaza
laboratorul psiho-social mentionat anterior, iar acest tip de teatru ar trebui
recunoscut ca fiind o alta dimensiune a comunicarii.

7. Grupul: In explorarea situatiilor sociale si psihologice exista multe avantaje

care decurg din lucrul in grupuri de oameni care impartasesc aceasta cautare.
(Irvin Yalom observa o serie de “factori terapeutici” in manualul Psihoterapie
de grup.) Retineti ca nu toate tipurile de grup, si nu toate formele de teatru, sunt
utile. Aceasta nu este o chestiune de o simpla adunare de oameni, cum ar fi
atunci cand eram in clasa la scoala si stateam in banca in timp ce cineva preda.
Aici oamenii actioneaza intr-un mod mai democratic, interactiv, ca o echipa.
8. Tehnicile: Elementele mentionate mai sus sunt puse in valoare prin diferite
procedee si tehnici derivate din teatru si psihoterapie – dublu, aparteuri, replay,
oglinda, inversare de rol, regizor, eu auxiliar, protagonist, zeci de tehnici de
“incalzire” si asa mai departe. Acestea sunt echivalentele psiho-sociale ale
substantelor chimice si instrumentelor dintr-un laborator de stiinta. Tehnicile
dramatice aprofundeaza si extind explorarile.
Avem astfel un melanj de creativitate, spontaneitate, joaca, scena, grup si
diverse alte elemente si tehnici. Este o combinatie dinamica, ce poate fi adaptata
pentru multe medii, si utilizata ocazional sau intr-o intreaga sesiune; separat sau
impreuna cu sociometria, analiza de rol, alte forme de teatru etc.
9. Interpretarea. (Pe o alta pagina este un mic eseu despre interpretare.)
Instrumentele lui Moreno pot fi utile cand exploram prejudecatile, atitudinile
sociale, presupunerile care stau la baza unei anumite probleme. Imi imaginez un
sistem de invatamant in care studentii sunt incurajati sa indrazneasca sa-si
imagineze propriile idei, propriile lor interpretari. Aceasta abordare ar fi in
contrast cu trecutul, in care cei mai multi au invatat doar ce li s-a predat si
profesorii rareori au intrebat “ce crezi despre asta” si sa se astepte cu adevarat la
un raspuns personal. (Sa pui aceasta intrebare pentru a vedea daca elevii au citit
lectia si pot demonstra unele cunostinte nu este acelasi lucru cu a ajuta cu
adevarat elevii sa se apropie de propria lor spontaneitate). Angrenarea acestui
potential mental ar trebui recunoscuta ca un alt mod in care aceste abordari
extind comunicatia, ne deschid catre o alta dimensiune.
10. Inspiratie: Desi am semnalat-o in sectiunea de mai sus despre spontaneitate,
merita sa fie mentionata separate pentru a-i acorda un moment de reflectie.
Intrucat procesul de explorare psiho-sociala este mai putin centrat pe obtinere
de informatii sau raspunsuri corecte, si reprezinta mai mult o oportunitate pentru
manifestarea creativitatii, se creeaza un cadru care ne duce in dimensiunea sau
categoria de gandire revelatoare. Indraznind sa gandim “in afara normelor” si
alte fraze asociate cu creativitatea se aplica si aici. Teatrul este una dintre artele
care intareste conceptia ca viata poate fi o opera de arta, de creativitate, si
contracareaza modelul alternativ in care suntem “judecati” pentru performantele
noastre. Sa ai realizari adevarate in viata inseamna mult mai mult decat sa obtii
o nota buna la scoala.
11. Lucru fara plan. O mare parte din educatia traditionala se baza pe un proces
de planificare din timp. Aceasta este o abilitate buna, dar este, de asemenea,
intelept sa recunoastem ca ne putem bucura de anumite activitati fara sa avem
un plan in prealabil. Activitatile care permit explorari improvizate faciliteaza
astfel de proceduri. Toate acestea fac ca ideea de creativitate sa devina
“operationala”.
12. Explorari non-competitive. Unele tipuri de comunicare sunt in mod clar
competitive, pe cand multe altele au o sub-tema mascata de concurenta, fiecare
dorindu-si statutul si pozitia dominante. Aceasta reflecta un tip de joc mai
masculin, si avand in vedere progresele feminismului este de remarcat faptul ca
exista multe activitati care nu trebuie sa fie jucate competitiv. Putem include
aici “jocuri noi” si alte demersuri de cooperare. Acest lucru este demn de
remarcat pentru ca multi oameni nu au experienta de a fi intr-un grup cu
adevarat liber de senzatia de competitivitate, de a castiga sau de a pierde. Multi
nu stiu nici macar ca exista jocuri non-competitive! Un grup in care membrii se
sprijina reciproc reprezinta pentru multi o noua dimensiune in domeniul
comunicarii si al implicarii sociale.
13. Distractie. Din nou, multi dintre noi am crescut in sisteme de invatamant
sau am facut terapie pornind de la regula nerostita ca “nimic nu se obtine fara
efort.” Ideea ca grupurile si liderii de grup pot construi procese de invatare si de
descoperire care sunt in primul rand distractive duce la recunoasterea faptului ca
oamenii au rezultate mai bune atunci cand exista un sentiment de motivatie
intrinseca in procesul de invatare al aptitudinilor aplicate in sarcina respectiva.
Pot exista unele momente in care provocarea pare oarecum amenintatoare, dar o
parte a artei terapeutice este de a amortiza aceste momente, astfel incat acestea
sa nu devina coplesitoare.
Descoperirile din neurostiinte au aratat ca, dincolo de un anumit nivel scazut,
anxietatea blocheaza fluxul de idei din cortexul cerebral superior. Asta
inseamna ca atunci cand oamenii se simt speriati sau rusinati creativitatea nu se
manifesta. Asa ca avem nevoie de modalitati de a ajuta oamenii sa se simta
exact invers – in siguranta si optimisti, deschisi, expansivi. Arta consta in a face
procesul de grup unul de incurajare, relaxat si distractiv.

14. Profunzime: Explorarile problemelor reale de viata au in spate intentii

serioase. Da, ele pot fi destinse cu momente ocazionale de joaca – provocarea,
dupa cum am mentionat, este de a nu lua lucrurile atat de in serios incat sa ne
blocam in situatia de a fi nevoiti sa aparam o anume pozitie; explorarea insa este
tratata cu respect, daca nu chiar cu solemnitate. In acest context, prin “serios”
ma refer la probleme de viata care sunt considerate a fi semnificative, si
abordarea lor in cadrul unui grup duce la un alt fel de intimitate, “intalnire” si
legaturi sociale. Trebuie sa recunoastem ca analiza unor subiecte importante
impreuna cu altii, subiecte care variaza de la norme sociale, atitudini personale,
credinte religioase, pana la provocari de lucru, implica o dimensiune diferita de
discutiile pe care le avem in viata de zi cu zi.
15. Antrenarea co-creativitatii. Pentru multi, unele intalniri sau cursuri pot fi
relativ irelevante pentru preocuparile lor reale. Contextul este de asa natura
incat nu se simt comfortabil sa vorbeasca si sa intrebe despre problemele care
sunt mai relevante. Tipurile de explorari abordate aici, insa, sunt inspirate de un
model mai interactiv. Nemultumirea unei persoana poate evidentia un proces de
grup care devine prea intelectualizat sau care se indeparteaza de aspectele
puternic emotionale. Norma de grup de a incuraja toti participanti sa isi
imagineze ca sunt co-regizori si co-creatori face trecerea de la pasiv la activ, si
sprijina regula de a lua cuvantul.
16. Renuntarea la rol. Ideea ca putem cere schimbari radicale este un alt aspect,
acela de schimba dimensiunile, la fel cum schimbam canalele. Oamenii care
sunt in roluri in care ajuta pe ceilalti, sau fac pe avocatul diavolului ori criticul
pedant, sau incearca sa multumeasca pe toata lumea – acestea si alte roluri pot
deveni obositoare nu numai pentru altii, ci si pentru persoana care joaca aceste
roluri. Ideea ca poti face o schimbare, sa ceri o schimbare a scenei, sa anunti o
schimbare de rol, poate fi foarte relaxanta. Este, de asemenea, o tendinta
sanatoasa sa-ti extinzi si imbogatesti repertoriul de roluri.
Un alt tip de renuntare de rol are loc atunci cand ma ofer voluntar sa joc rolul de
“eu auxiliar” pentru scena altcuiva. As putea juca rolul unei alte persoane in
situatia protagonistului, sau un dublu pentru antagonist sau protagonist, si asa
mai departe. Simt ca am participat si devin astfel mai mult parte din proces. Pot
fi apreciat pentru nivelul meu de empatie sau pentru ca am jucat intr-un mod
corespunzator sau surprinzator. Asa pot lua o pauza de la rolul in care trebuie sa
spun ceva ca membru al grupului, pentru ca, uneori, nu prea am ce sa spun.
Multi dintre cei care au profesii de asistenta obosesc sa joace acest rol in care
ofera ajutor. Marturisesc ca este distractiv si relaxant pentru mine sa fac aceasta
schimbare spre roluri problematice, de personaj negativ, sau un rol care sa
reflecte opusul atitudinii mele fata de o anumita problema. Uneori imi place sa
fiu oarecum in contra curentului, sa gandesc diferit, sa explorez sau sa tachinez.
(Amintiti-va ce am spus despre dimensiunea de joc, de schimbare a vitezelor si
de a te relaxa pentru un timp, si apoi de schimbarea vitezelor si de a te reincalzi
in mod serios. Daca te iei prea in serios, nu poti schimba vitezele in acest fel.)
Cu toate acestea, mi se pare important sa anunt acest lucru: nu asta simt cu
adevarat, dar as vrea sa incerc rolul (si spun numele rolului). Acest lucru ii ajuta
pe ceilalti sa nu se simta dezorientati de schimbarea mea de personaj. Este un
principiu etic sa le spui oamenilor ce rol alegi sa joci.

17. Interpretarea rolului. (A se vedea paginile mele web pe aceasta tema.)

Observand ca ma comport intr-un anumit fel, si observand ca oamenii observa,
aceasta dimensiune de auto-reflectie poate deveni explicita. Putem vorbi despre
modul in care a fost primita aceasta interpretare: a fost eficienta, exagerata, prea
subtila, inselatoare?
18. Impartasire: Dupa punerile in scena, e posibil sa imi dau seama ca pot
impartasi cu altii cate ceva despre viata mea – nu trebuie sa ne simtim obligati
sa vorbim doar daca avem vreo “revelatie” inteligenta sau “interpretare” sau
opinie. Exista aici o dimensiune de implicare personala.
19. Plusrealitate: Acesta este termenul pe care Moreno l-a dat uneia dintre cele
mai importante dimensiuni ale comunicarii, care este generata prin teatru,
psihodrama si sociodrama. Urmatoarele elemente sunt diferite tipuri de exemple
a) Rolurile celor care nu sunt prezenti. De multe ori discutiile implica punctele
de vedere ale unor persoane care nu sunt prezente. Poate fi util sa trecem
dincolo de stadiul de a vorbi “despre” ei – o problema importanta este tendinta
de a atribui o anumita motivatie sau de a asuma ca “noi” stim ce vreau “ei”.
Unii oameni ar putea juca rolul celor absenti si sa incerce sa-si imagineze cum
este sa fie in acea pozitie, sa o articuleze cat mai autentic posibil – fara a
parodia. Provocarea este de a dezvolta un sistem de sine care ar fi in
concordanta cu o pozitie cu care majoritatea grupului ar putea sa nu fie de
acord.
Exemple de alte roluri ale celor care nu sunt prezenti ar putea include tatal care
a murit; copilul care nu a fost inca nascut; copilul care nu a avut sansa sa se
nasca sau sa traiasca; Isus sau un alt personaj religios din trecut. Unele dintre
aceste roluri traiesc in mintea noastra – ele sunt prezente psihologic chiar daca
acestea nu sunt sau nici nu ar putea fi prezente.

b) Un alt exemplu: pentru o sociodrama despre avort, un grup poate atribui

diferite roluri membrilor grupului. (In general, cel mai bine este daca oamenii se
ofera voluntar pentru a juca un rol sau altul.) Pentru o sociodrama despre
problemele legate de avort, unele roluri care ar putea avea nevoie sa primeasca
o voce ar putea include embrionul, care ne imaginam ca poate sa vorbeasca;
mama care vrea avortul si motivele ei; aceeasi mama si partea din ea care nu
vrea avortul si motivele acesteia; avocatii guvernului; personajul religios care
pledeaza pentru dreptul la viata; si multe altele.

c) Ideea de a face o “scena de la revedere” cu un parinte care a murit sau cu

ceva ce am pierdut – o alta persoana, un vis, o parte a corpului, si asa mai
departe – necesita o incalzire a auxiliarului care va juca acest rol esential, si este
discutata intr-un articol despre munca de doliu pe acest website: (spre sfarsitul
lucrarii).

20. Dimensiuni temporale:
a. Trecutul: Amintirile sunt oportunitati cheie pentru a intelege formarea unei
atitudini si/sau re-facerea unei scene stresante sau traumatice.
b. Aici si-acum: O scena despre viata din trecutul, prezentul sau viitorul
apropiat poate ajuta la clarificarea situatiei clientului (sau a protagonistului).
c. Proiectia in viitor: Oamenii uneori reprima gandurile despre viitor la fel de
mult ca gandurile sau amintirile dureroase. Gandurile despre viitor sunt
intrepatrunse de anxietate. Cu ajutorul elementelor de joc, repetitii si spirit de
explorare, oamenii in curs de dezvoltare sau in terapie de grup isi pot face curaj
sa aiba reprezentari si aspiratii mai concrete si mai specifice. Tendinta este de
evitare, sa spui “nu stiu”. Prin construirea unei scene intentiile incep sa para mai
realiste si anxietatea este neutralizata.
Repetitiile pentru viitor sunt alcatuite din mai multe componente. Daca nu stii
ce vrei – este inca neclar – construirea unei scene pe care o pot vedea toti
declanseaza mai multa claritate mentala. Daca stii obiectivul destul de bine, poti
explora de ce ai nevoie pentru a ajunge acolo si sa repeti unele etape – interviul
pentru un loc de munca, primele cerinte ale rolului si asa mai departe. Aceasta
extinde din nou adancimea dimensionala a procesului de comunicare.

Asa putem integra dimensiunile trecut si viitor. In loc doar sa vorbesti despre
evenimente – care adauga un sentiment de distanta si permite intelectualizarea
si izolarea afectiva – retraiesti acea experienta. Pentru trecut, o puteti reface,
jucand o scena in care se ajunge la o concluzie diferita. Aceste experiente sunt
profund reparatorii.

21. Mentinerea relatiei. Pe masura ce un grup exploreaza o problema, se acorda

atentiei nu numai dimensiunii de analiza a sarcinii, dar la fel de important, si
sentimentelor oamenilor din grup si ca ei sa se simta confortabil sau conectati
intr-un mod optim la ceilalti. Frictiunile apar in mod natural si inevitabil in
cursul vietii unui grup, si este necesar sa se incurajeze si sa se sprijine reciproc
cand unii incep sa se simta mai vulnerabili, criticati, sau ca ar avea nevoie de
ajutor. Tehnicile psihodramatice pot fi folosite pentru a ajuta oamenii sa spuna
ce trebuie sa fie auzit -afirmatii despre atitudini pozitive, incurajari, si sa aratam
ca ne pasa de relatiile pe care le avem unii cu altii.
22. Constientizare psihologica. Traim intr-o epoca in care a devenit o
preocupare mai raspandita sa ne gandim la sentimente, atitudini si modul in care
ne tratam unii pe altii. In timp ce multora -probabil majoritatii – inca le lipseste
aceasta sensibilitate, numarul celor care le pasa sa acorde atentie modului in
care gandim este in crestere. Multe dintre tehnicile lui Moreno construiesc
multiple atitudini si abilitati. Ceea ce rezulta este o norma sociala in care este de
asteptat ca participantii vor invata sa-si examineze propriile modele de gandire
si de comportament, sa reevalueze ipoteze, si sa caute claritate.
23. Comunicare nonverbala: teatrul sporeste constientizarea noastra fata nu
doar de ceea ce se spune, dar si fata de modul in care se spune, tonul vocii,
gesturile si multe alte variabile (a se vedea pagina web despre comunicarea
nonverbala). Aceasta dimensiune este absenta in multe aspecte ale mass-media,
dar mai evidenta la diferite nivele in altele. Este foarte evidenta atunci cand
oamenii sunt in aceeasi camera impreuna, insa discutiile obisnuite tind sa se
concentreze asupra continutului si, in general, ignora modul in care lucrurile
sunt exprimate. Aspectele non-verbale ale comunicarii pot fi examinate folosind
tehnici de actiune. O miscare poate fi repetata, exagerata un pic, si, probabil,
reexaminata folosind tehnica “in oglinda”. In acest caz, cel care s-a comportat
intr-un anumit fel sta deoparte si observa in timp ce altcineva interpreteaza
acelasi comportament. Apoi protagonistul poate reintra in scena ca sa incerce sa
faca aceeasi afirmatie sau sa puna aceeasi intrebare, dar cu unele schimbari in
exprimare.
Comportamentul nonverbal poate fi, de asemenea, examinat din punctul de
vedere al modului in care un anumit comportament face sa se simta persoana
care are acel comportament. Aceasta ajuta si pentru a spori gradul de
constientizare a felului in care comportamentul non-verbal actioneaza ca un
regizor intern si consolideaza anumite atitudini.

24. Analiza mediului: Si aceasta este o dimensiune non-verbala si, desi mai

putin evidenta, merita a fi examinata. Mediul inconjurator include influentele
subtile si prejudecatile impuse de arhitectura camerei, timpul alocat sesiunii de
grup, procentajele oamenilor din diverse sub-grupuri (de exemplu, sex, etnie,
mediu profesional), etc. Participantii pot observa si comenta cu privire la
anumiti factori, cum ar fi presiunile subtile din partea majoritatii (sau a ceea ce
ei percep a fi majoritatea). Pe scurt, spiritul lucrului in grup invita participantii
sa acorde atentie modalitatilor prin care comunica si comunicarilor non-verbale,
care trebuie sa fie explicite.
25. Inversiunea de rol: Aceasta tehnica poate fi utilizata pentru a ajuta
construirea unei scene, atunci cand auxiliarii, ceilalti oameni care joaca un rol
intr-o punere in scena, primesc indicatii de la protagonist despre modul in care
personajul lui/ ei ar trebui sa se comporte. Ceea ce devine mai important, insa,
este atunci cand, in cursul dramatizarii, protagonistului este invitat sa schimbe
rolul cu un antagonist si, pe scurt, sa empatizeze. Invitatia de a trece dincolo de
egocentrism reprezinta una dintre cele mai importante expansiuni de
comunicare mentionate pana acum.
O varianta pe care imi place sa o incurajez atunci cand este posibil este ca
oamenii sa inverseze rolurile unul cu altul, dar in aceasta pozitie inversata sa
accepte corectii de la persoana al carei rol il joaca. Acest lucru favorizeaza o
mai mare precizie, iar persoana care accepta corectia ajuta la dizolvarea barierei
de neincredere. (A se vedea articolul privind solutionarea conflictelor.)

26. Parti multiple ale Sinelui. In loc de a incerca sa prezinte o singura fateta

grupului, oamenii sunt incurajati sa recunoasca multiplele lor roluri interioare si
sa accepte realitatea faptului ca este ceva obisnuit sa ai conflicte interne si
ambivalente. Exprimand acest lucru prin punerea in scena a unei conversatii
intre diferite parti ale sinelui te ajuta sa pari mai autentic altora. Daca suntem
intr-un grup impreuna si pot sa te vad recunoscand ca nu ai doar o singura
pozitie, ci duci o lupta pentru a-ti clarifica ideile, sau ai doua dorinte care sunt
in conflict una cu alta, simt si eu ca exista posibilitatea ca noi sa exploram mai
multe lucruri impreuna. In mod similar, cand dezvalui propriile mele sentimente
ambigue, ma simt mai sincer decat atunci cand simt ca trebuie sa “fiu hotarat”,
“sa fiu coerent”, sau altfel spus sa aleg o varianta si sa suprim alternativele sale.
27. Cadre de referinta variabile: conversatiile pot uneori deveni mai creative
atunci cand pot fi introduse cadre alternative de referinta. Intr-o sociodrama,
insa, este important sa se exprime in mod explicit faptul ca schimbi abordarea,
rolul, sau contextul imaginat. In caz contrar, ceilalti participanti se simt confuzi
sau “luati in bataie de joc.” Poti spune ceva de genul “Acum sa abordam asta
dintr-un alt punct de vedere”. Ajuta si sa vorbim folosind termeni ca “scene”
sau sa vorbim despre situatii ca scenarii.
28. Concretizare. Aceasta tehnica presupune prezentarea unor exemple, uneori
mai mult decat doar prin cuvinte: sentimentele pot fi exprimate in termeni de
posturi. Senzatie de impovarare poate fi reprezentata ca avand un auxiliar
aplecat pe spatele protagonistului; sentimentul de ambiguitate poate fi
reprezentat de doi auxiliari care trag protagonistul de brate in directii opuse. A
pune ceva in scena in loc de a vorbi despre ceva ar trebui sa fie privit ca un
instrument pentru a trece de la abstract la concret, pentru a da exemple. Se
intampla des ca in discutii cuvintele sa devina prea generale si oamenii nu stiu
cu adevarat ce vor sa spuna. Mai rau, oamenii cred ca stiu ce vrei sa spui cand,
de fapt, vrei sa spui altceva decat ceea ce inteleg ei.
29. Semantica: Desi nu este teatru propriu-zis, ajuta sa nu presupunem ca stim
ce inseamna cand cineva foloseste un cuvant abstract sau la general. De multe
ori intelesul pe care il dam noi este diferit de ceea a intentionat celalalt, de aceea
e bine sa dam exemple, nu prin si mai multi termeni abstracti, ci intr-un mod in
care altii isi pot imagina scena relativ usor. Ca un corolar, puteti intrerupe o
discutie sau explorare si sa verificati ce vrea cu adevarat sa spuna cineva, sa
explorati semantica. Nu cautati definitii, ci exemple, mai ales daca exista un
sentiment de incarcare emotionala in utilizarea unui cuvant anume. Acest lucru
arata si cum un grup de explorare poate extinde comunicarea intr-un mod mai
reflexiv.
30. Incurajarea exprimarii gandurilor si sentimentelor: Daca cineva din grup
se simte timid sau incapabil sa exprime ceea ce isi doreste, acea persoana poate
cere ajutor sau accepta o oferta de ajutor. In grupurile tip sociodrama aceasta
tehnica este acceptata. Tehnica de “dublu” genereaza o combinatie de sprijin si
ajutor in auto-exprimare. Aceasta adauga o noua dimensiune comunicarii.
31. Vorbind din perspectiva rolului: In explorarea unei situatii, o persoana intr-
un grup poate spune nu ceea ce crede personal, ci din perspectiva unui rol –
unul dintre rolurile sociale care ar putea fi relevant pentru situatia data. Acest
lucru se potriveste cu numarul 18a, ideea fiind ca oricine -nu doar regizorul- ar
putea aduce in mod spontan aceasta idee in discutie. Punctul de vedere care
trebuie exprimat ar putea fi o parte a sistemului de roluri al grupului la care esti
afiliat, sau rolul in care iti imaginezi ce iti doresti sa spuna adversarul tau sau o
terta persoana. Cu alte cuvinte, ai putea interpreta un rol arhetipal,
sociodramatic sau axiodramatic. Ideea este de a facilita exprimarea clara a tot
ceea ce este doar implicit sau neclar.
32. “Rolul” ca unitate lingvistica: Incercarea de a discuta lucrurile la un nivel
general poate genera confuzie sau blocaje. Referitor la punctul 28 de mai sus,
reincadrarea unei situatii in ceea ce priveste rolurile care sunt jucate poate ajuta
la clarificarea problemei. A vorbi despre situatii utilizand termene cum ar fi
componentele de rol, definitii de rol si altele constituie un limbaj relativ usor de
utilizat pentru psihologie, sociologie, antropologie, politica si alte domenii
umaniste. A se vedea alt artiol de pe acest site despre dinamicile rolului.
Rolurile pot fi analizate, dezasamblate pe componente, care la randul lor pot fi
studiate mai in detaliu sau luate in considerare pentru sub-componentele lor.
Acestea pot fi evaluate in ceea ce priveste asteptarile, atitudinile conexe, metode
comune de comportament sau reactie si asa mai departe. Ceea ce se descopera
uneori este ca putem fi de acord in unele privinte, dar nu in altele – si acesta este
genul de clarificare pe care analiza de rol o poate oferi.

33. Disocierea de rol: Oamenii dintr-un grup care utilizeaza tehnici

sociodramatice pot uneori in mod explicit sa se disocieze de un rol sau de o
componenta a rolului pe care il interpreteaza. Acest proces de disociere include
ca ceilalti sa fie de acord si sa recunoasca in mod clar ca persoana care se separa
nu mai este in acest rol.
34. Examinarea “Tele”. Moreno a numit curentul de atractie sau de repulsie
intre persoane sau intre oamenii dintr-un grup “tele”. Consider ca termenul
“conexiune” este un termen aproximativ echivalent. Cu ajutorul contributiilor
lui Moreno este de multe ori benefic sa atragem atentia asupra sentimentelor de
preferinta interpersonala sau sa recunoastem existenta acestei dinamicii: unii
oameni prefera sa lucreze sau formeaza un subgrup cu anumite alte persoane, si
vorbind despre acest lucru intr-un mod deschis este important. Este, desigur, un
subiect sensibil, dar este realitatea a ceea ce se intampla, si pretinzand ca nu-i
asa este o tendinta autodistructiva pe termen lung. Aceasta este ideea care sta la
baza sociometriei.Alte implicatii asociate ale acestui principiu includ discutiile
despre coeziunea grupului, de ce ar fi nevoie ca cineva sa se simta in siguranta
in grup, aliatii pe care cineva ii are in grup si intrepatrunderea altor principii din
sociometrie. Aceasta abordare ia in considerare o serie de teme care sunt
frecvent trecute cu vederea (sau refulate si negate) in tipurile traditionale de
comunicare. Din aceste motive, consider sociometria a fi o alta dimensiune a
psihologiei de profunzime, precum si un aspect important al dinamicii de grup.