Intrebari frecvente despre psihodrama

1. Dramaterapie si psihodrama–puncte comune & diferente?

2. Care este diferenta intre psihodrama si metodele psihodramatice?

3. Se mai folosesc si alti termeni pentru psihodrama?

4. Psihodrama este uneori numita o terapie “cathartica”. Despre ce e vorba?

5. Probleme cu psihodrama: despre “evaluari negative”

6. Au fost multe schimbari in psihodrama dupa Moreno?

7. De ce nu este psihodrama recunoscuta la o scara mai larga?

8. De ce multi psihoterapeuti acreditati nu invata aceasta metoda?

1. Dramaterapie si Psihodrama: Care este diferenta?

Exista o serie de factori comuni, dar si cateva diferente: amandoua folosesc teatrul ca un
instrument pentru psihoterapie.
Dramaterapeutii au experienta in teatru, pe cand psihodramatistii, in general, nu au.
Psihodramatistii sunt, in general, psihoterapeuti care ulterior s-au subspecializat intr-o
anumita abordare terapeutica, la fel cum alti terapeuti si-au ales ca subspecializare psihologia
analitica (sau “Jungiana”), psihanaliza, terapia cognitiv-comportamentala etc. (insa as vrea sa
subliniez ca, pe langa faptul ca e o abordare independenta – in special psihodrama clasica –
multe dintre tehnicile psihodramatice si principiile de baza asociate pot fi integrate si altor
abordari terapeutice.)
Dramaterapeutii sunt, in general, artisti de teatru care urmeaza o formare in psihologie si
psihoterapie cu scopul de a aplica teatrul intr-un mod terapeutic.

Psihodrama in general lucreaza cu protagonistul interpretandu-si propriul rol, in diferite

situatii.
Dramaterapeutii de multe ori lucreaza cu pacientii intr-un rol mai “distantat”, un rol pe care
persoana respectiva nu il are in viata reala. Insa de multe ori acest lucru se face pentru
pacientii care nu sunt gata sa lucreze in contextul mai intens de auto-reflectie.

Psihodrama nu foloseste ritualul, in general, la fel de mult ca si dramaterapia, dar exista, de

fapt, un grad crescut de intersectare, astfel incat multe tehnici ale dramaterapiei sunt integrate
in psihodrama, si viceversa.

(Interesant este ca Moreno a folosit deseori la inceput abordari care se asemanau mai mult
dramaterapiei, intrucat pacientii interpretau alte roluri decat ei insisi. Unele dintre studiile
sale de caz “clasice” difera destul de mult de ceea ce s-a ajuns sa se considere a fi
“psihodrama clasica” in a doua jumatate a secolului 20.)

2. Care este diferenta dintre psihodrama si metodele psihodramatice?

Primul termen este folosit in mai multe sensuri: (1) psihodrama clasica – un proces (de
obicei) de 2-3 ore intr-un grup ce include incalzirea, actiunea, impartasirea si etapa de
incheiere; (2) un domeniu general care deriva din activitatea lui J. L. Moreno, ce include
psihodrama clasica, metodele psihodramatice, sociodrama, sociometria, formarea de rol,
trainingul de spontaneitate si altele asemenea; si (3) orice modalitate de actiune care are o
derivatie semnificativa din opera lui Moreno, chiar daca difera de aceasta in multe privinte,
cum ar fi bibliodrama, psihodrama psihanalitica (folosita mai mult in Europa si America de
Sud), precum si unele forme care fuzioneaza cu dramaterapia.Metodele psihodramatice
implica integrarea tehnicilor si principiilor psihodramei in alte forme de psihoterapie. In timp
ce psihodrama clasica necesita o formare mai specializata de catre (in mod ideal) formatori
acreditati in psihodrama, unele metode psihodramatice pot fi utilizate fara a fi nevoie sa fi
facut un curs de specialitate.

3. Se mai folosesc si alti termeni pentru psihodrama?

Pentru multi oameni termenul de “psihodrama” suna amenintator din diferite motive.
“Psiho-” are pentru unii oameni o asociere negativa cu boli psihice, sau o explorare profunda
a adancimilor emotionale. Sufixul “-drama” implica, de asemenea, un proces emotional mai
intens. Cei care evita acest nivel de intensitate sunt circumspecti fata de acest termen. Insa
scolile, companiile si altii pot utiliza aceste metode atunci cand ele sunt numite “metode de
actiune”, “tehnici experimentale”, “joc de rol”, “simulari de comportament”, sau orice alta
combinatie similara de cuvinte. Nu este o inselatorie, deoarece aceste abordari nu trebuie sa
fie profund evocatoare emotional.
4. Este psihodrama o terapie cathartica?
In timp ce catharsis-ul a fost asociat cu psihodrama, exista mai multe aspecte ale acestei
metode care nu se adreseaza catharsis-ului propriu-zis.
Procesele de incalzire si de practica de comportament nu prea au de-a face cu catharsis-ul, cu
exceptia unui sens mai larg, de a avea o senzatie minora, nu foarte emotionala, de tip “aha”,
care apare odata cu integrarea oricarei experiente de invatare. Acest lucru corecteaza un
discurs al lui Prochaska in care a asociat psihodrama cu faza de actiune a terapiei, dar nu si cu
pre-contemplarea, contemplarea, sau, dupa faza de actiune, etapa de lucru pentru acasa. De
fapt, metodele psihodramatice pot fi utile si adaptate la toate fazele terapiei.

5. Probleme cu psihodrama: De obicei oamenii sunt impresionati si multumiti de

psihodrama, atat membrii grupului cat si profesionistii care aplica metoda. Ocazional, insa,
am auzit pe cate cineva spunand fie ca au avut o experienta groaznica cu aceasta metoda sau
cunosc pe cineva caruia nu i-a placut metoda. Cum se explica aceasta discrepanta?
Psihodrama, ca orice alta metoda, poate fi aplicata prost. Acesta este un motiv pentru care in
domeniu s-a incercat sa se stabileasca un control al calitatii prin stabilirea unui consiliu de
certificare, la fel cum se face in multe domenii de specialitate in diverse profesii. Cu toate
acestea, exista multi oameni care folosesc psihodrama desi nu au pregatirea necesara, si nu
exista nici o modalitate legala de a-i opri. Nu e un domeniu suficient de mare pentru a face
lobby ca licenta sa devina obligatorie. De asemenea, asa cum am mentionat, multi
profesionisti integreaza metodele in alte tipuri de consiliere sau terapie, iar cand acest lucru
se face in mod judicios, ajuta foarte mult. Dar si asta se poate face fara discernamant, intr-un
mod stangaci, sau incomplet.De exemplu, am auzit ca unii oameni au avut experiente
negative cu “jocul de rol”. Atunci cand au fost intrebati despre aceste experiente mai in
detaliu, de obicei se descopera ca liderul grupului nu a reusit sa faca o incalzire adecvata
pentru participanti si / sau grup. In aceste conditii, presiunea de a interpreta fara o pregatire in
prealabil genereaza anxietate si experienta devine incomoda si neplacuta. Unii lideri de grup
nu cred ca acest pas este foarte important.
Am auzit povesti despre studenti carora li s-a cerut sa demonstreze psihodrama in timpul
orelor de psihologie! Asta ar fi ca si cum am cere elevilor de liceu sa demonstreze o
interventie chirurgicala! Este necesar sa recunoastem faptul ca psihodrama – mai ales
psihodrama clasica -este, de fapt, la fel de complexa ca si o interventie chirurgicala!

6. Au aparut schimbari majore in psihodrama dupa Moreno?

Unii dintre cei care au scris despre terapia de grup sau istoria psihoterapiei – mai ales cei din
mediul psihanalitic – tind sa fie extrem de centrati pe metoda, si trateaza abordarile non-
dominante ca si cum acestea ar fi nesemnificative. Aceasta “marginalizare” poate fi corectata
printr-o simpla recunoastere. Am vazut manuale care mentioneaza psihodrama, dar citeaza
doar cartile lui Moreno, scrise in urma cu cincizeci de ani sau mai mult, si creeaza astfel
impresia ca domeniul nu a mai evoluat de atunci. In realitate, au fost publicate mii de articole,
capitole si carti, cu multe progrese noi in teorie si practica.

7. De ce psihodrama nu este mai recunoscuta pe o scara mai larga?

Psihodrama este in continuare marginalizata din mai multe motive.

1. Exista un numar tot mai mare de forme concurente de psihoterapie, ceva nou apare o data
la cativa ani.

2. Exista o cerere continua pentru abordari “bazate pe dovezi”, care necesita o cercetare
extinsa. Multe forme de terapie nu pot fi usor cuprinse in cerintele actuale de cercetare, in
timp ce altele se potrivesc mai bine – in special cele care pot fi descrise intr-un manual.
(Problema cu astfel de abordari este ca acestea adreseaza unii numitori comuni in cele mai
multe probleme psihiatrice, cum ar fi tipare de gandire haotica sau autodistructiva. Nu este
surprinzator faptul ca o gandire mai echilibrata s-a dovedit a fi eficace din punct de vedere
statistic in cele mai multe probleme, dar asta nu inseamna ca am descoperit cauza problemei!)

3. O mare parte din scrierile despre psihodrama – mai ales ale lui Moreno – devine tot mai
invechita ca stil si coerenta. Claritatea este un criteriu din ce in ce mai important.

4. Metoda a fost cel mai des utilizata in spitale sau clinici unde pacientii pot sta sa lucreze
cateva saptamani. E nevoie de mai mult timp pentru sesiuni si in mod ideal pacientii
beneficiaza de o serie de sesiuni. Practicile moderne de spitalizare pe termen scurt nu permit
manifestarea multora dintre efectele terapiei de grup, cu atat mai putin ale psihodramei.

Pana spre sfarsitul anilor 1980, multe spitale tineau foarte mult la programul lor de
psihodrama, iar pacientii de multe ori spuneau ca experienta era un punct culminant din ceea
ce ei considerau a-i fi ajutat cel mai mult. Dar odata cu introducerea “ingrijirii
administrative” (un oximoron) de catre societatile de asigurare, tratamentul din spitale a
devenit spartan, si tipurile de psihoterapie permise au devenit orientate spre momente de
criza. Alte motive sunt discutate in capitolul 3 din cartea mea Foundations of Psychodrama.

8. De ce asa de putini psihoterapeuti profesionisti invata aceasta metoda?

E un pic infricosator, ca atunci cand inveti sa inoti, dar odata ce te-ai prins despre ce e vorba,
este distractiv! Si va puteti misca mai eficient intr-un mediu diferit. Si aici este nevoie de
aproximativ la fel de mult timp pentru a invata, si veti trai multe momente incomode sau un
pic infricosatoare. Apoi, ca sa pastrez comparatia cu inotul, luati in considerare de cat timp
este nevoie pentru a trece de la pur si simplu a sti cum sa inoti pana la a deveni un instructor
de inot, sa stii cum sa-i inveti pe altii diferite stiluri, cum sa plonjeze etc.Abilitatile necesare –
in principal actoria pe baza de improvizatie, implica un anumit grad de asumare de riscuri, de
a face deductii, ghici, de a-ti urma instinctul si dirija imaginatia, iar aceste competente sunt
rareori predate in cursul educatiei celor mai multi oameni.

Trebuie sa inveti si sa depasesti acele momente de stangacie din proces, sa treci peste
momentele mai incommode, si sa fii deschis si relaxat intrucat acestea sunt o parte naturala a
oricarui proces real de improvizatie si de explorare – si asta necesita o desensibilizare la un
anumit nivel la care suntem foarte constienti de noi insine.

Temerile legate de insight trebuie sa fie depasite. Trebuie sa fii constient de faptul ca vor fi
descoperite anumite complexe negative, iar acestea nu trebuie sa genereze o vinovatie
impovaratoare sau rusine. Ciudateniile cuiva pot fi privite din perspectiva corecta, iertarea de
sine si iertarea altora sunt integrate in proces, iar problemele sunt explorate. Se exerseaza
curajul, credinta si increderea – iar recompensele sunt bogate, dar procesul este greu atunci
cand increderea in sine, in altii si increderea in metoda sunt factori inca noi sau nefamiliari.

Nu in ultimul rand, iluzia de competenta este greu pusa la incercare. Esti incepator intr-un
mediu nou, departe de familiaritatea educatiei conventionale – carti si studiu si “sa stii”; ce
faci este sa te arunci intr-un domeniu in care lucrul pe baza impulsurilor si intuitiei este foarte
important. Trebuie sa reinveti sa fii un incepator, si sa iti dai voie sa ai si stangacii sau sa faci
greseli.