MECANISMELE

SCHIMBĂRII
IN PSIHODRAMĂ
CURS AN 3

Docent Anca Nicolae

2012 - 2013
1
Experienţa psihodramatică stimulează mai ales trei moduri ale funcţionării mentale care le
trăiesc toţi membrii grupului, fie ei membri egali, fie protagonişti. Mă refer la acele
mecanisme mentale constituite de funcţia de dublu, de cea de oglindă şi de cea a inversiunii
de rol. Acestea corespund, cu aceeaşi denumire, tehnicilor apte să favorizeze şi să verifice
aceste funcţii: pentru aceasta regăsim termenii de “ dublu “, “ oglindă “, “ inversiune de rol
“ care chiar ilustrează principalele tehnici ale psihodramei.

Un alt mecanism mental - des întâlnit în psihodramă - este cel al catarsisului, în aspectele
sale abreactive şi integrative: care vor fi şi ele tratate în paginile următoare.
Aceste mecanisme mentale au ca scop obiectivarea reprezentărilor mentale ale persoanei :
- fie prin funcţia dublului (de exemplu după ce protagonistul s-a întâlnit cu mama sa i
se cere să facă un solilocviu)
- fie prin funcţia oglinzii (de exemplu solicităm unui membru al grupului să spună cum
a văzut-o pe X, colega sa în scena cu şeful)
- fie prin funcţia decentrării perceptive ca urmare a inversiunii de rol ( de exemplu în
inversiune de rol cu şeful o întreb pe X ce reprezentare mentală ai despre X ? )

Setingul psihodramatic implică persoana în toată globalitatea sa, în mod holistic.

In psihodramă corpul găseste un spaţiu. Psihodrama oferă spaţiu şi minţii, prin
reprezentările mentale sănătoase, utile, prin caleidoscopul de roluri pe care protagonistul
le experimentează.
Mecanismele schimbării în psihodramă constau în facilitarea expresivităţii, ruperea
scenariului, stimularea unei relaţii interactive « eu actor » - « eu observator »,
restructurarea teatrului intern individual. Rezultatul evolutiv al mecanismelor
expresivităţii şi acţiunii este reprezentat printr-un progres spre comportamente şi
modalităţi relaţionale din ce în ce mai variate, creative şi individuante (Boria, 2005).

Funcţia decentrării perceptive

Această funcţie este mult mai corect definibilă ca funcţia de decentrare perceptivă ca şi
consecinţă a inversiunii de rol. Probabil ea este în mod obişnuit numită impropriu datorită
unei condiţionări mentale trebuind să se repete constant în timpul unei sesiuni
psihodramatice consemnul care invită să intri în pielea altuia ( “ Inversiune de rol ! “ )

Datorită inversiunii de rol protagonistul joacă partea altuia, obligându-se astfel să-şi
menţină constant eul observator decentrat faţă de eul său actor şi făcând ceea ce ultimul nu
reuşeşte într-un anumit mod dar în conformitate cu partea asumată. La rândul său acesta,
când este implicat în acţiune, nu poate evita acţiuni noi şi spontane de care observatorul său
trebuie să ia cunoştinţă şi să le tezaurizeze. Bogăţia acestei funcţii reiese chiar din această
capacitate de a aduna pentru observator “ noi adevăruri “ evitând şi depăşind în mod
natural blocajele emotive şi prejudecăţile cognitive cristalizate.

2
 Istoric :

În punerea în scenă a unor situaţii de separare părinţi – copii inversiunea de rol dă ocazia
reeditării procesului de separare şi individuare (Mahler).
Inversiunea de rol are o lungă istorie: a fost împrumutată din teatru , folosită în poveşti,
mitologie, film si literatură de-a lungul secolelor. A fost mereu un mod natural al jocului
copilului. Moreno l-a aplicat mai întâi în jocurile copiilor în parcurile vieneze. Ulterior
inversiunea de rol ajunge să funcţioneze în domeniul clinic, educaţional, industrial, în
antrenamentul comunicării interpersonale, în mecanismele negocierii, în studiul schimbării
atitudinale.
Individul e provocat prin inversiunea de rol să găsească un mod paşnic de convieţuire cu
contrarolul sau. Invită protagonistul să-şi adâncească şi să-şi lărgească identificarea
empatică cu rolul complementar, aşa cum apoi se vede pe sine din punctul de vedere al
adversarului. În psihodramă inversiunea de rol include şi roluri non-complementare,
psihosomatice, psihologice, spirituale care cuprind aspectele tangibile a ceea ce numim
“eul”.
Inversiunea de rol la nivel imaginar e esenţială tuturor relaţiilor mutuale, însă devine
specială în psihodramă prin aceea ca e pusă în acţiune. Această externalizare şi concretizare
a reprezentării mentale a celuilalt ajută învaţarea prin experienţă, un proces care e în esenţă
de natură nonverbală şi fizică. La nivel intrapsihic şi interpersonal procesul este complex.
El implică alte trei procese: asumarea empatică a rolului, transformarea în acţiune şi
feedbackul în rol. Mai întai pentru ca o persoană să intre în universul celuilalt foloseşte
toate mijloacele de empatie de care dispune: emoţionale, cognitive, comportamentale
pentru “a deveni” o vreme acea persoană. Asemenea asumare a rolului poate începe printr-
o imitare superficială, oglindire sau modelare pentru a deveni o identificare şi introiecţie
aprofundată, completă a celuilalt. Prima fază rămâne deci o fază intrapsihică prin excelenţă,
implicând fantezia, memoria, anumite abilităţi mentale, constientizarea emoţiilor proprii şi
ale celuilalt. Alături de empatie e nevoie de stări spontane, tele pentru ca procesul să
meargă mai departe. In faza a doua persoana nu doar simte, ci face ceea ce ar face celălalt.
Îl reconstruieşte concret pe celălalt în relaţie. În final protagonistul revine în poziţia lui:
cum percep felul în care tu m-ai văzut. Acum persoana e invitată să reflecte asupra sa,
asupra celuilalt şi asupra relaţiei lor. Eul observator vede din afară relaţia. Bineinţeles că o
inversiune completă de rol e imposibilă. Noi toţi avem aptitudini diferite în a inversa rolul
cu o altă persoană, uneori chiar e vorba de o rigiditate mentală sau o incapacitate de a
suspenda credinţele despre o persoană.

Abilitatea inversiunii de rol este un indicator vital al creşterii sociale a copilului, apărând în
jurul vârstei de 3 ani cand cel mic părăseşte faza egocentrică şi e capabil să te recunoscă ca
diferit. Se poate dezvolta doar dacă copilul a primit un dublu si inversiuni de rol adecvate
de la părinţii săi, fiind atunci un indicator al libertăţii faţă de eul auxiliar (mama sau
substitutul ei). Teoriile psihanalitice sau care ţin de psihologia dezvoltării spun lucruri
similare (Freud, Klein, Kohut, Mahler). O altă conditie a capacităţii de inversiune de rol
implică să ai o personalitate echilibrată, un anumit grad de forţă a eului şi de percepţie
senzorială. Aceasta abilitate creşte pe măsura dezvoltarii eului, mai ales în perioada
achiziţionării identităţii personale si separării de părinţi (descrisă în termeni similari de
teoria relaţiilor obiectuale). Mai mult, capacitatea de a reflecta asupra propriei persoane

3
presupune abilitatea de a diferenţia între “eu” si “mine”, a fi prezent şi a te observa în
situaţie simultan.
Pacienţii cu tulburări severe ale acestor arii - ca cei narcisişti, paranoizi, psihotici, autişti
sau cu tulburări severe ale personalităţii au dificultăţi serioase de inversiune de rol cu
persoane reale. În aceste cazuri se foloseşte rar sau deloc inversiunea de rol pentru a nu
aduce confuzie în ceea ce priveşte simţul eului – limitat la aceste persoane. Goldman şi
Morrison (1984) sugerează să se folosească eul auxiliar care să transmită un mesaj central
din rolul celuilalt semnificativ.
Putem schematiza procesul inversiunii de rol în trei faze: în prima persoana se joacă pe
sine, apoi devine celălalt (imaginea celuilalt), apoi se reintoarce la sine pentru a se vedea în
relaţie cu celălalt. Cei doi poli aduc în scenă o dialectică care produce diferenţiere, în care
cei doi nu se exclud. Scopul final este întărirea structurii eului prin experimentarea
contradicţiilor într-o realitate constant în schimbare.
Valoarea terapeutică a inversiunii de rol structurează şi integrează procesul interpersonal,
conducand individul să iasă din izolare şi disociere, reduce apărările prin identificare şi
proiecţie (Kruger, 1989). Inversiunea de rol este un instrument dionisian pe scena
psihodramatică. Dionisus, zeul extaziei, era cel pentru care se puneau în scenă dramele
Greciei antice. “Extaz” înseamnă “ a ieşi în afara ta”, cu alte cuvinte renunţarea la
individualitate. Inversiunea de rol ne aduce foarte aproape de esenţa celuilalt, caci suntem
într-o imersiune în lumea lui.
Vorbim despre două forme de inversiune de rol:
Una clasică, « in situ », care implică două persoane reale prezente care inversează rolurile.
A doua reprezentaţională, în care o persoană e prezentă, iar a doua e jucată de un eu
auxiliar.
Prima poate fi folosită de pildă în grup în tehnica “întâlnirii” atunci cand e nevoie ca două
persoane din grup să-şi rezolve conflictele.
A doua funcţionează în toate momentele cand celălalt semnificativ e interpretat de un eu
auxiliar.
Psihodrama oferă ocazia de a externaliza reprezentările mentale ale persoanei-în-relaţie-cu-
ceilalţi ca teatru al lumii interne. Un alt scop este de a-l încuraja pe protagonist să îşi asume
responsabilitatea deciziilor sale. Moreno descrie mecanismul inversiunii de rol ca “energie
investită în imaginile interne”. Accentul este pus pe internalizarea unui obiect bun ca bază a
creşterii unui eu independent şi integrat. Toate acele procese narcisiste ca idealizarea,
proiecţia, clivajul, identificarea si identificarea proiectivă (normale sau patologice) au
importanţa în cadrul inversiunii de rol. In principal accelerează procesul de separare –
individuare.

Funcţia dublului

Vorbim de funcţia dublului când în interacţiunea între A şi B polaritatea A oferă lui B

stimuli care solicită în el o dinamică mentală pe care o are discursul interior şi dialogul cu
sine însuşi. Rolul lui A rezultă din ceea ce el induce lui B să caute în interiorul său mereu
mai în profunzime în căutarea sentimentelor, imaginilor, senzaţiilor până acum rămase
închise în intimitatea sa.

4
Acest mecanism produce în individ o atitudine de auto-observare (reflexivă, introspectivă)
care presupune a da forma conţinuturilor observate, prin mijloace de exprimare verbale sau
nonverbale, după cum dispune fiecare persoană.

Relaţia care exprimă o funcţie a dublului este aceea care, în istoria evolutivă personală
apare prima: mama care face dublu în confruntarea cu copilul; este ea cea care, “citind”
nevoile copilului, îi poate da un răspuns adecvat. Moreno raportează dezvoltarea funcţiei
dublului la stadialitatea dezvoltării copilului. Astfel, la începutul vieţii, în primele
săptămîni nou-născutul trăieşte o existenţă foarte specială, de fuziune nediferenţiată cu
mama. În cuvintele lui Winnicott nu putem vedea un bebeluş fără o mamă. Pentru bebeluş
mama, celelalte persoane, el însuşi, toate obiectele aparţin aceluiaşi univers. Nu există
diferenţiere între lumea internă şi cea externă. Acum fenomenul dublului e activat pentru
prima dată, pentru toate mişcarile, percepţiile şi interacţiunile. Ulterior copilul creşte, se
diferenţiază, se dezvoltă ca persoană independentă şi autonomă.
Dar “ nevoia de dublu “ nu se limitează să existe doar în zorii vieţii noastre: în întreaga
noastră existenţă noi căutăm situaţii în care percepem exigenţa de a stimula şi a fi stimulaţi
spre autoobservare şi autorecunoaştere.
Cand protagonistului i se face un dublu care-l atinge profund relaţia creată e similară
matricei primare materne. Cand ei se află la acest nivel sunt aproape una şi aceeasi
persoană. Oricum, ceea ce se întamplă între ei nu e doar empatie, Moreno priveşte empatia
ca un proces unidirecţional. El crede ca există un proces care ia naştere între doi oameni şi
este mai mult decat empatia mutuală. El numeşte acest lucru în care ganduri şi sentimente
se întrepătrund “empatie în dublu sens”, ambii protagonisti intră în mintea celuilalt si se
influenţează, e ceea ce numim “tele”.
Funcţia dublului se dezvoltă în situaţii încărcate de acea atmosferă empatică care
favorizează disponibilitatea deschiderii interpersonale şi reciprocitatea în comunicare. O
persoană reuşeşte să fie dublu datorită capacităţii sale de identificare, în timp ce fiecare
poate fi propriul dublu în măsura în care este capabil de introspecţie. Dublul e în situaţia de
a simţi interiorul protagonistului, de a veni în contact cu stările, imaginile, coloratura
afectivă şi ritmurile acestuia. La o adică dublul poate simţi durerea de stomac sau migrena
protagonistului. De aceea la finalul psihodramei e nevoie ca dublul să se scuture de rol.

Există de altfel în psihanaliză ideea “dublului – geamăn” al fiecăruia din noi, celălalt –
pereche care există în univers şi pe care-l căutăm pentru a ne reîntregi.

Întrebată despre cum a ajuns Moreno la ideea dublului, Zerka Moreno spune că probabil
ideea i-a venit cand era singur. Moreno însuşi explica unei paciente: “cand eşti singură şi
nu ai cu cine vorbi, vorbeşti tu cu tine”.
Dublul în fapt aduce la suprafaţă o altă parte din tine sau diferite părţi din tine. Suntem
făcuţi din multe părţi, multe roluri, moduri de a fi pentru care cuvantul “individual” poate fi
neacoperitor ca diversitate.

Funcţia dublului poate lua naştere în situaţii de confruntare cu un altul cu care există o
comunicare ce suscită în persoană mecanisme empatice sau de identificare. Aceste situaţii
sunt în mod particular avantajoase pentru celălalt, mai ales cand acestuia îi lipseşte o

5
capacitate proprie de auto-observare (persoanele imature, copiii, persoanele cu tulburări
psihotice) sau nu deţine instrumente expresive suficiente (de exemplu datorită nivelului
cultural extrem de sărac).

Sunt diverse tehnicile care privesc crearea unor situaţii interactive destinate, în primul rând,
stimulării conştiinţei de sine. Între altele, deja citata tehnică a dublului, pe care o voi ilustra
mai complet în capitolul următor, menţionez solilocviul, interviul, autoprezentarea.
Solilocviul cere persoanelor o implicare introspectivă care să le permită punerea în cuvinte
a propriilor conţinuturi mentale, în particular a celor investite cu încărcătură emotivă
puternică. În acest caz, bipolaritatea este conţinută de interiorul celei mai în măsură
persoane care se observă şi se descrie pe sine. Interviul, în schimb, presupune două
polarităţi obiectiv distincte: una furnizează stimulii finalizaţi în provocarea autoreflexiei
asupra zonelor specifice propriei lumi interne a celei de a doua. În sfârşit, autoprezentarea,
aceasta este, în anumită măsură, asemănătoare solilocviului, în care persoana pune în
cuvinte conţinuturi pe care le încearcă în ea însăşi: diferenţa constă în faptul că ea
transmite, în mod intenţionat doar conţinuturile care oferă celor care ascultă materiale apte
să construiască o imagine completă celui căruia i se adresează.

Funcţia oglinzii

Vorbim de funcţia oglinzii când avem o interacţiune capabilă să producă o dinamică

mentală datorită căreia un anumit individ surprinde aspecte ale lui însuşi în imagini relative
la persoana sa construite de alţii şi retransmise. În timp ce, în cazul dublului individul
îmbogăţeşte reprezentaţia sa orientându-şi atenţia asupra lui însuşi, în cazul oglinzii
individul priveşte în afara sa pentru a constata cum este perceput de alţii. Aceste două surse
de cunoaştere intră în mod determinant în construcţia imaginii de sine.

Conceptul oglinzii se bazează pe simplul fapt că nu ne putem privi din exterior. Avem
nevoie de cineva sau ceva din afară pentru a ne reflecta imaginea.
În cultura occidentală, aşa cum regăsim în poveşti sau mitologia greacă, oglinda este
arhetipul infatuării de sine sau idealizării, ca şi al deziluziei şi distructivităţii. Poveştile ne
spun despre o persoană care mai întâi se priveşte cu admiratie în oglindă, dar care mai apoi
e confruntată cu faptul că nu e centrul universului. Cele mai cunoscute exemple sunt
probabil mitul lui Narcis şi mama-vitregă din Albă ca Zăpada, ambii sfârşind în decădere.
În timp ce să te simţi confortabil cu tine însuţi e o condiţie pentru a te simţi ok cu ceilalţi,
iubirea de sine exagerată a lui Narcis devine un blestem de vreme ce îl impiedică să îi
iubească pe ceilalti. Este modelul “tulburării de personalitate narcisiste” din psihiatria
modernă – o persoană cu stima de sine grandioasă care e atât de auto-centrată şi
atotsuficientă încât nu mai e în stare să simtă empatie sau grija pentru ceilalţi. Aceste
persoane sunt excesiv de mandre pentru a compensa un simţ fragil al încrederii în sine,
astfel încât caută continuu admiraţia şi atenţia altora, însă sunt incapabile de a dezvolta
relaţii interpersonale semnificative cu ceilalţi. Mama vitregă în schimb nu suportă
comparaţia cu altcineva, să se confrunte cu imaginea sa în mod realist.
Ambele poveşti relevă cele două etape ale procesului de idealizare şi confruntare implicat
în toate tipurile de oglindire.

6
În timp ce funcţia dublului acţionează din momentul naşterii, functia oglinzii apare
succesiv, cerând o maturizare a structurilor cognitive care constau în atribuirea originii
experienţei lumii interne sau dimpotrivă celei externe. Aceasta devine operantă odată cu
intrarea copilului în al doilea univers.

Zerka Moreno distinge trei stadii ale dezvoltării copilului: primul univers (narcisismul
primar), al doilea univers (stadiul obiectelor parţiale în psihanaliză) şi al treilea univers (în
care se delimitează realitatea de fantezie). Corespunzător acestor stadii, putem vorbi despre
succesiunea următoarelor tehnici în psihodramă:
 Solilocviul ( a vorbi cu glas tare asociind liber) corespunzător primului univers,
fazei simbiotice
 Dublul ( eul auxiliar exprimă sentimentele, gandurile nespuse ale protagonistului)
corespunzând diferenţierii parţiale
 Oglinda (reflectarea din exterior) corespunzătoare de asemenea stadiului al doilea al
diferenţierii parţiale, cu subfaza separării - individuării.
 Inversiunea de rol corespunzătoare celui de-al treilea stadiu de diferenţiere, când
constanţa obiectului a fost interiorizată.

Solilocviul, dublul, oglinda şi inversiunea de rol sunt esenţiale în creşterea fiinţei umane.
Persoanele care au avut şansa să se exprime în mod liber, care au avut ocazia unor oglinzi,
dubluri şi inversiuni de rol adecvate, congruente, vor continua să se dezvolte armonios
ulterior.

Funcţia oglinzii este funcţia cea mai naturală şi activă în interiorul unui grup, unde
comportamentul fiecăruia, în orice componentă a lui, exprimă chiar percepţia pe care o are
despre alţi membri din grup. Pe parcursul unei sesiuni de psihodramă, timpul grupului
constituie faza cea mai favorabilă pentru punerea în joc a acestui tip de funcţie. Ea este
importantă în procesul terapeutic, fie că e vorba despre oglinzi în realitate ( care permit
constientizarea si modificarea imaginii sociale a membrilor grupului), fie că e vorba despre
oglinzi în semirealitate (care permit restructurarea si reintegrarea istoriei personale a
protagonistilor).
Oglinzile reale sunt folosite predominant în timpul grupului, fie în sesiuni integrale, fie în
activităţi de încălzire în vederea alegerii protagonistului, fie în lucrul cu protagonistul.
Oglinzile în semirealitate apar predominant în activitatea cu protagonistul sau în activităţi
cu protagonişti multipli.

În grupul psihodramatic oglinda ne arată în primul pas o imagine pozitivă şi idealizată a

propriei persoane pentru a caştiga putere şi încredere în sine şi de asemenea o apreciere
corectă/realistă care să ne ajute să ne confruntăm cu noi înşine într-o manieră mai realistă şi
diferenţiată.

Peter Felix Kellermann se ocupă mai mult cu funcţia oglinzii în psihodramă.

Când ne uitam la noi înşine în oglindă suntem nevoiti sa venim în contact cu cine suntem
de fapt, chiar dacă suntem într-o schimbare continuă.
În psihodramă oglinda poate da cont despre felul în care protagonistul reacţionează într-o
situaţie specifică, dandu-i ocazia să ia o anumită distanţă faţă de comportamentele sale. În

7
funcţie de nevoile protagonistului, eul auxiliar poate primi consemnul să exagerze
comportamentul nonverbal (postură, ton) pentru a-l face pe protagonist conştient de
discrepanţele între mesajele sale verbale şi non-verbale (de exemplu o persoană care spune
că nu e furioasă în timp ce întreg corpul său transmite furie).

Funcţia oglinzii se bazează pe un proces interpersonal universal de feedback care se întinde

de-a lungul întregii vieţi pentru a ne da simţul propriului sine. Ne bazăm pe imaginea pe
care ne-o reflectă ceilalţi, mai mult sau mai putin apreciativă. Dar nu numai ceilalţi. Există
un număr infinit de lucruri şi ipostaze care ne reflectă propria imagine. Privirea plină de
bucurie cu care ne întimpină prietenul necuvântător de acasă ne face să ne simţim foarte
bine în acel moment, în timp ce dragostea necondiţionată a mamei ne va da permanent
sentimentul că suntem o persoană demnă de iubit.

Oglinda este un proces în esenţă universal. Dincolo de sentimentul de a fi acceptat sau

respins în propria familie, ne simţim fie acceptaţi, fie excluşi în societate în general sau
experimentăm un destin norocos sau catastrofic în acest univers. Ajungem astfel la un
anumit model al lumii astfel încat felul în care ne tratează universul reflectă felul în care ne
vedem pe noi în univers.
Chiar şi vremea, o zi senină sau o zi ploioasă ne reflectă imaginea.
Anotimpurile ne pot infuza cu energie şi inspiratie sau induce hibernarea. În fiecare
moment mediul ne trimite un mesaj subliminal de oglindire, arătându-ne fie că suntem
parte din el, fie separat de el. Persoanele conştiente de aceasta îşi caută în natură reflecţiile
de care au nevoie în anumite perioade ale vieţii lor, în preajma copacilor, plonjând în
valuri, în tăcerea perfectă a deşertului sau în zumzetul continuu al metropolelor. În astfel de
locuri ne regăsim pacea şi liniştea, ne simţim “acasă”, ne vedem oglindiţi.

În mod special, evenimentele traumatice au un efect de oglindire pe termen lung asupra

noastră. Ele ne trezesc nu doar depresie, anxietate şi ne fac vulnerabili, dar ne influenţează
şi felul în care privim lumea ca pe un univers mai mult sau mai puţin predictibil şi
benevolent. Dacă am fost abuzaţi, molestaţi sau torturaţi de alte fiinţe umane avem tendinţa
de a fi permanent în gardă şi de a dezvolta un sentiment al inferiorităţii şi lipsei de valoare
în urma acestor traume. “Am fost tratată ca un obiect” spune o femeie victimă a unui viol
“şi încă mă simt aşa”. Sentimentul ei ca este o persoană demnă de iubit s-a transformat în
sentimentul de a nu avea valoare, din “cineva” a devenit “ceva”. Deşi acest proces de
oglindire continuă toată viaţa, este esenţial modul cum am fost oglindiţi în primul an de
viaţă.

Peter Felix Kellermann identifică trei feluri de oglindă în psihodramă:

 Oglinda idealizantă
 Oglinda validantă
 Oglinda de evaluare

Oglinda idealizantă

“Dacă mă iubesc precum m-a iubit mama, îmi va fi bine.”

8
Părinţii deseori îşi întâmpină nou-născuţii cu o astfel de privire idealizantă, care îi va însoţi
în primul an de viaţă. Ei admiră totul la cel mic: “cat de drăgălaş este!”, “este cel mai
frumos copil!” Părintele îl vede ca pe cea mai minunată creatură din lume, acest gest de
întâmpinare îl ajută pe copilaş să se simtă bine-venit în această lume.

Această oglindă idealizantă e congruentă cu ceea ce spuneau Kohut şi Goldberg (1984), şi

anume că dezvoltarea de sine sănătoasă decurge dintr-o capacitate a mediului de a răspunde
adecvat nevoilor emoţionale vitale ale copilului, incluzand:
 Nevoi de alteritate, copilul are nevoie de schimburi cu ceilalţi
 Nevoia de dublu, copilul simte nevoia să fie ataşat de un părinte iubitor care să-l
îngrijească
 Nevoi de oglindire, copilul are nevoie să se simtă înţeles şi apreciat

Când asemenea nevoi sunt nesatisfăcute, apar toate tipurile de deraieri în devoltare, când
copilul creşte într-o familie cu părinţi absenţi fizic şi emoţional sau abuzatori.

Acestă oglindă idealizantă este readusă în definirea relaţiei terapeutice în diverse moduri:
“privirea necondiţionat pozitivă”, Rogers, “empatia adecvată” sau “transferul idealizant”
pare a fi un factor curativ major în multe terapii interpersonale. O asemenea oglindire a
“obiectului bun” este altceva decat reflectarea realistă a unei suprafeţe perfect obiective,
însă transmite o reflecţie pozitivă şi apreciativă clientului.

Oglinda validantă

“Când privesc sunt privit, deci exist.” – Winnicott, 1971

Odată cu creşterea copilului, acesta are nevoie în alte moduri de oglindire. Oglinda
idealizantă dă loc unei oglindiri mai neutre şi validante, în acelaşi timp empatică din
partea părinţilor în faţa nevoilor de separare – individuare ale copilului. Potrivit teoriei
concepute de Mahler, copilul trece printr-o fază autistă şi una simbiotică înainte de a
trece în faza de separare – individuare, pentru ca în final să achizitioneze constanţa
obiectului. În prima fază a simbiozei oglinda emoţiilor este extrem de importantă. Un
părinte acordat copilului său îi va da răspunsuri empatice în felul în care-l priveşte, îi
vorbeşte, prin mimica sa, prin felul de a-l purta în braţe sau de a-l atinge. Winnicott
vorbeşte despre privirea mamei ca un precursor al oglinzii, în care bebeluşul se poate
regăsi. Privirea mamei devine experienţă fondatoare pentru dezvoltarea în interiorul
copilului a sentimentului de a fi iubit.

Una din nevoile bazale pentru dezvoltarea unei persoane întregi este astfel primirea unor
oglinzi validante. Ca şi copii, avem nevoie înainte de toate să ne fie oglindite
sentimentale noastre autentice, sinele nostru autentic pentru a căpăta încredere în
propriile noastre experiente. A fi înţeles cu acurateţe de celălalt în loc de a fi judecat este
vital.
În psihodramă protagonistul e încurajat să exprime adevărul său subiectiv pină la capăt,
aceasta având valenţa unei “validări existenţiale”, oricat de distorsionată ar părea ea

9
audienţe. Astfel, oglinda validantă este deseori o simplă repetare a experienţei
protagonistului pentru ca acesta să se simtă văzut şi ascultat.

Oglinda evaluativă

Un membru al grupului către altul: Când te-am întâlnit m-am simtit îmbogăţit. Pentru că
mă priveşti din altă perspectivă.

Oglinda evaluativă nu este doar pozitivă sau neutră, poate conţine şi un feedback de
critică constructivă. În psihologia socială oglinda este o funcţie prin care adulţii
semnificativi din viaţa copilului stimulează sau inhibă dezvoltarea emotională şi
cognitivă, ca şi imaginea de sine. Aceşti “alţii semnificativi” coagulează o realitate
socială externă cu care copilul se poate identifica. In dialogul cu această realitate socială
externă, copilul devine un obiect pentru sine, el dezvoltă un sentiment de sine ca obiect –
“mine”. Sinele ca obiect sau eu-în-ochii-celorlalţi apare din percepţiile şi răspunsurile
celorlalţi oameni. Mai devreme sau mai tarziu copilul începe să-şi pună întrebări şi să
aibă propriile percepţii despre realitatea socială şi astfel apare sinele ca subiect – “eu”.
Partea subiectivă a sinelui răspunde din interior, aici şi acum, la ce se naşte în chiar acest
moment. În timp ce sinele ca obiect este convenţional, solocitând socializare şi
conformism, sinele ca subiect se manifestă în acţiuni spontane, neinhibate şi uneori
impulsive.

Desi sinele este un produs al interacţiunii socio-simbolice, nu este doar o reflectare pasivă
a celuilalt la modul general. Răspunsul individului la reţeaua socială este unul activ: el
sau ea decide ce anume să facă în lumina atitudinilor celorlalţi. In psihodramă suntem
încurajaţi nu doar să ne confruntăm cu atitudinile celorlalţi despre noi, dar şi să ne
exprimăm răspunsurile noastre spontane şi autentice către ceilalţi. Această luptă
permanentă între “mine” şi “eu” este adusă la lumină cu ajutorul oglinzii evaluative. La
un moment dat ajungem să ne afirmăm pe noi înşine în faţa celorlalţi semnificativi.

Oglinda ca proces de dezvoltare

Oglinda în oricare din modalităţile menţionate mai sus ne furnizează o provizie de

feedback din exterior care poate fi pozitiv, neutru sau critic - constructiv. Oamenii par să
aibă nevoie constantă de validare şi confirmare, ca şi de a fi confrontaţi cu zonele în care
se pot reconstrui, în care pot face îmbunătăţiri, dacă acesta este spus într-un mod atent şi
constructiv.

Când grupul de psihodramă este suficient de securizant, oglinda este folosită cu un mare
impact. Aceasta implică reasigurare, validare şi feedback personal. La primul nivel al
acestui circuit de feedback va fi doar idealizarea pozitivă. La al doilea nivel va fi o simplă
repetiţie a ceea ce a fost văzut / auzit, fără a se face vreo judecată valorizantă. La al
treilea nivel există un feedback evaluativ care poate fi acceptat sau respins de protagonist.
Fiecare nivel este parte a unui proces de creştere de-a lungul căruia individul evoluează
de la o stare mai primitivă şi egocentrică la un nivel mai matur de devoltare. Protagoniştii
care suferă de efectele deprivării primare sau unor traume interpersonale pot fi mai

10
 suspicioşi şi neîncrezători faţă de ceilalţi, aşa că au nevoie de o perioadă mai lungă de
susţinere, conţinere şi oglindire idealizantă. Alţii, cu un sentiment mai bine integrat al
sinelui, cu un nivel crescut al separării, autonomiei şi independenţei sunt mai pregătiţi să
primească o oglindă evaluativă din partea celorlalţi.

În loc de concluzie funcţia oglinzii ne ajută să devenim mai conştienti de cine suntem, ne
prilejuieşte auto-descoperirea. Si mai mult, ne ajută să vedem cine vrem să fim. În
oglindă distingem puterea de a ne schimba şi de a deveni aşa cum ne dorim.

Catarsisul
Catarsisul este acel mecanism psihologic care, atunci când tensiunea emotivă a ajuns la
apogeu, se manifestă printr-o descărcare psihofizică intensă şi repetitivă ( râs, plâns, furie,
tremur, etc. ), şi care are nevoie de un timp lung pentru detensionare.

Conceptul de catarsis îşi are rădăcinile în filosofia antică. Platon definea catarsisul ca “acea
discriminare care conservă binele şi respinge răul “, mai exact eliberarea a ceea ce este
străin esenţei sau naturii unui lucru. Acest cuvânt îşi asuma prin Aristotel ( Poetica )
semnificaţia care a devenit universal recunoscută. Acesta definea catarsisul ca o purificare
a pasiunilor operată de tragedie în sufletul spectatorilor. El era convins că arta dramatică
purifică spectatorii stimulând într-un mod artistic anumite emoţii ceea ce are ca efect o
alinare a pasiunilor.

Breuer şi Freud (1895) reiau acest termen pentru a indica efectul benefic al abreacţiei,
aceasta fiind descărcarea emoţională prin care individul se eliberează de afectele legate de
amintirea unui eveniment traumatic. Catarsisul se obţinea, iniţial, prin hipnoză, apoi prin
sugestie (presiunea mâinii pe frunte), şi, în sfârşit cu metoda - devenită tipică în psihanaliză
- asociaţiilor libere.

Moreno (1940) elabora într-un mod cu totul original conceptul antic de catarsis,
încadrându-l ca un element important în terapia psihodramatică. Ceea ce a făcut posibil
aceasta a fost faptul că el era un om de teatru şi psihiatru. Noul concept morenian de
catarsis prinde formă începând cu anul 1919, când el se ocupa cu “ teatrul spontaneităţii “,
în care scenariul este susţinut de improvizaţia actorilor, transferând, în consecinţă,
interesele focale ale spectatorului actorului. El afirma că acest tip de reprezentaţie ( care
mai târziu se va numi “psihodramă“) produce un efect eliberator doar indirect asupra
spectatorilor ( catarsis secundar ), dat fiind faptul că stimulează în principal actorii-
producători care, reprezentând drama, se eliberează de suferinţa pe care o conţine drama
însăşi. Moreno spune că două căi l-au condus la punctul de vedere psihodramatic al
catarsisului mental: una, este cea care face trecerea de la drama greacă la cea convenţională
de azi ( ea acceptă conceptul aristotelic de catarsis ); alta, este cea care provine din religiile

11
orientale, care afirmă că un sfânt, pentru a putea să salveze, înainte de toate trebuie să se
salveze pe sine.
În drama greacă procesul de catarsis mental era conceput ca realizându-se în spectator
(catarsis pasiv); în situaţia religiei procesul de catarsis se realizează în actor, întreaga sa
viaţă actuală fiind dedicată momentul reprezentaţiei ( catarsis activ ). Moreno unifica aceste
două aspecte în conceptul psihodramatic, care este activ şi primar pentru actorul-
protagonist, pasiv şi secundar pentru membrii auditoriului.

Să vedem acum concret cum catarsisul îşi găseşte loc într-o sesiune de psihodramă. Putem
să concepem schematic psihodrama ca având două faze: prima din ele comportă o creştere
graduală a tensiunii psihice a protagonistului până la un punct maxim; cea de a doua este
un proces invers care conduce la detensionare. Prima constituie “ încălzirea “, a doua “
catarsisul “. Catarsisul poate fi indicat, în dezvoltarea unei sesiuni, în fenomenele de
destindere - cu un început adesea, în mod particular, neaşteptat. Acestea sunt însoţite de o
senzaţie de relaxare, de bunăstare, de linişte. Fazele încălzirii şi ale catarsisului pot fi
reprezentate printr-o diagramă
( vezi anexele, fig. 1 - n. tr. ) a cărei examinare duce la înţelegerea observaţiilor care
urmează.
În primele momente ale fazei catartice, momentele de detensionare se produc rapid şi
intens, în timpi foarte scurţi. Este vorba de catarsisul de abreacţie, care constituie o
descărcare emoţională foarte evidentă, însoţită de semne somatice evidente ( plâns, râs,
tremor, agitaţie motorie, paloare, etc. ). Intensitatea sa se caracterizează printr-o stare de
epuizare care adesea este înlocuită de o senzaţie de relaxare şi de eliberare. În momentul
abreacţiei intervin multe alte reflexe şi automatisme care fac ca subiectul să nu îşi mai
poată controla comportamentul ( de aceea spaţiul pentru acţiune trebuie structurat în aşa fel
încât să se evite posibilităţile de daune fizice ale protagonistului sau ale altor persoane ).
Catarsisul de abreacţie are semnificaţia unei deblocări imediate a încărcăturii emotive şi a
modalităţilor de exprimare până acum inhibate, acestea tulbură câmpul perceptiv
preexistent predispunând la o muncă de înţelegere şi readaptarea propriei structuri psihice .
Valoarea curativă a abreacţiei este efemeră dacă nu este urmată de procesul de integrare.

Catarsisul de integrare este mult mai reţinut, nu transpare din comportament, este dat de
sentimente estompate. El constituie momentul de confluenţă a diverselor momente
terapeutice. Spre deosebire de catarsisul de abreacţie, în care subiectul este copleşit de
emoţii, individul simte că se conţine pe sine însuşi într-o armonioasă întrepătrundere a
proceselor psihice primare cu cele secundare. El are o senzaţie de bunăstare şi pace. O
psihodramă poate să nu fi provocat catarsisul de abreacţie dar trebuie să se încheie cu
catarsisul de integrare.

Observând diagrama ( vezi anexele) este necesar să ţinem cont de modul în care nivelul
încălzirii ajunge să determine calitatea şi cantitatea catarsisului. Dacă nu este suficientă
încălzirea nu este catarsis. Este cazul să privim şi încălzirile prea rapide care duc la o
cădere tot atât de rapidă a tensiunii, cu o abreacţie care nu are valoare catarctică şi care lasă
individul golit, închizând astfel posibilitatea unei acţiuni succesive de integrare. Diagrama
următoare ilustrează o astfel de eventualitate ( vezi anexa).

12
Când protagonistul relevă că este deja foarte încălzit la începutul activităţii sale, sau tinde
să se încălzească neaşteptat de repede, directorul trebuie să impună acţiunea
psihodramatică în aşa fel încât să “ răcească “ emotivitatea debordantă; aceasta se
realizează ţinând protagonistul într-un “ aici şi acum “ nu foarte convingător, într-un mod
de a suscita emoţiile gradual, în acord cu exigenţele terapeutice.

13
CUPRINS

Decentrarea perceptiva

Functia dublului

Functia oglinzii
 Oglinda validanta
 Oglinda evaluativa
 Oglinda idealizanta
 Oglinda ca proces de dezvoltare

Catarsisul
 De abreactie
 De integrare

Anexa

Examenul va consta in efectuarea unui protocol de analiza a unei sesiuni de lucru cu

protagonistul in care studentul arata ce mecanisme mentale a activat in protagonist si de
ce.

14
BIBLIOGRAFIE

Boria, Giovanni & Muzzarelli – Incontri sulla scena, Lo psicodramma classico per la
formatione e lo sviluppo nelle organizzazioni, Ed. Franco Angelo, 2009

Boria, Giovanni - Un anno in gruppo, „Psicodramma” A.I.Psi.M., contributi annuali dei

soci, Milano, 1991

Boria, Giovanni - Lo psicodramma classico, Ed. Franco Angeli, Milano, 1997

Kellerman, Peter Felix – Focus on Psychodrama, Jessica Kingsley Publishers, London,

1992

15
 Tensiune Catarsis

Timp
Evolutia tensiunii cu o incalzire foarte rapida

Tensiune

Catarsis

Incalzire A
b
r
e
a
c
t
i
e
Integrare

Timp

Evolutia tensiunii pe durata fazei incalzirii si sa catarsisului

16