Sunteți pe pagina 1din 5

PSIHODRAMA

Elaborată de Moreno, psihodrama îşi găseşte sorgintea în personificarea dramatică


antică, în teoria şi principiile jocului şi în psihoterapia de grup.
Moreno definea psihodrama:
a. - din perspectivă etimologică - ,,metoda care prin acţiune conferă autenticitate
sufletului’’
b. - din p.d.v. teapeutic, psihodrama constă în ,,dezvoltarea unui sistem de metode ce
permite medicului şi egourilor auxiliare să pătrundă în universul pacientului, în încercarea de
a-l popula cu imagini interiorizate, care au avantajul de a nu fi întru-totul iluzorii şi de a nu
aparţine total realităţii’’.
Denumită şi ,,teatru terapeutic’’ sau ,,sociodramă’’, psihodrama poate fi definită ca o
metodă de psihoterapie în grup, care prin jocul psihodramatic explorează relaţii
interpersonale, conflicte şi probleme emoţionale cu scop terapeutic.
Iniţiată la Viena prin ani ‘30 psihodrama a luat amploare în SUA unde la New York
Moreno a condus primele şedinţe. Tot aici el a fondat Institutul Psihodramatic iar ulterior a
apărut Societatea Americană pentru Psihoterapia de Grup şi Psihodramă.
Totuşi aplicarea ei este dificilă datorită caracterului său elaborat, elementelor de
scenografie şi regie şi chiar rezistenţei pacienţilor.
Alte impedimente: disponibilul de timp şi spaţiu, efectele secundare ale neurolepticelor.
Sub aspectul eficacităţii terapeutice şi al validităţii ştiinţifice studiile sunt puţine fără
date comparative pe loturi diferite de pacienţi.

Principiile psihodramei :

1. Viaţa ca model terapeutic :


- este principalul obiectiv şi principiu al psihodramei ce vizează construirea unei situaţii
terapeutice care să integreze toate modalităţile de viaţă şi existenţă începând cu cele
universale până la detaliile vieţii personale
2. Acţiunea, mişcarea :
- un principiu care o distinge de celelalte metode (mai ales de psihanaliză) care sunt
bazate pe cuvânt. Astfel în loc să vorbească despre conflicte pacientul le exteriorizează prin
jocul dramatic şi expresivitatea mimico-gestuală.
Moreno spunea că psihodrama se constituie ca ,,un studiu al omului în acţiune’’ -
afirmaţie prin care aduce în discuţie un alt principiu.
3. Prezentificarea :
- indiferent de momentul în care s-a petrecut situaţia în cauză, pacientul o prezintă şi o
interpretează în prezent. Numai acest ,,hic et nunc’’ al situaţiei psihodramatice îl menţine pe
pacient în rolul de actor în timp ce relatarea la timpul trecut a evenimentelor întâmplate îi
conferă rol de povestitor. Prezentând datele aici şi acum se păstrează spontaneitatea şi
autenticitatea pacientului, acesta având posibilitatea de a simţi, gândi şi acţiona, deci de a
retrăi situaţiile sale de viaţă.

Psihodrama - psihanaliza :

Prin metodologie şi conţinut psihodrama s-a plasat de la început pe o poziţie antitetică


faţă de psihanaliză. (Întrebat de Freud ,,Cu ce se ocupă ?’’, Moreno îi răspunde ,,Eu încep
acolo unde terminaţi dumneavoastră.’’)
1. Spre deosebire de psihanaliza al cărei scop este analiza totală (pentru a-i oferi
pacientului discernământ analitic), scopul psihodramei este ,,producerea totală a vieţii’’
pentru a-i oferi pacientului mai multă realitate decât i-a oferit până atunci viaţa. Nu prin
analiză, ci prin ,,eveniment trăit’’, prin îmbogăţirea experienţei trăite pacientul este ajutat să-
şi dezvolte controlul şi stăpânirea de sine, pe de-o parte şi capacitatea de testare a realităţii, pe
de altă parte.
2. Dezvoltarea capacităţii de reprezentare şi a forţei de reprezentare constituie un
element important al psihodramei. Spre deosebire de psihanaliză, în care orice reprezentare
este privită ca o ,,rezistenţă’’, în psihodramă ea este considerată ca terapeutică, întrucât fiind
actualizată ea poate fi observată şi interpretată de terapeut, făcând posibilă cunoaşterea unor
procese inconştiente.
3. Asociaţia liberă din psihanaliză este înlocuită cu creaţia psihodramatică. În
psihodramă terapeutul cere pacientului nu doar să se exprime liber, ci să prezinte ,,în mod
total’’ conflictul său personal. În acest sens terapeutul stimulează pacientul în manifestare
având astfel un rol activ şi obţinând tot odată din partea sa un transfer pozitiv.
În concluzie psihodrama recurge la o modelare şi chiar transformare a mijloacelor,
tehnicilor şi conceptelor psihanalitice, adaptându-le acţiunii psihodramatice.

Psihodrama între terapie individuală şi de grup

Spre deosebire de celelalte psihoterapii, psihodrama pune în locul comunicării verbale


mijloace acţionale susceptibile de a reda mai autentic experienţe interne şi externe trăite.
Uneori trăirile pot fi atât de intense încât cuvintele devin insuficiente pentru a le exprima.
În dorinţa ca situaţia pe care o prezintă să fie vie, pacientul reconstituie un episod de
viaţă într-o formă mai reală decât îi permite comunicarea verbală.
Psihodrama poate constitui o formă a psihoterapiei de grup, dar poate fi aplicată şi ca
metodă de psihoterapie individuală.
De regulă se desfăşoară în grup, în care în jurul protagonistului ceilalţi pacienţi adoptă
rolul de ego-uri auxiliare. Deşi acţiunea este centrată asupra unui ins, ea implică şi pe ceilalţi
membri ai grupului, care obţin astfel, prin funcţia lor auxiliară, un beneficiu terapeutic.

Elementele specifice ale terapiei psihodramatice :

Spre deosebire de alte metode terapeutice psihodrama aduce în discuţie dimensiuni şi


coordonate universale pe care acreditează ca elemente specifice ale acţiunii psihodramatice :
- timpul
- spaţiul
- realitatea.

1. Timpul :
- implicat cu precădere în tulburările afective este considerat un element semnificativ.
Din punct de vedere al semnificaţiei etiologice psihanaliza investeşte trecutul,
considerând că, cu cât un eveniment frustrant sau psihotraumatizant s-a produs mai timpuriu
în istoria individului, cu atât are un rol mai important în determinarea bolii. Dar trecutul
constituie o singură dimensiune al timpului, care prin supraevaluare ,,neglijează şi
distorsionează influenţa totală a timpului asupra psihismului’’.
De aceea Moreno subliniază dinamica prezentului cu toate implicaţiile sale personale,
sociale şi culturale asupra procesului terapeutic. De asemenea, viitorul a fost neglijat ca
dimensiunea timpului terapeutic, deşi oamenii trăiesc o parte a vieţii lor cu ochii spre viitor.
În psihodramă pacientul prezintă prin acţiune modul in care crede că vor evolua situaţiile,
schiţează si actualizează viitorul.
2. Spaţiul :
Este reactualizat in psihodramă. Psihodrama caută să actualizeze ideea unei
psihoterapii a spaţiului in cadrul căreia pacientul acţionează intr-un mediu modelat după cel
in care s-a dezvoltat.
3. Realitatea :
Se referă la locul unde se desfăşoară psihodrama. Cabinetul tradiţional de psihoterapie
reprezintă o infrarealitate în care ceea ce i s-a întâmplat subiectului nu poate fi prezentat,
actualizat, supus confruntării directe, ci rămâne un fapt memorat ce poate fi doar relatat cu
aproximaţie.
Psihoterapia trebuie să facă pasul spre realitatea vieţii înseşi, spre situaţia pacientului în
cadrul grupului său social. Psihodrama realizează situaţia terapeutică în care realitatea este
simulată, oferind pacientului posibilitatea învăţării unor noi ,,tehnici de viaţă’’, modalităţi de
relaţionare şi stiluri de comportare, fără a risca eventuale consecinţe severe, ca în mediul real.
Pacienţii pot fi mai eficient amelioraţi dacă într-un cadru experimental, li se permite
dezvoltarea capacitaţii de testare a realităţii.

Rolurile în psihodramă

Rolul în psihodramă este definit ca ,,o formă actuală şi tangibilă pe care o ia sinele
individual’’.
Toţi membrii grupului terapeutic îşi asumă diferite roluri (inclusiv terapeutul) fiind
totodată şi observatori reciproci.
În forma sa esenţială psihodrama include :
- protagonistul
- ego-ul auxiliar
- terapeutul.
1. Protagonistul :
Este pacientul central. De cele mai multe ori el alege situaţia ce va fi pusă în scenă. Tot
el oferă terapeutului informaţiile asupra situaţiei, evenimentelor, gândurilor şi sentimentelor
ca şi a simptomelor ce crede că trebuie supuse interpretării. Orice psihodramă poate avea în
vedere situaţii trecute, prezente sau chiar viitoare.
Dacă în situaţia pusă în discuţie pacientul a fost singur o va interpreta singur. Dacă au
fost implicate şi alte persoane vor intra în rol ego-uri auxiliare.
Spre deosebire de situaţia teatrală propriu-zisă, în psihodramă pacientului i se cere să fie
el însuşi. Cu cât este mai angajat în rolul său, cu atât se simte mai puţin cenzurat,
exteriorizând în mai mare măsură aspecte inconştiente.
Identificarea cu protagonistul este o cerinţă esenţială, iar dacă nu apare în mod
spontan trebuie stimulată printr-o manevră regizorală.
Pacientul trebuie să simtă că şi alţi membri ai grupului au probleme asemănătoare şi
acest mod de identificare sporeşte cenzura grupului.

2. Ego auxiliar :
Este un membru al grupului care prezintă ceva sau pe cineva din experienţa
protagonistului. Ego-ul auxiliar poate prezenta o persoană din viaţa protagonistului, el poate
portretiza şi o halucinaţie, o idee delirantă, o atitudine. Aceste ego-uri oferă structura acţiunii
psihodramatice şi fac lumea protagonistului reală şi concretă. Ego-ul auxiliar determină
exprimarea sentimentelor nerostite pe care 2 persoane într-o situaţie de viaţă le au una faţă de
cealaltă, completând astfel tabloul despre celălalt în mintea fiecăruia. Se recomandă ca
persoana desemnată ca ego auxiliar să aibă probleme asemănătoare cu cele ale pacientului
pentru a avea un beneficiu terapeutic.
Dublura - este ego-ul auxiliar care interpretează ce gândeşte sau ce simte subiectul. Ea
poate sta în spatele pacientului, sau poate mima comportamentul acestuia. Acest ego auxiliar
conferă pacientului un al doilea ego care acţionează ca şi cum ar fi acea persoană şi îl ajută pe
pacient să conştientizeze propriile sale probleme.
Uneori se recurge la o dublură multiplă, fiecare reprezentând un aspect al personalităţii
pacientului, alteori, fiecare dublură ia o anumită ipostază cronologică a subiectului.
Oglinda - când pacientul este incapabil să se reprezinte pe sine, rolul său este jucat de
un ego auxiliar. Prin această metodă, protagonistul, plasat în postură de observator, se
percepe prin imaginea oferită de ego-ul auxiliar, descoperindu-şi aspecte care până atunci nu
i-au fost cunoscute.
Mai recent televiziunea tinde să înlocuiască oglinda prilejuind observaţii atente asupra
comportamentului celorlalţi.

3. Terapeutul :
Este un participant la jocul psihodramatic, executând tot odată o funcţie catalitică a
tensiunilor ce apar în grup.
Exercitarea acestui rol impune abilităţi speciale, instruirea în psihoterapia individuală şi
de grup şi o experienţă psihodramatică personală. Terapeutul trebuie să sesizeze motivele şi
intenţiile protagonistului, să identifice jocul cu viaţa subiectului, să conducă astfel jocul în
sensul eliberării tensiunilor şi rezolvării conflictelor.

Grupul psihodramatic şi dinamica de grup :

Membrii acţiunii psihodramatice alcătuiesc grupul la care se adaugă auditoriul, fiecare


din ei putând să se identifice cu personajele şi evenimentele în curs de desfăşurare,
beneficiind astfel de experienţă psihodramatică.
Terapeutul permite fiecăruia să facă observaţii cu privire la desfăşurarea acţiunii
contribuind astfel la ,,testarea realităţii’’, o componentă importantă a oricărei terapii moderne.
Selecţia pacienţilor respectă regulile psihoterapiei de grup. În grup sunt selecţionaţi
pacienţi cu simptome ego-distimice care sunt motivaţi pentru psihoterapie pentru a se elibera
de temeri şi frustraţii şi a-şi mări capacitatea de adaptare şi de rezolvare a diferitelor situaţii.
De asemenea pacienţii capabili de ,,intuiţie psihologică’’ pot interacţiona cu membrii
grupului şi pot forma o relaţie pozitivă cu terapeutul învingându-şi teama prezentării ideilor,
sentimentelor, intenţiilor.

Jocul de rol : - constă în preluarea de către pacient a rolului unei persoane implicate în
existenţa sa (părinţi, medic) pentru a învăţa cum funcţionează ei în aceste roluri.
Inversarea de rol : - protagonistul joacă rolul unei alte persoane cu care
interacţionează, încercând să adopte modelul comportamental al celuilalt. În acest fel
distorsiunile perceptuale interpersonale pot fi explorate şi corectate prin acţiune.
Solilocviul terapeutic: - este de fapt o ,,exprimare în surdină’’, o tehnică folosită de
pacient pentru a releva sentimente ascunse pe care le-a avut într-o anumită situaţie dar nu le-a
exprimat. Scopul solilocviului este catharsisul, iar valoarea sa constă în exerciţiul adevărului,
prin el se exprimă niveluri mai profunde ale lumii interpersonale a pacientului.

Interpretarea rolului : - se referă la dramatizarea spontană a unei situaţii de viaţă


trecute, prezente sau viitoare prin care sunt reactualizate evenimente din viaţa subiectului iar
anxietatea provocată de aceste evenimente este diminuată sau controlată.
1.Expresivitatea : - este o formă de exprimare autentică.
2. Spontaneitatea : - corelată cu autenticitatea are în vedere posibilitatea pacientului de
a trăi şi exprima gândurile şi sentimentele în mod direct, complet şi autentic. Se dezvoltă pe
măsura evoluţiei psihodramei.
3. Autenticitatea : - pacientului i se cere să exteriorizeze gândurile şi sentimentele aşa
cum le percepe cu o maximă subiectivitate, ori cât ar părea de distorsionate. Este strâns
corelată cu ,,expresia maximală’’.
4. Creativitatea : - ilustrată de stări şi acte cu valoare creativă, facilitată de
autenticitate şi spontaneitate.

Posibile aplicaţii ale psihodramei

Se face distincţie între indicaţiile psihodramei ce vizează domeniul psihiatriei şi au un


caracter mai ferm şi aplicaţii cu caracter de recomandare.
Indicaţiile psihodramei: se referă atât la spitalizaţi cât şi la cei din LSM. Se consideră
în general că pacienţii ce sunt indicaţi pentru psihoterapia de grup pot beneficia şi de
psihodramă. Psihodrama poate fi adjuvant al altor metode, sau poate fi partea unui program
complex de resocializare.
Aplicaţiile: au în vedere programul de instruire în domeniul relaţiilor interumane
permiţând învăţarea unor abilităţi comportamentale necesare integrării în diferite grupuri
sociale.
În general se poate considera că psihodrama este o formă de psihoterapie ,,modelată
după viaţă’’ ce oferă o mare flexibilitate pentru dezvoltarea şi învăţarea emoţională.