Sunteți pe pagina 1din 5

Terapia psihanalitică (dinamică)

I. Fundamente teoretice

Fundamentul teoretic al psihoterapiei dinamice îl constituie teoria psihanalitică


asupra dezvoltării personalităţii. Aceasta se bazează pe patru principii fundamentale:
1. Principiul determinismului. Conform acestui principiu evenimentele
mintale nu se produc întâmplător, la voia hazardului, ci se înscriu într-un
lanţ de cauzalitate. Ele rezultă din experienţe anterioare din viaţa
individului. Prin metode adecvate de investigare se pot stabili legăturile, în
mare parte inconştiente, dintre experienţele mintale curente şi
evenimentele care le-au determinat.
2. Principiul topografic. Conţinuturile mintale inacceptabile, care generează
anxietate şi suferinţă sunt împinse în inconştient, printr-un proces numit
represie. Severitatea unor fenomene mintale depinde de cât de adânc sunt
plasate în inconştient şi, respectiv, de cât de dificil este accesul la
conştientizare
3. Principiul dinamic se referă la interacţiunea dintre impulsurile libidinale
şi cele agresive. Este importantă distincţia dintre instinctele umane (drive,
în original) şi cele animale. Instinctul la animal este un răspuns stereotip,
de cele mai multe ori având rolul de a asigura supravieţuirea. Ele se
raportează la stimuli cu valoare biologică. Instinctul la om este o stare de
excitaţie centrală, ca răspuns la un stimul care generează o activitate
mintală cu scopul de a reduce tensiunea şi a obţine o gratificaţie, ceea ce
duce la restabilirea echilibrului; aceasta este viziunea homeostatică a
personalităţii. Întrucât nu pot fi evitate satisfacerile trebuinţelor corporale
aşa cum pot fi, de exemplu, evitaţi stimulii externi, viata psihică este un
ciclu perpetum de acţiuni de reducere a tensiunilor prin satisfacerea
trebuinţelor.
4. Principiul genetic postulează că la originea conflictelor, trăsăturilor de
caracter şi a simptomelor nevrotice se află anumite evenimente şi fantasme
din copilărie. De cele mai multe ori acestea rămân inconştiente. Intuiţia lui
Freud asupra privind rolul evenimentelor din mica copilărie asupra
personalităţii şi a comportamentului de mai târziu a fost confirmată de
etologişti în studiile lor privind alte forme de viaţă (Lorenz, 1952)1.

Stadiile dezvoltării personalităţii

Freud formulează teoria dezvoltării stadiale a personalităţii, care este în esenta


ei o dezvoltare psihosexuală. Primii 5 ani de viată sunt definitorii pentru structura de
personalitate. În această perioadă de dezvoltare personalitatea parcurge mai multe
stadii, fiecare stadiu fiind caracterizat printru-un anume tip de conflict, care trebuie
rezolvat satisfăcător pentru a putea trece în stadiul următor. Cele mai puternice
conflicte sunt de natură sexuală şi gravitează în jurul zonelor erogene ale corpului. Ca
centru al conflictului, fiecare zonă are o importantă diferită, în functie de vârstă
existând o dominantă care dă specificul stadiului..
Stadiul oral – durează în general de la naştere până la aprox. 18 luni. Sursa
principală a gratificaţiilor libidinale în această perioadă este suptul şi acele zone ale
1
apud. Corsini R.J., Wedding D. (1989) – Current psychotherpies, F.E. Peacock Publishers, Inc., pg.
30
corpului legate de această activitate: gura, buzele şi limba. Satisfacerea trebuinţelor
orale, sub forma saţietăţii reduce tensiunea şi induce somnul. În această perioadă
copilul este într-o relaţie de dependentă absolută fată de mamă, care devine obiect al
libidoului.
K Abraham (1924) susţine că persoanele cărora le-au fost satisfăcute nevoile orale
vor dezvolta un punct de vedere optimist asupra vieţii, în timp ce persoanele cărora li
s-a refuzat satisfacerea acestor trebuinţe vor deveni pesimişti.
Stadiul anal durează de la 18 luni la 3 ani. În acest stadiu principala sursă a
plăcerii şi satisfacerii libidinale o constituie retenţia sau eliminarea fecalelor. Dacă în
stadiul oral părinţii sunt cei care, în general, se adaptează la cerinţele copilului, în
stadiul anal ei formulează o primă cerinţă: păstrarea curăţeniei corporale si formarea
unor deprinderi de igienă. Pentru prima dată, o cerinţă externă blochează o plăcere a
copilului şi anume eliminarea fecalelor. Dacă cei din jurul copilului îşi exprimă
dezgustul faţă de act şi îl fac pe copil să se simtă ruşinat este posibil ca acest fapt să
afecteze stima de sine În acest moment copilul poate reacţiona, fie supunându-se
cerinţei formulate şi reţinând fecalele (modul anal retentiv), fie în mod rebel,
eliminând fecalele când şi unde nu trebuie (modul anal agresiv). Corespunzător,
copilul poate dezvolta un tip de personalitate anal-agresivă, caracterizată prin
cruzime, tendinţe distructive, accese de furie, dezordine, fie un tip de personalitate
anal-retentivă, caracterizată prin rigiditate, curăţenie compulsivă, conştiinciozitate si
încăpăţânare.
Stadiul falic durează între 3 - 5 ani, perioadă în care principala zona erogenă
dominantă devine cea genitală. La această vârstă copilul începe să fie curios si să
exploreze propriile zone genitale si ale altora. Atât pentru băieţi cât şi pentru fete,
penisul devine principalul obiect de interes. Plăcerea provine din zona genitală si este
produsă nu numai prin masturbare ci si prin fantasme (fantezii). Copilul vrea să ştie
cum a venit pe lume, devine curios asupra diferenţelor dintre sexe şi vrea să ştie cum
arată sexul fraţilor si surorilor.
Dar, în stadiul falic se produce şi o creştere a complexităţii structurii
psihologice. Deşi copiii rămân încă centraţi pe sine, relaţiile cu cei din jur se
îmbogăţesc şi se diversifică. Încep să iubească şi doresc să-i posede pe cei care le
produc plăcere şi-i urăsc şi doresc să-i anihileze pe cei care stau în calea plăcerii şi îi
fac să se simtă frustraţi. Adesea îl iubesc şi doresc să se căsătorească cu părintele de
sex opus şi îl resping pe părintele de acelaşi sex.
Trei trăsături centrale caracterizează manifestările instinctuale în această
perioadă:
• Autoerotismul - când copilul nu primeşte o gratificaţie din exterior
pentru presiunea libidoului, este posibil ca el să şi-o ofere singur prin
stimularea zonelor erogene ale corpului (masturbarea), asociind această
activitate cu fantasmele adecvate.
• Fixaţia se manifestă atunci când se produce un ataşament particular,
foarte puternic şi persistent, pentru o gratificare libidinală din partea unui
anumit obiect. Fixaţia este, de regulă, inconştientă şi este o sursă pentru
simptomele de mai târziu.
• Regresia constituie întoarcerea la un mod anterior de satisfacere
libidinală.
Conflictele falice constituie ultimul stadiu al dezvoltării pregenitale si sunt cele
mai dramatice. Cele mai puternice sunt complexul Oedip la băieţi şi complexul
Electra la fete.
Pentru fiecare din fazele anterioare există un pericol major, care poate deturna
dezvoltarea personalităţii. În faza orală cel mai mare pericol ar fi ca mama să nu fie
prezentă. Este ceea ce ar echivala cu pierderea obiectului dragostei. În faza anală,
după ce mama a devenit o entitate distinctă, cel mai mare pericol constă în pierderea
dragostei mamei. În faza falică pericolul îl constituie eventuala pedeapsă pentru
dorinţele sexuale inacceptabile. Pedeapsa în jurul căreia sunt centrate fanteziile
sexuale o constituie o afectare a zonelor genitale, de aceea, ceea ce resimt băieţii în
special este frica de castrare. Mai târziu, când cerinţele externe şi pedepsele sunt
interiorizate prin intermediul Supraeului, se manifestă frica de conştientizare. Fiecare
din situaţiile ameninţătoare generează anxietate, iar Eul pune în mişcare ceea ce
psihanaliştii numesc mecanisme de apărare pentru a reduce tensiunea şi a proteja
personalitatea de anxietate.
Perioada de latentă.
Odată cu trecerea de complexul oedipian şi consolidarea Supraeului, se
instalează o perioadă relativ liniştită numită perioada de latenţă. Cele 3 structuri ale
personalităţii Sinele, Eul si Supraeul, sunt formate şi relaţiile dintre ele se
cristalizează. Energia este canalizată si sublimată în activităţi şcolare, sport, si
prietenii cu cei de acelaşi sex. Acest stadiu survine înainte de intrarea în pubertate şi
adolescenţă. Transformările care au loc în această perioadă sunt fundamentale pentru
stabilirea identităţii adulte.
Stadiul genital începe la pubertate când corpul devine matur din punct de
vedere fiziologic. Dacă au fost depăşite conflictele stadiilor anterioare, individul va
putea duce o viată nonnevrotică cu relaţii heterosexuale normale. Conflictele acestei
perioade sunt mai puţin intense si pot fi reduse prin sublimare, în confruntarea cu
sancţiunile si tabuurile societale.
Energia sexuală poate fi exprimată în adolescentă prin substitute social-
acceptabile si apoi rezolvate plenar în viata adultă printr-o relaţie profundă cu o
persoană de sex opus.
Conflictele care survin în fiecare fază de viaţă sunt parte componentă a
dezvoltării umane normale. Exprimarea necontrolată a unor impulsuri instinctuale
poate avea consecinţe dramatice pentru individ, deoarece reprezintă o confruntare
majoră cu moralitatea celorlalţi şi poate provoca, în anumite circumstanţe, un sever
răspuns al SupraEului sub forma sentimentului de culpabilitate sau a autopedepsirii.
Eul este cel care trebuie să medieze între cerinţele imperioase ale Id-ului şi cenzura
SupraEului, luând în considerare exigenţele realităţii. Toată viaţa mintală reprezintă
constituie un effort de echilibrare între Id, Supraeu şi realitate. Cel mai bun mod de a
rezolva acest conflict este de a-l reprima, adică de a-i bloca accesul spre
conştientizare. Dar, deşi represia este o modalitate eficientă de a reduce anxietatea
asociată conflictului, dorinţele nesatisfăcute rămân dinamice şi, din când în când, tind
să iasă la suprafaţă. Aceste tentative sunt responsabile de atacurile de panică sau, în
cel mai bun caz de diversele manifestări ale anxietăţii. În aceste circumstanţe Eul
trebuie să ia măsuri pentru a se proteja şi pune în acţiune diverse mecanisme de
apărare, care pot să devină trasaturi permanente ale personalităţii individului.
Nerezolvarea conflictelor intrapsihice generează tulburări nevrotice, trasături de
personalitate nevrotice, inhibiţii, perversiuni sexuale. .
II. Psihoterapia psihanalitică

Principiile şi tehnicile psihanalizei ca terapie se bazează pe teoria psihanalitică


asupra nevrozelor.
Aşa cum a rezultat din fundamentele teoretice ale psihanalizei anterior
prezentate, conflictele intrapsihice inconştiente constituie o cauză a tulburărilor
psihice şi un rezultat al trecerii defectuase de la un stadiu la altul în mica copilărie.
Premiza terapiei dinamice este deci aceea că problemele de viaţă nu pot fi rezolvate
cu succes fără înţelegerea bazelor inconştiente ale primelor relaţii conflictuale cu
părinţii
Principalele obiective ale psihoterapiei psihanalitice sunt:
• Reducerea stresului psihic
• Întărirea Eului, partea adaptativă a personalităţii, în confruntarea sa cu
presiunea Id–ului şi cu cerinţele imperioase ale Supraeului.
• Maturitatea psihosexuală
Psihoterapia psihanalitică este, în primul rând, o metodă de a trata tulburările
nevrotice. Cura psihanalitică se întinde pe doi sau mai mulţi ani cu 4 – 5 şedinţe pe
săptămână.
Elementul central al psihoterapiei psihanalitice îl constituie confruntarea între
impulsurile inconştiente ale clientului şi eforturile inconştiente de a reacţiona la aceste
impulsuri prin mecanisme de apărare. Terapia are drept scop rezolvarea conflictelor
intrapsihice prin conştientizarea şi înţelegerea (insight) cauzelor acestor conflicte şi
prin aplicarea acestui insight în comportamentul actual. Pentru a atinge acest scop
sunt utilizate anumite tehnici specifice.
Procedura tehnică standard a psihoterapiei psihanalitice este situaţia
psihanalitică. Pacientului este aşezat comod, în poziţie culcată pe o canapea.
Terapeutul îi solicită să exprime în cuvinte gânduri, imagini trăiri care îi vin în minte,
fără o ordine anume, fără distorsionări, cenzură, inhibiţii sau prejudecăţi privind
semnificaţia sau lipsa de semnificaţie a acestora. Aceasta este cunoscută sub numele
de tehnica asociaţiilor libere. Aşezat în spatele canapelei psihanalistul ascultă în
manieră necritică, nonevaluativă ceea ce spune pacientul. Valorile, ideile şi trăirile
psihanalistului sunt excluse din interacţiunea psihanalitică
Din timp în timp psihanalistul întrerupe fluxul asociativ al pacientului,
recuzându-şi poziţia pasivă, şi îi cere să reflecteze asupra semnificaţiilor sau
posibilelor legături între asociaţii.
O altă tehnică utilizată este interpretarea viselor, în care pacientul relatează
conţinutul conştient al visului şi apoi face asociaţii libere cu referire la acest conţinut.
Psihanalistul caută legături între asociaţiile pacientului şi visele sale, supuse
interpretării.
O altă tehnică, analiza transferurilor, este menită a permite pacientului să
identifice şi să-şi rezolve “afacerile neterminate” cu anumite persoane din copilăria sa,
cerându-i acestuia să reacţioneze ca şi cum psihanalistul ar fi această persoană. În
felul acesta aspecte anormale ale relaţiei părinte – copil pot fi contracarate, ele fiind
simulate în relaţia pacient - analist
Condiţiile de bază ale tratamentului rămân absolut neschimbate de-a lungul
întregii cure. Psihanalistul trebuie să-şi păstreze poziţia neutrală, astfel încât toate
gândurile, imaginile şi trăirile pacientului să fie de sorginte endogenă. Din cauză că
situaţia psihanalitică este relativ necontaminată de intruziunea unor relaţii
interpersonale obişnuite interacţiunea celor trei componente ale psihismului – Id, Eu,
Supraeu – poate fi studiată mai obiectiv, pacientul putând să înţeleagă care parte a
gândurilor şi comportamentelor sunt determinate de dorinţe, conflicte şi fantezii şi
care parte reprezintă un răspuns matur la realitatea obiectivă.
Rezistenţele care apar în timpul situaţiei psihanalitice au o semnificaţie
deosebită. Scopul acestor rezistenţe este acela de a se autoapăra de anxietatea acută
care se manifestă atunci când conţinuturile inconştiente devin conştiente. În analiza
reziatenţelor psihanalistul îşi orientează atenţia asupra oricărui aspect al relaţiei
terapeutice pe care pacientul tinde să-l evite ca şi asupra oricărui obiect care
blochează actul conştientizării. În acest fel pacientul începe să înţeleagă cum
rezistenţele interferează cuviaţa sa de fiecare zi.
O ultimă tehnică, la care s-a făcut deja referire este cea a interpretării.
Interpretarea presupune analiză, descriere, explicaţieasupra conţinuturilor relevate de
asociaţiile libere, de vise, de reacţiile de transfer şi de rezistenţe.

Relaţia pacient terapeut este una profesională. Rolul analistului este acela de
observator neutru, a cărui sarcină este acela de a încuraja, a examina şi a interpreta
conţinuturile pe care pacientul le verbalizează. Rolul pacientului este unul pasiv,
sarcina sa fiind acela de a se autodezvălui psihanalistului
Robertson şi Woody1 analizează valenţele şi limitele terapiei psihanalitice.
Punctele tari ale terapiei psihanalitice sunt:
• Atenţia deosebită acordată modului în care pacientul reproduce
în situaţia terapeutică experienţele sale din afară
• Înţelegerea determinanţilor inconştienţi ai comportamentului
• Examinarea detaliată a evenimentelor critice din trecutul
pacientului
Punctele slabe ale terapiei psihanalitice sunt:
• O atenţie insuficientă acordată prezentului şi viitorului imediat
• O insuficientă valorificare a resurselor pacientului
• O preocupare excesivă pentru înţelesurile ascunse şi
inconştiente ale comportamentului pacientului în timpul sesiunii.

1
Robertson M. H., Woody R.H. (1997) – Theories and methodes for practice of clinical psychology,
Internaţional Universities Press, Inc. pg. 165