Terapia cognitivă

Deşi cea mai recentă, terapia cognitivă este cea mai elaborată, teoretic fundamentată, înalt
validată şi larg adaptată de clinicieni. Premisa pe care s-a construit această terapie este aceea
conform căreia modul în care gândim este determinant pentru ceea ce simţim şi pentru maniera în
care ne comportăm. O tulburare psihică de datorează unor interpretări dezadaptative pe care
indivizii le fac în legătură cu evenimentele pe care le trăiesc. Aceste interpretări sunt considerate ca
ipoteze testabile, care sunt abordate într-un demers de colaborare între terapeut şi pacient, bazat pe
investigaţie empirică, pe testarea realităţii şi pe rezolvarea de probleme.
Terapia cognitivă este în acelaşi timp o teorie, un sistem de strategii şi un ansamblu de tehnici
specifice, menite a identifica şi explora interpretările disfuncţionale şi de a le modifica într-o
manieră mai realistă.

1. Izvoare teoretice
Terapia cognitivă are trei mari surse teoretice: abordarea fenomenologică în psihologie,
psihanaliza şi psihologia cognitivă. .
Filosofia fenomenologică, care îşi are sorgintea în filosofia stoicilor greci şi se regăseşte
ulterior în operele lui Kant, postulează că maniera în care individul se comporta depinde de
perspectiva asupra propriei persoane şi asupra lumii în care trăieşte. Epictet, sclav şi profesor de
filozofie a lui Marc Aurelian, care a scris lucrarea ,,Gînduri despre mine însumi’’, a subliniat
importanţa semnificaţiilor pe care oamenii le acordă evenimentelor şi faptelor pe care le trăiesc,
mai ales dacă acestea sunt negative. El consideră că oamenii nu sunt influenţaţi de lucruri, ci de
interpretarea pe care le-o dau, iar aceasta depinde de imaginea pe care o au despre sine şi lume.
În faţa evenimentele pe care le trăiesc şi a situaţiilor cu care se confruntă’, oamenii pun în
acţiune o serie de credinţe sau „iluzii”, care clarifică raportul dintre dorinţe şi posibilităţi.
De ex:
- Iluzia atotputerniciei - ,,pot face totul, în măsura în care sunt dator să fac tot’’
- Iluzia neputinţei absolute - ,,nu sunt bun de nimic’’ (anticiparea unui şir de eşecuri)
- Iluzia atotputerniciei şi a neputinţei ,,dacă nu reuşesc să fac acest lucru, înseamnă că nu sunt
bun de nimic’’.
În toate aceste categorii de iluzii apare un numitor comun şi anume aprecierea nerealistă a
expectanţelor faţă de sine şi a propriilor posibilităţi, care crează vulnerabilitate, frustraţie şi
tulburare psihică. O evaluare mai realistă a scopurilor şi posibilităţilor asigură o mai bună adaptare
şi o funcţionare psihică mai eficientă.
Pe aceeaşi linie se înscrie şi psihanaliza lui Adler (1936), care consideră că fiecare ins are
propria lui concepţie despre lumea obiectivă. Adler afirmă că stimulii cu care ne confruntăm sunt
imediat organizaţi şi conceptualizaţi în mintea noastră, deci le acordăm un sens în funcţie de
propria noastră experienţă anterioară. Această ,,reprezentare construită’’ a realităţii obiective a fost
numită câmp fenomenologic, construct ce ne permite să explicăm de ce în faţa aceluiaşi eveniment,
diferite persoane reacţionează în mod diferit.
Terapia cognitivă a preluat doar aspectele optimiste ale filozofiei fenomenologice şi a
dezvoltat ideea conform căreia suferinţa şi durerea prilejuite de un eveniment nu sunt determinate
de acesta, ci de judecata persoanei asupra evenimentului, judecată care poate fi corectată. Deci,
judecata şi semnificaţiile ei negative ar determina tulburarea afectivă.
O a doua sursă teoretică o constituie psihologia abisală şi, în special, concepţia lui Freud
privind structura ierarhică a cogniţiei în procese primare şi procese secundare.

Dar, terapia cognitivă contrazice psihanaliza pentru că aceasta atribuie un rol important
inconştientului în geneza tulburărilor psihice şi postulează faptul că la baza tulburărilor psihice stau

1
traumele afective. Din acest motiv majoritatea metodelor psihanalizei se adresează afectivităţii şi
ignoră rolul judecăţilor şi al cogniţiilor. În replică, terapia cognitivă acreditează rolul judecăţii, al
lucidităţii conştiente şi al capacităţii de testare a realităţii.
La cele două izvoare teoretice se adaugă influenţe mai moderne care vin dinspre psihologia
cognitivă. George Kelly este considerat a fi primul care a descris un model cognitiv sub forma
„constructelor personale”. La acesta se adaugă modelul cognitiv al emoţiilor dezvoltat de Lazarus
(1984).
Psihologia cognitivă încearcă aplicarea teoriilor sale în explicarea etiopatogeniei tulburărilor
afective şi postulează că tulburarea psihică se datorează incapacităţii insului de a rezolva
problemele cu care se confruntă, ca şi incapacităţii de a face faţă unor probleme noi şi solicitante.
Pornind de la aceste premise, terapeutul desfăşoară o activitate de pedagogie medicală, prin
care pacientul:
- trebuie să identifice problemele care constituie cauze ale tulburării;
- trebuie să găsească soluţii posibile de rezolvare a problemelor;
- trebuie să evalueze soluţiile printr-un proces de gândire şi imaginaţie;
- trebuie să aleagă soluţia cea mai bună;
- trebuie să stabilească condiţiile de aplicare a soluţiei;
- trebuie să aplice soluţia şi să evalueze rezultatele.
Rezolvarea problemei implică o anumită detaşare de situaţie (analiză la rece), care oferă
posibilitatea găsirii soluţiei optime şi contribuie la dezvoltarea capacităţilor de învăţare, la formarea
unor strategii optime de învăţare, iar în acest scop terapeutul foloseşte tehnicile de inoculare
contra stresului.
Anumite gânduri provoacă în mod necesar o stare afectivă negativă (mai ales când se referă la
stima de sine sau propria valoare). În această situaţie terapeutul antrenează pacientul să disocieze
reacţia emoţională de situaţie, prin mijloace de control a gândirii şi mijloace de relaxare. De
asemenea, pacientului i se induce un nivel moderat de stres prin anticiparea unor situaţii
ameninţătoare, iar terapeutul îl ajută pe pacient să stabilească anticipat liste de răspunsuri, îl
antrenează să se destindă când este cuprins de tensiune şi să nu răspundă imediat în starea de
tensiune, ci să încerce o eliberare de sub influenţa implicării în situaţie şi de eliberare de starea
afectivă negativă.

Începuturile terapiei cognitive

Începuturile terapiei cognitive se plasează în anii ’60, odată cu cercetările lui Aaron Beck
asupra depresiei (Beck, 1963, 1964, 1967). Psihanalist de formaţie, Beck a încercat să valideze
teoria lui Freud, conform căreia depresia era ”o furie orientată spre sine însuşi”. În acest scop Beck
a făcut observaţii clinice asupra pacienţilor depresivi aflaţi în tratament psihanalitic şi a constatat că
în timpul curei psihanalitice pacienţii nu fac nici o autoevaluare a proceselor lor cognitive,
concentrându-se doar asupra fantasmelor pe care le dezvoltă, dar discursul lor pune în evidenţă o
serie de erori cognitive, care dau naştere unor trăiri emoţionale disproporţionate. Pe baza acestor
premise Beck a dezvoltat o teorie coerentă asupra depresiei şi pe baza ei, o terapie care a fost
împărtăşită apoi de foarte mulţi clinicieni psihanalişti.
Din perspectiva teoriei cognitive, manifestările depresive sunt distorsiuni ale judecăţii
insului asupra evenimentelor şi situaţiilor psiho-stresante. Se consideră că factorii cognitivi sunt
primari în etiologia tulburărilor depresive, în timp ce fenomenele afective sunt secundare şi derivate
din aceste cogniţii distorsionate.
Abordarea cognitivă este structurată, nu pe principiile gândirii pozitive (substituirea
convingerilor terapeutului de către subiect), ci pe analiza realităţii, care îl determină pe pacient să-şi
verifice gândirea în mod conştient şi să evalueze corect consecinţele situaţiei pe care o trăieşte.

2
 Cogniţia - element central al teoriei şi terapiei cognitive:

Cogniţia are semnificaţia unui ansamblu de concepte, a unui mod de a pune problemele şi de
a interpreta faptele. Definiţiile asupra cogniţiei sunt destul de ambigue, unele prezentând imprecizii
şi erori fundamentale, motiv pentru care este preferabil să fie definită prin categoriile sale specifice:
1. Structurile cognitive sunt entităţi specific organizate care cuprind cunoştinţele unui ins
despre sine şi despre lume.
Structuri cognitive sunt:
- de suprafaţă = corespund la ceea ce este gândit şi comunicat
- de profunzime = corespund sistemelor de semnificaţii, ca şi autoverbalizărilor şi imaginilor
mentale corespunzătoare lor.
2. Evenimentele cognitive sunt gânduri, imagini, monologuri nonverbale pe care persoana le
dezvoltă în timpul episodului depresiv.
3. Procesele cognitive explică structurile şi evenimentele cognitive
a. - indică modul în care structurile cognitive de profunzime sunt transpuse în structuri
cognitive de suprafaţă
b. - explică modul de elaborare a evenimentelor cognitive de către structurile cognitive.

O definitie cuprinzătoare asupra cogniţiei a dat-o Rush, care defineşte cogniţiile ca imagini
mentale sau conţinut mental verbal, care se află în conştiinţa pacientului şi reprezintă ceea ce
gândeşte insul în situaţie.

Concluzii:
Terapia cognitivă consideră că omul participă la dezvoltarea sa prin explorarea lumii
înconjurătoare, prin confruntarea cu problemele ce îi apar în faţă şi prin analiza soluţiilor propuse
pentru rezolvarea problemelor. În confruntarea cu situaţiile de viaţa, persona realizează o evaluare a
situaţiei în raport cu expectanţele sale şi cu posibilităţile de realizare pe care le estimează. Această
evaluare este insoţită de ceea ce Platon numeşte ,,dialog intern’’. Starea sa afectivă va fi
determinată de ponderea gandurilor pozitive şi a celor negative în raport cu situaţia.
Exemplu:
Dialog intern - Gânduri + / -
68% + 32% -
Dialog intern pozitiv :
(sănătate psihică) A + C - B
- respectă numărul de aur al arhitecturii greceşti
50% 50%
Dialog intern de conflict :
+ -
- proprie anxietăţii şi depresiei uşoare
32% 68%
Dialog intern negativ :
+ -
- invers numărului de aur
- corespunde depresiei severe şi crizelor de angoasă pe care nu le poate controla

La extreme nu există dialog, ci monolog :

- 0 - 30 % gânduri pozitive duce la monolog negativ - depresii endogene de natură
psihotică
- 0 - 30 % gânduri negative duce la monolog pozitiv - corespunde euforiei, maniei
patologice.

3
 În interacţiunea insului cu ambianţa se dezvoltă nu doar experienţa sa, ci şi cunoaşterea şi
stima de sine. Insul acţionează asupra mediului prin ceea ce este el: cu achiziţiile sale, nivelul de
maturizare, experienţa trăită a relaţiilor parentale.
Deseori educaţia parentală este atât de puternic structurată încât poate influenţa paradigmele
de analiză pe care insul o face realităţii, generând în această situaţie o interpretare eronată a
evenimentelor şi consecutiv o tulburare afectivă.
Distorsiuni în interpretarea realităţii apar mai ales când structurile cognitive ale insului
înglobează evenimentele negative trăite în copilărie.
Conform modelului de analiză al etiopatogeniei tulburărilor psihice, se consideră că
problemele insului sunt secundare cogniţiilor sale, care sunt bazate uneori pe premise false, ce se
dezvoltă în mica copilărie.
Din această perspectivă, nevroticul nu este un om bolnav, ci se află într-o stare de eroare
cognitivă. Iar psihoterapeutul îl ajută să corecteze această eroare.
În toate psihoterapiile există o dimensiune cognitivă conştientă ce poate sau nu poate fi
valorizată în funcţie de conţinutul şi obiectivele metodei utilizate.

A. Structura terapiei cognitive şi relaţia ei cu patogenia tulburărilor depresive :

Elementele de bază în ceea ce priveşte tulburările depresive sunt :

1. - triada cognitivă
2. - schemele cognitive
3. - distorsiunile cognitive

1. Triada cognitivă - patternuri de gândire care îl determină pe pacient să-şi aprecieze

personalitatea şi posibilităţile sale în termeni negativi
- ansamblu de cogniţii negative despre sine, despre lume şi despre
viitorul personal
a. Cogniţii negative despre sine - (Worthlessnes) = constau în autoevaluarea negativă în
virtutea căreia pacientul se consideră inadecvat, incompetent, indezirabil, incapabil să-şi atingă
scopurile
b. Cogniţii negative despre lume - (Helplessnes) = constau în evaluarea negativă a mediului şi
în tendinţa pacientului de a resimţii lumea ca suprasolicitantă, epuizantă, ostilă ,,un loc al
înfrângerilor în care este de aşteptat eşecul şi pedeapsa’’. Simţindu-se respins pacientul poate
dezvolta o stare paranoidă, până la delir de persecuţie compatibilă cu autodevalorizarea sa
c. Cogniţii negative faţă de viitor - (Hopelessnes) = constau în expectanţe univoc negative,
umilitoare, punitive care favorizează o atitudine pesimistă, defetistă şi ideaţia suicidară.
În ansamblu, triada cognitivă se manifestă prin ,,percepţii şi interpretări eronate care
distorsionează, alterează şi perturbă interacţiunile cu mediul, pacientul decupând şi interpretând în
aşa fel faptele încât să corespundă expectaţiilor sale negative.
Exemplu :
- un doliu - este acompaniat de durere, sentiment de lipsă etc., dar acesta, după o fază acută,
în timp slăbeşte din intensitate;
- într-o situaţie de depresie uşoară insul apelează la suport social, îşi schimbă stilul de
gândire, există disponibilitatea de depăşire a situaţiei
- un depresiv ajunge la concluzii ca :
- viaţa nu mai are nici un sens,
- se izolează, deoarece iniţial ceilalţi îl compătimesc, dar apoi văzând că nu-şi revine
îl judecă; izolarea amplifică depresia

2. Schemele cognitive

4
 - derivă din gândirea stereotipă a pacientului depresiv şi din patternurile sale
comportamentale. Ele exprimă tendinţa pacientului de a se menţine în atitudini defetiste chiar şi în
situaţii de viaţă pozitive. (Defetistul - are mecanisme de apărare negative care duc la izolare)
Totodată pot explica reacţiile sau atitudinile diferite faţă de evenimente similare, a unor
persoane diferite. Schemele se construiesc pe baza experienţei trecute a subiectului şi sunt
,,patternuri tranşante şi net delimitate prin care persoana interpretează experienţa actuală’’ -(Beck).
De fapt le distorsionează, experienţa împiedicând pacientul în stabilirea unor relaţii adecvate cu
ambianţa.
Recent, schemele cognitive au dobândit şi o nouă accepţiune tendinţa de dihotomizare
morală a experienţei în funcţie de care totul este judecat în termeni categorici de ,,bine - rău’’. Nu
există valori intermediale (aspect dihotomic al gândirii depresive).
Tot un aspect nou îl constituie caracterul lor intern şi tacit (neverbalizat) (depresivul tinde
să disimuleze).
În privinţa genezei schemelor cognitive se consideră că îşi au originea în evenimentele
negative din copilărie şi depind în mare măsură de schemele parentale de interpretare a realităţii.
Datorită schemelor pacientul este împiedicat să ajungă la concluzii obiective, persistând în
comportamentele sale autodistructive.

3. Disfuncţiile sau distorsiunile cognitive

Considerate ,, nucleu al depresiei’’ şi sursă a modificărilor psihice, fizice sau
comportamentale.
Distorsiunile cognitive sunt variabile de la un individ la altul şi constau într-un ,,mod
particular de interpretare a realităţii în funcţie de schemele cognitive adiacente’’.
Denumite şi ,,erori sistematice ale procesului de gândire’’, distorsiunile scapă, în general,
examenului clinic de rutină, dar apar în cursul psihoterapiei.
Cele mai frecvente distorsiuni sunt :
a. Abstracţia selectivă (specifică) constă în selectarea sau extragerea unei detaliu cu
ignorarea aspectelor generale ale situaţiei, ceea ce determină supradimensionarea detaliului
respectiv. (Ex : un bolnav depresiv reţine doar momentele în care s-a simţit rău, s-a certat, nu s-a
vorbit laudativ la adresa lui etc.)
b. Inferenţa arbitrară = constă în elaborarea unei concluzii pe baza unor fapte arbitrare sau
improprii, sau pe baza unui fapt izolat. (Ex: un student care pică un examen, va crede că aşa va fi în
continuare, ajungând până la ideea de a se lăsa de facultate)
c. Gândirea dihotomică (absolutistă sau bipolară) pe baza căreia informaţiile sunt clasate în
categorii de ,,bine’’ şi ,,rău’’; succes - insucces, acceptare - respingere, iar autoevaluarea se
realizează în mod absolutist. (Ex: dacă n-am fost în stare să fac asta sunt un ratat).
d. Maximizarea eşecurilor şi minimizarea succesului (subevaluarea evenimentelor pozitive
şi supraevaluarea evenimentelor negative)
Ex: - o mamă care are un copil bolnav, observă orice strănut, dar nu observă că de fapt febra
a scăzut, starea generală a copilului este mai bună, totuşi depresia mamei nu scade.
e. Suprageneralizarea sau generalizarea cu dramatizare = constă în elaborarea ueni
concluzii pe baza unor premise inadecvate sau în emiterea unor predicţii catastrofice pe baza unor
situaţii accidentale.
Ex : - insucces la un examen anunţă un şir de eşecuri, ar fi deci mai bine să renunţe la
activităţi intelectuale.
f. Personalizarea = atribuirea exagerată a unor semnificaţii particulare unor evenimente sau
situaţii, care în general au o legătură cauzală ci eventual contingentă cu persoana.
g. Asumarea unor responsabilităţi excesive şi tendinţa de a atribui evenimentele negative
unor erori sau deficienţe personale (de cele mai multe ori imaginare), determină scăderea stimei de
sine.

5
 Ex: Dacă ceva nu merge bine - vina este a mea, dacă se întâmplă lucruri bune este jocul
hazardului.
h. Evaluarea inadecvată a unei situaţii = constă în existenţa sentimentului de umilire şi
disperare ca urmare a unei presupuse atitutdini critice din partea celorlalţi
Ex : întărzierea unor lucrări la birou îl va face să creadă că ceilalţi nu-l vor înţelege.
i. Atitudini disfuncţionale care constau în convingerea insului că valoarea lui depinde de
opinia celorlalţi despre el.
j. Citirea gândurilor – Individul crede ca ştie ce gândesc ceilalţi despre el (Ex. ei mă cred un
prost)
Aceste disfuncţii se regăsesc combinate sau separat, deşi nu sunt întrutotul acreditate şi
validate ştiinţific, îşi demonstrează rolul în psihoterapie.

Structura procesului terapeutic cognitiv :

Principiul de bază al terapiei cognitive are în vedere evidenţierea cogniţiilor negative, a
schemelor şi disfuncţiilor cognitive, şi încercarea de a le corecta. Adică se încearcă schimbarea
stilului de gândire al pacientului prin conştientizarea caracterului eronat al convingerilor sale şi prin
evaluarea realistă a credinţelor prin confruntarea cu realitatea.

B. Scopul terapiei cognitive :

Demersul terapeutic constă în a ajuta pacientul să :
- Identifice şi să testeze ipotezele eronate
- Identifice şi să testeze cogniţiile negative
- Să dezvolte scheme cognitive alternative (flexibile şi realiste)
- Să-şi modifice stilul disfuncţional de gândire.
Toate acestea sunt considerate demersuri susceptibile să reducă depresia.

C.Tehnicile terapiei cognitive: sunt acte intreprinse de terapeut în colaborare cu pacientul

într-o relaţie activă, dinamică şi directivă pentru schimbarea stilului disfuncţional de gândire.
1. Identificarea ipotezelor maladaptative (neadatative) :
- evidenţierea patternurilor ideative constante ce orientează viaţa pacientului (ex: identificarea
sentimentului de inferioritate, incapabilitate).
2. Evaluarea valabilităţii ipotezelor neadaptative :
- i se cere pacientului să argumenteze ipoteza emisă; încercarea terapeutului de a găsi o breşă
în gândirea disfuncţională a pacientului prin teste ce de regulă infirmă ipotezele. (Ex: logodnicul nu
mă mai iubeşte pentru că nu a venit azi)
3. Identificarea gândurilor automate - a cogniţiilor ce apar între evenimentele externe şi
reacţiile emoţionale ale insului (ex: în practică dacă pacientul povesteşte - este trist şi plânge se va
întrerupe : ,,La ce v-aţi gândit de fapt ?’’ - apel la gândurile ascunse)
4. Testarea gândurilor automate - examinarea de către terapeut împreună cu pacientul a
gândurilor inadecvate (verificarea validităţii lor).
În primele faze se procedează chiar la emiterea de către terapeut a unor alternative raţionale
(ex : v-aţi gândit că logodnicul n-a venit pentru că - era obosit, e ocupat ca şef, nu avea telefon,
etc.)
5. Schimbarea atribuirii responsabilităţilor sau reatribuirea blamului = prin care
terapeutul ajută pacientul să realizeze un mod mai obiectiv de asumare a responsabilităţilor. I se
cere pacientului să cuantifice procentajul de blam pe care ar trebui în mod obiectiv să-şi atribuie,
comparând în permanenţă cu responsabilitatea celorlalţi. Tendinţa de a reduce semnificativ
procentajul iniţial de 100 %. (Ex: Se poate face reatribuirea pentru munca de birou, pentru un
conflict între prieteni etc.)
6. Reducerea aprehensiunilor catastrofice (,,se va produce ceva tragic’’) = i se cere
pacientului să facă predicţii în scris asupra evenimentelor, ajungându-se la un ,,dosar al datelor

6
predictive pentru evenimentele catastrofice’’. Pe măsură ce, în mod concret, predicţiile catastrofice
ale pacientului nu se confirmă (în mare parte) are loc o reducere a convingerilor acestuia privind
anticiparea catastrofelor. (Ex: sigur nu reuşim să terminăm lucrarea până în martie)
7. Recentrarea = constă în modificarea personalizării evenimentelor negative.
I se cere pacientului să noteze expectaţiile sale de pe poziţia altei persoane care îi ia locul,
recurgându-se la jocul de rol.
8. Distanţarea faţă de situaţia problematică:
- autoînregistrarea subiectului în activităţi cotidiene, pentru care se credea incapabil şi
compararea cu imaginea preconcepută; acesta văzându-se capabil, ajunge la adoptarea unui punct
de vedere mai realist, obiectiv asupra propriilor procese de gândire.
9. Căutarea unor soluţii alternative pe baza explicaţiilor pe care pacientul trebuie să le
emită pentru evenimentele negative trăite.
Prin această tehnică pacientul este învăţat să-şi verifice mental soluţiile înainte de a le accepta
univoc indezirabile.
10. Învăţare de gradul II (sau repetiţia cognitivă - deutero learning) = antrenarea pacientului
de a da soluţii şi a verifica mental răspunsurile raţionale adaptate pentru diferite situaţii anxiogene,
ce pot apare după finalizarea terapiei.
11. Întărirea încrederii de sine - foarte important = se face prin administrarea unor sarcini
simple şi analiza rezultatelor acestora. Pacienţii sunt încurajaţi să devină mai încrezători în ei înşişi.
(Ex : - depresie psihotică - insuficienţă energie pentru treburile casnice; sugestii date - vă dau
cartea până la ora următoare; trebuie implicat mediul pacientului – trebuie temperate conflictele,
încurajată participarea la viaţa socială, realizate agende cu mici sarcini cotidiene, etc.)
12. Tehnicile de diversiune: - aplicate în perioadele deosebit de dificile pentru pacient şi
includ implementarea contactelor sociale, activităţi fizice, culturale etc.
Tehnicile cognitive cunosc forme foarte variate. Folosirea lor se alege în funcţie de pacient.

Caracteristicile metodei terapiei cognitive :

1. Orientarea asupra unor simptome specifice, identificabile clinic

2. Axarea asupra falselor convingeri şi erorilor cognitive
3. Număr limitat de şedinţe (10 - 20), urmând ca ulterior pacientul să-şi desfăşoare singur
activitatea, în vederea creşterii autonomiei
4. Abordarea directă a pacientului de către terapeut care stabileşte sarcini, clarifică,
orientează. Terapeutul îşi exercită rolul directiv adoptând totuşi atitudine comprehensivă faţă de
paradigma pacientului.
5. Orientarea instructivă a procesului terapeutic prin care pacientul învaţă tehnici şi
raţionamente, le aplică în activitatea terapeutică, elaborează ipoteze şi cogniţii mai realiste.
6. Caracterul dinamic al stilului şi orientării terapeutului în funcţie de tabloul clinic şi starea
personală.

În esenţă - terapia cognitivă - se instituie ca metodă terapeutică activă, directivă (în prima
parte), ulterior ea devine interactivă, trecând de la observarea comportamentului la analiza
cogniţiilor pentru a modifica stilul de gânduri disfuncţional.
Este o metodă de terapie individuală,,deşi au fost elaborate şi tehnici pentru terapia de grup.

Consideraţii critice:
1. În privinţa terapiei cognitive există o oarecare divergenţă între clinicieni şi cercetători.
Există totuşi un consens: rezultatul terapiei cognitive nu este determinat de fatori nespecifici legaţi
de situaţia terapeutică şi nici de expectaţiile pozitive ale pacientului cu privire la aceste rezultate. S-
au înregistrat rezultate pozitive chiar şi atunci când pacienţilor li s-a creat un set negativ asupra
rezultatelor.

7
 2. Nu s-a precizat dacă terapia cognitivă acţionează în mod direct asupra schemelor şi
distorsiunilor cognitive sau dacă reducerea acestor elemente cognitive ar fi consecinţa unor
modificări mai profunde.
Dilema este legitimă - deoarece medicaţia antidepresivă modifică disfuncţiile cognitive în
aceeaşi măsură ca şi terapia cognitivă.
Pe de altă parte s-a constatat că pacienţii cu un nivel înalt de autocontrol răspund mai bine la
terapia cognitivă, în timp ce pacienţii cu posibilităţi reduse de autocontrol răspund mai bine la
medicaţie antidepresivă.
3. În ce priveşte mecanismul de acţiune al terapiei cognitive a fost invocată supoziţia
psihologiei tradiţionale conform căreia judecăţile afective ar constitui un stadiu primar al
elaborărilor cognitive - ele aflându-se la un nivel precognitiv şi precomportamental.
Interacţiunea între procesele cognitive şi cele afective ar constitui punctul de intervenţie al
terapiei afectiv-comportamentale - în care în cursul terapiei accentul poate fi axat, în funcţie de
situaţie, asupra cogniţiilor, asupra situaţiei sau asupra dispoziţiei.

Elemente terapeutice asociate şi concurente terapiei cognitive :

În afara metodelor propriu-zise eficienţa terapiei cognitive este influenţată şi de alţi factori şi
anume :
1. Calităţile terapeutului :
- considerate ca având o importanţă fundamentală
Terapeutul cognitivist trebuie :
a. - să înţeleagă experienţa de viaţă a fiecărui pacient
b. - să fie autentic şi onest cu sine şi cu pacientul
c. - să posede disponibilităţi şi atitudini empatice.
2. Tulburările de personalitate ale pacientului :
- influenţează răspunsul la terapie
- pacienţii depresivi cu trăsături de personalitate paranoiace - mai indicaţi pentru terapia
cognitivă
- pacienţii cu personalitate evitantă răspund mai bine terapiei comportamentale.
3. Personalitatea premorbidă a pacientului :
- în special dependenţa şi trăsăturile obsesive interferează negativ cu teoria cognitivă
4. Explicaţiile pacientului asupra eficienţei terapiei cognitive :
- corelează pozitiv cu rezultatul superior faţă de cei care au expectaţii pozitive faţă de
farmacoterapie.

Combinarea Terapiei cognitive cu medicaţia antidepresivă :

Depresiile, constituind un grup heterogen de afecţiuni, s-a exprimat opinia că :

- depresiile ,,exogene’’ - prezintă un răspuns mai bun la terapia cognitivă în timp ce
- depresiile aşa numite ,,endogene’’ - răspund mai bine la farmacoterapie.
De asemenea se consideră că substanţele antidepresive acţionează predominant asupra
tulburărilor somatice din depresii în timp ce psihoterapia influenţează pozitiv disfuncţiile cognitive
şi interpersonale.
O serie de clinicieni susţin superioritatea asocierii celor 2 terapii faţă de aplicarea singulară a
uneia sau alteia. Alteori abordarea terapeutică este gradată iniţial fiind bazată pe chemioterapie -
apoi psihoterapie, instituindu-se la început o formă suportivă, apoi comportamentală şi doar apoi
terapia cognitivă.
Contraindicaţii: au în vedere anumite manifestări clinice.
Astfel pacienţii depresivi cu ideaţie suicidară, cu halucinaţii sau idei delirante - nu terapie
cognitivă.

8
 De asemenea bolnavii cu depresie psihotică, cu depresie melancolică sau tulburări
schizofrenice afective nu au obţinut rezultate satisfăcătoare.
Unele studii au subliniat eficacitatea terapiei cognitive în remisiunea tulburării, iar altele au
semnalat acţiunea profilactică a terapiei cognitive în întărirea şi dezvoltarea abilităţilor sociale.
Concluzie: în plan aplicativ terapia cognitivă prezintă o reală valoare constituindu-se ca o
metodă terapeutică de referinţă pentru majoritatea tulburărilor din aria depresivă.