UNIVERSITATEA SPIRU HARET, FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE

EDUCAȚIEI

INTRODUCERE ÎN PSIHODRAMĂ

Jocul de rol în psihodramă

Conf. Univ. Dr. Grațiela Sion

Student: Szasz Raluca Roxana

Anul III, IFR

 Jacob Levi Moreno (1889-1974) este creatorul psihodramei- metodă de psihoterapie
de grup. S-a născut la București, iar la vârstă de 6 ani s-a mutat la Viena împreună cu familia.
Mai târziu, nemulțumit de modul în care se desfășura teatrul vienez și fiind de părere că
actorii își pierd din creativitate și personalitate interpretând roluri scrise de alte pesoane, în
anul 1921 a creat o noua formă de teatru care avea în prin plan improvizația. Teatrul
Spontaneității reprezintă punctul de pornire al psihodramei. Moreno a eliminat dramaturgia și
piesele scrise, a încurajat participarea activă a publicului, creând astfel senzația că nu ar
exista spectatori, totul se baza pe improvizație, de la piese până la interacțiunea
protagoniștilor, astfel scena putea fi confundată cu un loc obișnuit din viață.

La vârstă de 36 de ani, a emigrat în Statele Unite unde a început prin a lucra cu copiii,
utilizând tehnica jocului de rol, cu scopul de a rezolva dificultățile cu care aceștia se
confruntau. De asemenea, a mai lucrat și în alte instituții, urmărind să își perfecționeze
tehnica sociometrică. În tot acest timp, a oferit reprezentații ale Teatrului Spontenaitatii,
facându-l cunoscut în școli și colegii. În această perioadă își lărgește auditoriul facandu-și
cunoscute ideile în fața celor mai mari psihologi sociali și sociologi contemporani lui. În anul
1935 înființează prima instituție care are la bază conceptul fundamentat pentru prima dată de
el și anume psihodrama. Curentul dominant în acea vreme era psihanaliza, cu care Moreno nu
era de acord și considera că propunerea lui era superioară acesteia, motiv pentru care în
încercarea de a-și face cunoscute și acceptate propriile idei, înființează Societatea Americană
de Psihoterapie de Grup și Psihodramă și de asemenea, pune bazele unei edituri.

Și-a dedicat următorii 40 de ani ai vieții sale dezvoltării teoriei relațiilor

interpersonale și a instrumentelor asociate acesteia, precum sociodrama, psihodrama și
sociometria. Așa cum chiar el spune în lucrarea să intitulată „The Future of Man’s World”, a
creat această teorie pentru a contracara materialismul economic (a lui Marx), materialismul
psihologic (a lui Freud) și materialismul tehnologic (specific erei noastre).

Autobiografia lui descrie poziția să prin următoarele 3 idei esențiale:

• Spontaneitatea și creativitatea sunt ideile ce propulsează progresul uman;

• Dragostea și împărtășirea sunt cele mai puternice și indispensabile principii în viața de

grup;
• O comunitate oricât de dinamică ar fi, poate să conștientizeze aceste principii
(enumerate mai sus) cu ajutorul tehnicilor inovative propuse de psihodramă.

Moreno se stinge din viață la vârstă de aproape 85 de ani, la New York. Alege să
moară infometandu-se, după o lungă perioadă de boală. Pe piatra sa de mormânt din Viena
este trecut la cererea sa următorul epitaf: "DER MANN, DER FREUDE UND LACHEN ÎN
DIE PSYCHIATRIE BRACHTE" (Omul care a adus veselia și râsul în psihiatrie).

Pihodrama creata de Moreno este o terapie de grup prin care indivizii sunt îndemnați
să-și prezinte situațiile de viață din trecut, prezent sau viitor, cu ajutorul jocului de rol.
Această modalitate de terapie de grup urmărește rezolvarea dificultăților interpersonale sau
intrapsihice cu care se confruntă subiecții. Este de menționat faptul că persoanele care se află
pe scena psihodramatică nu joacă într-adevăr un rol. Ele doar își expun problemele și
conflictele pe care le au. Pe scena psihodramatică sunt tratate problemele cu care se confruntă
indivizii. Acestea pot fi situații de viață din trecut, precum traumele, visele, etc., situații din
prezent, precum conflictele și inhibițiile sau situații preparative, care se referă la situațiile
viitoare, precum negocierile sau despărțirile. În aceasta formă de terapie se încearcă
rezolvarea problemelor subiectului prin încurajarea acestuia în a-și exteriorizarea trăirile și
gândurile, astfel încât acestea să devina tangibile.

Moreno susține faptul că interacțiunile umane pot fi înțelese mult mai ușor prin
descrierea rolurilor jucate de subiecții implicați. De aceea el a formulat o teorie a rolurilor, în
care spune că „omul este un jucător de rol, că fiecare individ este caracterizat de o serie de
roluri care îi domină comportamentul și că fiecare cultură este caracterizată de un anumit set
de roluri pe care le impune membrilor săi, în diverse grade de succes.” (Moreno, 2009).
Personalitatea unui individ constă în multitudinea de roluri pe care le actualizează în
permanență, astfel reușind să facă față provocărilor cotidiene.

Rolul reprezintă modul de funcționare a unui individ într-un moment specific și

modul de reacție într-o situație specifică, atunci când sunt implicate și alte obiecte sau
persoane. Noi, oamenii, în fiecare zi a existenței noastre suntem nevoiți să jucăm o mulțime
de roluri, precum: rolul de coleg, șef, părinte, copil, etc. Fiecare rol este reprezentat de câte
două laturi. Cea colectivă și cea privată. Latura colectivă se referă la așteptările sociale în
ceea ce privește un anumit rol, sau la tiparele culturale ale societății din care face parte
individul, în timp ce latura privată este reprezentată de spontaneitatea și creativitatea
individului.
Moreno a descris 3 tipuri de roluri:

• Rolurile psihosomatice, care sunt nemodificabile și legate de somn hrănire sau

comportament sexual;

• Rolurile psihodramatice, care își au originea în relațiile interpersonale și exprimă

dimensiunea psihologică a sinelui;

• Rolurile sociale, care exprimă dimensiunea socială a sinelui.

Rolurile profesionale ale conducătorului de psihodramă sunt următoarele: regizorul,

analistul, terapeutul și liderul de grup.

Regizorul trebuie să traducă ceea ce prezintă protagonistul în acțiune. Este responsabil

cu aranjarea scenei, are grijă că atmosfera să fie una potrivită, plasează pe scenă auxiliarii,
sugerează noi alternative în ceea ce privește dramatizarea, însă lasă protagonistul să aleagă
ceea ce i se potrivește. De asemenea, regizorul are rolul de a induce spontaneitatea, cu
ajutorul jocului, al prospețimii, entuziasmului sau fanteziei creatoare.

Analistul trebuie să fie foarte atent la comportamentele, gândurile și trăirile

protagonistului, pentru a-l putea înțelege. De aceea el trebuie să apeleze la empatie. După ce
face o anumită caracterizare a acțiunii petrecute pe scenă, urmează să îi comunice
protagonistului ceea ce a înțeles și să se asigure că ceea ce a înțeles este corect. Dacă
interpretarea analistului este greșită, este necesar să corecteze cele înțelese, cu ajutorul oferit
de protagonist.

Terapeutul mai este numit și agent al schimbării și are rolul de a influența

protagonistul și pe ceilalți membri, pentru a facilita vindecarea. El utilizează în mod creativ o
gamă largă de tehnici ale psihodramei pe care le și îmbogățește prin modificarea și crearea
unor tehnici noi.

Liderul de grup stabilește normele legate de confidențialitate, se ocupă de organizare,

de interactiuile din afara grupului și încurajează participarea în mod activ a membrilor,
facilitând comunicarea și interacțiunile dintre aceștia.

O bună adaptare a individului la situațiile cotidiene aflate în continuă mișcare,

presupune apelul subiectului la spontaneitate. Ea este cea care permite individului să treacă
de la un rol la altul și să se adapteze în funcție de situațiile apărute, ba chiar să adopte noi
comportamente, atunci când cele vechi au eșuat. Una din ideile susținute de Moreno, și care l-
a făcut să se diferențieze de curentul psihanalizei, a fost faptul că el consideră că oamenii nu
sunt definiți de instincte, ci mai degrabă de caracteristici precum creativitatea și
spontaneitatea, elemente care stau la baza actualizării diverselor roluri pe care un individ le
joacă în societate. Pentru a putea realiza acest lucru, este necesar ca un om să se poată baza
pe libera exprimare a sponatneitatii sale, elementul principal al creativității umane. Moreno
spunea că pentru a obține această spontaneitate trebuie să eliminăm blocajele la nivel psihic
care ne împiedică să facem acest lucru. Ca o croncretizare a celor spuse de el, a înființat
Teatrul Sspontaneității, care nu reprezenta neapărat o manifestare artistică a indivizilor, ci
mai degrabă o terapie de grup în care subiecții își expuneau în mod liber trăirile.

Moreno este de părere că „spontaneitatea este o stare interioară, prezentă în mod

variabil şi care oricum se schimbă continuu, care pune individul în condiţia de a-şi folosi
propriile înzestrări de creativitate. Creativitatea este o potenţialitate legată de genotip; nu toţi
aflaţi în stare de spontaneitate identică pot să fie la fel de creativi. Spontaneitatea poate să fie
indusă, în timp ce creativitatea poate să fie numai constatată. Noi focalizăm interesul asupra
dinamicii spontaneităţii, pentru că numai starea de spontaneitate poate să fie stimulată sau
facilitată în mod conştient şi numai datorită ei putem ajunge la creativitate.”

Adam Blatner spunea: „Spontaneitatea nu are nevoie să fie spectaculoasă sau

dramatică. Ea poate să fie prezentă în felul în care gândești, te plimbi, privești un apus de
soare, dansezi sau cânți în baie. Calitățile esențiale ale actului spontan, sunt o minte deschisă
și o prospețime a interacțiunii cu alții, dorință de acțiune inovatoare și de integrare a
exteriorului cu interiorul.”

Atunci când acționăm într-un mod liber, spontan, este posibil să creăm impresii dintre
cele mai plăcute și să ajungem cu adevărat la sufletul celor ce ne privesc sau ascultă în
momentele respective. Acest lucru se întâmplă deoarece spontaneitatea reprezintă naturalețea
și curajul de a vorbi sau acționa fără a avea în minte un model clar structurat.

Nesiguranța pe care o indivizii o simt în anumite situații-cheie, când trebuie să își

pună în aplicare imaginația și creativitatea, este datorată lipsei practicii sau din cauza faptului
că individul este necomunicativ sau neîncrezător în forțele proprii. Atunci când nu ne simțim
suficient de pregătiți să vorbim despre un anume subiect, tindem să devenim stânjeniți, fară
să ne gândim că tocmai faptul că nu știm foarte multe despre subiectul respectiv, reprezintă
într-adevăr o provocare și un teren fertil pentru dezvoltarea spontaneității.
 Este limpede faptul că spontaneitatea nu poate fi planificată, însă există câteva
modalități prin care putem câștiga teren, astfel încât să reușim să oferim răspunsuri dintre
cele mai bune în timpul unei conversații. Pentru acest lucru avem nevoie să anticipăm ceea ce
urmează să se întâmple, să ascultăm cu atenție ceea ce se discută, deoarece în timpul
discursului oamenii oferă o multitudine de indicii și informații. De asemenea este necesară o
gândire de ansamblu și capabilitatea de a câștiga timp de gândire prin diverse metode
specifice, înainte de a oferi un răspuns. Metodele prin care putem câștiga timp de gândire
sunt următoarele:

• Așteptam că persoana care vorbește să își încheie ideea înainte de a da un răspuns;

• Formulăm și noi la rândul nostru o întrebare, pentru că în acest timp să gândim un

răspuns adecvat;

• Cerem timp de gândire;

• Folosim fraze precum „Trebuie să ne gândim mai mult la acest aspect” sau „Deci ceea
ce voiai tu să spui este că...”, în timp ce continuăm să gândim un răspuns;

• Nu oferim un răspuns imediat, însă putem începe prin a spune o poveste legată de
subiectul despre care se discută, timp în care ne gândim la cel mai bun răspuns.

Viața cotidiană, prin dinamica ei, ne obliga să schimbăm zilnic o mulțime de roluri.
De aceea, pentru a putea face față, este necesar să apelăm la spontaneitate. Spontaneitatea ne
ajută să ne adaptăm, să ne schimbăm, să adoptăm comportamente diferite în funcție de rolul
în care ne aflăm.

Încheierea terapiei de grup în psihodramă, se numește împărtășire. Acesta este

momentul în care protagonistul primește încurajări și afecțiune din partea celorlalți membri,
iar acest lucru îl face pe individ să realizeze că nu este singur, ci parte integrantă a grupului,
astfel reușind să treacă mai ușor peste situația grea care a determinat intervenția terapeutică.

În cadrul împărtășirii, membii grupului nu sunt încurajați să analizeze din punct de

vedere intelectual problema protagonistului și de asemenea, este interzisă oferirea sfaturilor.
Singurul lucru pe care îl pot face ceilalți membri este acela de a împărtăși la rândul lor
sentimentele pe care le-au trăit de-a lungul punerii în scenă a problemei protagonistului și
modul în care aceștia s-au regăsit în povestea lui. Acesta este momentul în care conducătorul
grupului trebuie să încurajeze interacțiunea dintre membrii grupului, ajutând astfel
protagonistul să nu se simță izolat și facilitând reintegrarea acestuia în grup și totodată în
lumea reală.

După acest proces, conducătorul fie se pregătește pentru punerea în scena a altui
protagonist, fie pentru încheierea ședinței cu ajutorul unor tehnici specifice. Următoare
ședință are că bază de pornire ideile împărtășite ale membrilor grupului în cadrul procesului
de suport al protagonistului.

În cadrul întregului proces de terapie de grup elementul principal atât în confesiuni cât
și în procesul de suport acordat de către ceilalți participanți ai grupului este spontaneitatea.
 BIBLIOGRAFIE

 Charisma, Cum să faci o impresie puternică şi durabilă / Andrew Leigh ; trad.: Dana Mareş. –
Bucureşti, Editura Trei, 2010;
 Page name: Jacob L. Moreno, Author: Wikipedia contributors, Publisher: Wikipedia, The
Free Encyclopedia. Date of last revision: 28 November 2020 15:53 UTC, Date retrieved:
30 November 2020 22:58 UTC,Permanent link: 

https://en.wikipedia.org/w/index.php?title=Jacob_L._Moreno&oldid=991155357

 Portal consultanță psihologică, Psihodrama clasica moreniana, Lector univ. drd. Angela
Ionescu, Disponibil la: http://www.consultanta-psihologica.com/psihodrama-clasica-
moreniana/,

Accesat la data de 30 noiembrie 2020;

 Grupul de psihodramă pentru dezvoltare personală, Disponibil la:
https://www.academia.edu/34266555/GRUPUL_DE_PSIHODRAM
%C4%82_PENTRU_DEZVOLTARE_PERSONAL%C4%82, Accesat la data de 30 noiembrie 2020;