Cel mai bun raspuns al unui individ sau al unui grup la o situatie noua si deficila, caci ea mareste

creativitatea si micsoreaza angoasa, se numeste “spontaneitate”, sau atunci cand un individ are capacitatea
de a reactiona intr-o anumita conjunctura, intr-un mod original, diferit de orice abordare conventionala se
poate spune ca e spontan. Omul ar trebui sa aiba puterea de a se increde in propia energie vitala si
ampatizand cu ceilalti sa actioneze impreuna cu mediul. Exista insa, avertizeaza psihologia , situatiile in
care spontaneitatea este anihilata la unele persoane din cauza faptului ca sunt neincrezatoare in fortele
proprii dar si necomunicative cu cei din jur.

Cand vorbim despre spontaneitate lucrurile par destul de simple, la prima vedere; daca in cercul de
prieteni, la locul de munca, in grupurile artistice sau in orice alt tip de grup exista cineva care are “darul”
de a face comentarii inspirate in diverse momente sau de a da raspunsuri surprinzatoare, spre deliciul
asistentei, este un fapt obisnuit, comun, in teatru lucrurile stau putin diferit.

Daca ne referim la spontaneitatea in teatru trebuie sa vorbim despre faptul ca a existat un medic psihiatru
care a dezvoltat un adevarat fenomen intitulat: Teatrul Spontaneitatii. Este vorba despre Jacob Levi
Moreno care a fost studentul lui Sigmund Freud, cel ce a fost considerat a fi parintele psihanalizei. Este
deja foarte cunoscuta replica pe care a dat-o profesorului: ,,Deci, Doctore Freud, eu incep de unde va
opriti dumneavoastra.Metoda pe care o aveti este de a va intalnii oamenii pe o canapea artificiala in birou,
eu ii intalnesc pe strada , in casele lor, in mediul lor natural. Dumneavoastra le analizati visele, eu le dau
curajul sa viseze din nou. Dumneavoastra ii analizati separat, pe cand eu ii las sa-si traiasca rolurile in
conflict si sa-si puna piesele la loc, impreuna”.

Daca ne referim la teatrul Spontaneitatii, punctul de pornire al psihodramei, trebuie sa spunem ca Moreno
a trasat urmatoarele norme: eliminarea dramaturgiei si a piesei scrise, participarea activa a publicului
conform ideii ca nu exista spectatori, acestia devenind, larandul lor, actori; totul se improvizeaza: piesa,
actiunea, temele, cuvintele, intalnirile si dezvoltarea conflictelor, facand loc unui spatiu deschis, ca un loc
obisnuit din viata.

Ideea era ca, in urma creearii conflictului acesta se rezolva ,,aici si acum”, dand prilejul persoanei ce
trebuia tratata, sa-si vindece ranile trecutului prin actiunea vie a realitatii construite pe scena.

In realitatea imaginata pe scena psihodramatica, pacientul gaseste un décor real, in care halucinatiile si
iuziile, gandurile si sentimentele capata contur; in felul acesta el capata un “rol” ca fiind valid si datorita
caruia se gaseste fata in fata cu “rolurile” jucate de alte persoane.

Desi nu se incadra in rigorile conventiei clasice, psihodrama este considerataa fi tot o forma de teatru,
pentru ca foloseste, practic, aceleasi mijloace scenice ca spectacolul obisnuit, precum si pentru ca duce la
idealul teatrului inca din antichitate, de vindecator al omului prin producerea Catharsis-ului.

In continuare va voi spune despre un”spectacol” de psihodrama pe care l-am jucat cu o prietena, care
deasemenea in toamna anului 2017 vrea sa dea admitere pentru specializarea “actorie” de la UNATC.

In esenta, trebuie sa stim ca psihodrama consta in a da celui implicat instrumente care sa-l ajute sa ajunga
la obiectivarea unor experiente psihotice, prin crearea unor realitati imaginare. Prietena mea, “pacienta”
avea probleme existente in trecutul sau, peste care nu putea sa treaca. Impreuna cu alti prieteni de.ai
nostrii am refacut conflictul care a existat demult. Un alt prieten a devenit actor si a primit rolul acelui
individ cu care pacienta mea traise o trauma, asistase la o intamplare dramtica. In desfasurarea acestui
“spectacol”, mai puteau lua parte si alte persoane, daca considera pacienta, iar acestea primeau roluri din
trecutul subiectului.

Ne punem intrebarea: ce rol avea aici spntaneitatea? Individul aflat sub tratament se implica puternic
pe scena in momentele de viata construite aidoma cu realitatea , ea vorbea si actiona prompt, rezolva
problemele pe care atunci, in trecut in le-a putut manageria. Nu exista un traseu dramatic construit, nu
era text, ci numai scopul de a-si pune la punct lucrurile din trecut. Spontaneitatea aici este momentul
de libertate personală când suntem puşi în faţa unei realităţi pe care o vedem, o explorăm şi în
conformitate cu care acţionăm. în această realitate, fragmentele eului nostru funcţionează ca un singur
tot. Este momentul descoperirilor, al experimentării, al expresiei creatoare. Aici, pacienta mea, isi
foloseste propriile inzestrari de creativitate, dar nu toti oamenii spontani, pot sa devina creativi.
Moreno spune: ,,Spontaneitatea poate sa fie indusa, in timp ce creativitatea poate sa fie numai
verificata. Noi focalizam interesul asupra dinamicii spontaneitatii, pentru ca numai starea de
spontaneitate poate sa fie stimulata sau usurata in mod constient si numai datorita ei putem ajunge la
creativitate”.

Vioala Spolin sustine: ,, Prin spontaneitate interiorul nistru se restructureaza. Cpontaneitatea creeaza o
explozie care pe moment ne elibereaza de sistemele de referinta depasite, de amintiri sufocate de fapte
si de iformatii vechi, ca si de teorii si tehnici descoperite de altii si neasimilate. Profesoara americana
enunta chiar si anumite aspecte ale spontaneitatii. Astfel jocurile sunt considerate a fi cele ce au darul
de a descatusa ingeniozitatea si inventivitatea, prin disparitia ideilor preconcepute si a solutiilor
dinainte gandite. Urmarea fireasca este ca omul-actor poate porni cu avant in marea incercare de
cunoastere si autocunoastere ce este fenomenul teatral.

In continuare, o sa va povestesc despre un joc didactic, pe care l-am jucat impreuna cu un grup de
prieteni si care la sfarsitul activitatii noi vom fi capabili sa: reactionam cat mai natural la situatiile date,
apeland la experienta proprie, sa construim spatii utilizand un comportament firesc, ignorand faptul ca
sunt priviti, sa favorizam aparitia intuitiei, sa cream actiuni tinand cont de situatia data. Am folosit
metode si procedee: conversatia, explicatia, exercitiul, exemplul, jocul didactic, aprecierea verbala,
dezbaterea. Mijloace si materiale didactice: casetofon, costum miscare. Forme de organizare: individual
sau in grup. Am inceput cu un moment organizatoric in care fac prezenta si solicit schimbarea elevilor in
costum de miscare. Acestia se costumeaza si se aseaza in cerc. Se va continua cu miscarea browniana
unde se va merge prin diferite spatii: namol, miere, zapada, iarba umeda, cioburi; simt tactil: maini
inghetate, arsita, esti uda, murdara, asculti o melodie, e ceata, e fum peste tot, te plimbi prin parc, esti
un pescarus, ai alergie - mancarimi, ti-e foame/sete, esti trista/vesela, ai castigat o bursa/ai pierdut tot.
Care este activitatea elevilor? Ei clarifica eventualele neintelegeri, dupa care se trece la realizarea celor
propuse:”Incepem cu mers normal sau direct prin spatiile date? La final icheiem tot cu mers normal?
Urmatorul pas: Captarea atentiei (9 minute), in care elevii se vor comporta edecvat temei date: o invazie
de albine, cade tavanul peste tine, e incendiu, cazi in beci, e tornada, inundatie mare, stai pe o podea
nesigura, la plaja…Fiecare va reactiona dupa propia experienta, viata si trairea de moment. Elevii sunt
atenti la indicatii, pentru a le executa corect. Pun intrebari daca au neclaritati. Cate un elev va trece la
executarea temei date si dupa va trece la explicatii idividual. Se anunta o lectie noua, in care sa
actionezi in mod spontan. “creaza spatiul si spune-ti replica”. Se prezinta componentele generale. Elevii
isi noteaza titlul lectiei in caiet. Incepe desfasurarea lectiei care dureaza 30 de minute. Fiecare elev va
extrage cate un biletel (toti elevii vor scrie pe o hartie o fraza, la intamplare); unul dintre elevi iese din
clasa, in timp ce, celalalt va ramane in camera pentru a realiza un spatiu corespunzator replicii scrise;
cand e gata, colegul de afara e chemat, trebuind sa se acomodeze cu spatiul respectiv si sa creeze
conditiile necesare si momentul prielnic spunerii replicii de pe biletul sau. Se continua exercitiul pana la
epuizarea clasei de elevi. Elevii realizeaza biletele cu replici la intamplare, alesi cate doi, executa tema
data. Solicit elevilor sa aleaga doua bilete pe care sunt trecute doua cuvinte pe care ei le vor introduce
in dialogul lor. Cer unui elev sa urce pe scena sa stabileasca un spatiu scenic. Elevul va alege un obiect
imaginar. El va intrebuinta acel obiect . Un coleg din sala va fi vocea obiectului respectiv. Va fi si o tema
de realizat pentru acasa: “de realizat un repertoriu individual, care sa cuprinda monologuri, poezii din
toate genurile, povestiri si fabule”. Iar pentru evaluarea activitatii, se precizeaza importanta jocuui
prezentat si o scurta recapitulare a ceea ce s-a lucrat – sinteza partiala. Aprecieri si discutii constructive
cu fiecare elev, despre cum a lucrat si s-a implicat. Solicit parerea elevilor unii despre altii si
autoevaluarea lor: “cum crezi ca ai lucrat si ce nota crezi ca meriti?”

Un alt aspect de care depinde spontaneitatea, sugerat de Viola Spolin, este aprobare/dezaprobare.
Avand in vedere faptul ca, in educatia formala, copilul este invatat (inca din primii ani de scoala) sa
depinda de evaluarea profesorului, in primele zile ale studiului artei actorului tendinta ramane aceeasi:
studentul asteapta aprecierea profesorului. De aceea, Viola Spolin considera ca profesorul si studentul
trebuie sa fie..parteneri egali, intre care cautarea e comuna , bucuria se manifesta pe deplin si
aprobarea sau dezabrobarea muncii unuia sau altuia nu trebuie sa se manifeste. In caz contrar, din
dorinta permanenta de a primii aprecieri, tanarul isi va pierde necesitatea de a experimenta, adoptand
solutiile profesorului, pentru ca ,,sa fie bine”; capacitatea de a actiona organic va fi inhibata. Viitorul
actor isi poate dezvolta egoismul, exhibitionismul sau poate indifereta la diversi stimuli, insigurarea d
membrii grupului artistic, s.a. , ,, incercand sa fim buni si evitand sa fim rai sau fiind rai pentru ca nu
putem fi buni, dezvoltam un mod de viata care cere aprobare/dezaprobare din partea autoritatii, iar
investigatia si rezolvarea de probleme capata o importanta secundara” . Solutia, insa, exista sustine
Viola Spolin. Daca ne gandim ca spontaneitatea se produce atunci cand omul are puterea de a se
increde in propia energie vitala si empatizand cu ceilalti, accepta sa actioneze impreuna cu grupul din
care face parte, putem concluziona ca intr-un atelier de Arta Actorului singura autoritate care trebuie sa
guverneze este: “regula jocului”. Vor constata, student si profesor , faptul ca “ cerintele teatrului sunt
stapanul adevarata”, iar nu normele si regulile impuse cu autoritate. Doar in felul acesta se va putea
declansa spontaneitatea, acea aptitudine specifica artei noastre, atat de necesara actorului.

Viola Spolin sustine ca un alt aspect al producerii spontaneitatii este relaxarea in fata publicului.
Profesoara sustine ca, chiar daca relatiile profesor-student sau student-student sunt de cea mai buna
calitate , mai exista un factor de stres in calea libertatii tanarului actor: publicul. Daca acesta e privit
precum un jucriu critic si neiertator, atunci actorul nu va face decat sa se ascunda si sa se cenzureze…
de frica. Realitatea este, sustine profesoara, ca publicul e format din individualitati distincte ce vin la
teatru din dorinta de a vedea fapte si lumi miraculoase, carora le dau viata actorii.
In continuare o sa vorbesc despre Tao si veti afla ce inseamna din punctul de vedere a lui Osho. Tao nu
poate avea nici o relatie cu nici o tehnica oricare ar fi ea. Tao este non-metodologic, non-tehnic. Tao
inseamna spontaneitate. Cumpoate spontaneitatea sa aiba o tehnica? Nu o poti practica ; daca o practici
o pierzi. Nu exista nici o modalitate de a o cultiva; o spontaneitate cultivata ar putea fi orice altceva dar
nu ar putea fi spontaneitate.

Tao inseamna abandon. Oriunde se misca energia ta, permite-I sa se miste. Nu inota-pluteste cu raul.
Inotul este o tehnica – daca doar curgi cu raul de ce tehnica e nevoie? Tehnica inseamna sa ai o directie,
vrei sa ajungi undeva. Tehnica inseamna ca vrei sa-ti impui vointa ta asupra realitatii, vrei sa fii cineva,
undeva, intr-o stare anume; ai o dorinta, ai o proiectie. Tao spune ca tu esti deja acolo, esti deja acel
lucru. Nu exista nici un loc in care trebuie sa mergi si nimic altceva in care sa fii, asa ca relaxeaza-te si
lasa lucrurile sa se intample. Si orice se intampla este bine, pentru ca in Tao nu exista nici o negare, nici
o respingere, nici o reprimare. Este cea mai mare atitudine rebela posibila. Niciodata nu s-a ridicat
inteligenta omului mai sus decat in Tao. Dar nu este nici o cale spre asta. Nu poti fi ghidat spre asta.

Buddha a vorbit despre cinci cai de a ajunge la adevar. Pe prima o numeste calea SHEELA. Calea
moralitatii, a caracterului, a virtutii. Pe a doua o numeste calea cunoasterii. Pe a treia o numeste calea
DHYANEI, ameditatiei; a patra o numeste calea devotiunii si pe a cincea o numeste calea ASHEKSHA -
ceea ce nu poate fi predat. Aceasta a cincea este Tao. Nu poate fi predata. Poate fi invatata dar nu
poate fi predata. Si cand spun ca poate fi invatata, vreau sa spun ca daca te relaxezi, daca dai voie vietii
sa ti se intample, daca nu creezi o bariera, daca esti gata sa mergi unde te duce, o vei invata.

Este cea mai periculoasa cale pentru ca nu vei fi tu in control. Mintea ta nu poate manipula; mintea ta
nu se poate pregati in nici un fel. Va trebui sa traiesti clipa de clipa, asa cum traiesc copacii, asa cum
traiesc stelele, asa cum traiesc muntii. Va trebui sa traiesti in acelasi fel, in acelasi fel natural. Tao este
natura. Deci Tao spue simplu: mergi spontan, fara nici un ritual, fara nici o idee de a dovedi ceva. Tao
spune: nu folosi niciodata nimic drept mijloc. Totul este un scop in sine. In momentul in care incepi sa te
gandesti sa mergi undeva, sa ajungi undeva, sa obtii un rezultat din asta, nu esti total, mintea ta este
divizata, esti deja in viitor. Nuexista mijloace si scopuri. Totul este pur si simplu in mod intrinsec un
minunat scop in sine.

In Tao acest lucru este de baza. Iubeste, mananca, mergi la o plimbare de dimineata, innoata in rau, stai
la soare, uitat-te la stele, dar lasa ca totul sa fie simplu, nu pentru altceva. Canta un cantec dar nu pentru
un rezultat anume.

Si in aceea atitudine relaxata, viata incepe sa se reverse in tine de peste tot. Toate usile se deschid, toate
ferestrele se deschid. Existenta curge in tine, tu curgi in existenta. Tao este foarte simplu; de aceea ,
pentru ca noi suntem foarte complecsi, este foarte dificil. Lucrurile simple nu ne atrag.
Acum aproximativ o luna, eu impreuna cu un grup de copii de clasa a II a, am jucat un joc care poate fi
jucat pe perechi sau in cerc. Jocul se numeste “Din fericire/din nefericire”. Primul jucator incepe cu
povestirea : ,, Din fericire azi dimineata era frumos’’, al doilea continua: ,,Din nefericire dupa amiaza a
plouat”, al treilea continua: ,,Din fericire m-am distrat si asa”.

Copiilor le-a placut de minune, am auzit diverse propoziti surprinzatoare. De multe ori ii lasam pe ei sa
aleaga o tema pentru a o dezvolta, iar alteori , tema era data de mine, ca de exemplu: sa continue o
intamplare de-a lui Vlad (un copil din clasa) de sambata trecuta, sau sa continue ce s-ar intampla
maine.

Acest joc din punctul meu de vedere , antreneaza gandirea copilului, imaginatia, spontaneitatea si chiar
empatia. In acest mod aflam placerile copiilor in diferite situatii, ce anume le starneste curiozitatea si
uite asa incepem sa ne cunoastem intre noi si pe noi insine. Jocul a mers intr-un ritm alert, incat nu le
dadeam timp copiilor sa se plictiseasca. Am descoperit ca ei pot construii povestiri amuzante, triste, de
iubire, etc.

Prima data acest joc, a fost jucat in ordinea asezarii copiilor, apoi aleatoriu. Copii nu au zis nu, nu au
avut probleme in comunicare, chiar daca ii luam prin surprindere, au dat raspunsuri corecte, placute si
interesante. Imaginatia lor era purtata de val, ceea ce si lor le placea, se ajungea de multe ori ca
povestirea facuta de ei sa dureze pe o perioada de 3 zile.

Imaginatia lor poate fi considerata ca ,,forma de proiectare mentala a actiunilor trecute sau viitoare,
precum si aptitudinea de a reprezenta in mod viu obiectele descrise verbal”. De aceea putem spune ca
transformarea in imagini vii a obiectelor , intamplarilor, situatiilor povestite este o componenta a
imaginatiei; in acelasi timp , imaginatia ,,prepara viitorul” adica are puterea de a il organiza in functie
de scopurile si planurile propii individului .

Un alt joc despre care va pot vorbii si care este inventat de mine, se numeste: ,,Schimbul”.

De exemplu: “faceam perechi de cate doi, punandu-se unul in “pielea celuilalt”, pornind de la o
intamplare reala a unui copil, in care celalalt continua povestirea cu, cuvintele lui, ,,ce ar face el in caul
de fata”? ,,cum ar reactiona”? ,, ce decizii ar lua”? .

In acest mod, copilul cu intamplarea pricinuita isi da seama daca a reactionat corespunzator, isi da
seama de greseli sau nu, daca a procedat bine sau daca a observat ceva in comportamentul sau. Se va
schimba pe viitor? Dupa terminarea jocului, fiecare copil din pereche trage concluzii asupra lui sau a
colegului, acestea sunt spuse in public si explicate.

De aici, desprindem o functie importanta a imaginatiei,aceea ca il ajuta pe om sa se identifice cu un alt

om , pentru al intelege mai bine ; deducem din acest moment ca imaginatia este un proces psihic
continut de empatie.
Cu un alt grup de persoane de varsta mea, am descoperit un joc (sursa) de dezvoltare a personaliatii
prin spontaneitate. In incercarea mea de a descrie spontaneitatea, mi-am adus aminte de copilarie,
realizand legatura dintre cele doua. II provocam la o calatorie in timp.

Imagineaza-ti ca esti pe un peron in gara si astepti un tren. El te va purta inapoi in timp, iar anii tai vor
scadea cu fiecare halta in care se va opreste el. Vei ajunge la primul tau loc de munca, apoi la absolvirea
facultatii, a liceului, in adolescenta si in cele din urma in copilarie, atunci cand faceai lucruri de care
parintii se amuzau si cu zambetul pe buze te incurajau sa fii copil! Iar tu cantai probabil cu un tub de
spray in mana in fata oglinzii, crezandu-te un star, auzind uralele publicului, iesind apoi in fata blocului
sau cine stie unde, jucandu-te cat era ziua de lunga cu cei de-o seama cu tine, luand interviuri pe diverse
teme ale oamenilor care treceau pe langa tine sau poate te catarai in copaci culegand toate fructele
comestibile sau necomestibile, impletind coronite de flori, jucand sotron, sarind elastic sau uitand de
tine pe sanie pana auzeai vocea parintilor sau a bunicilor care te cautau.

Indiferent care era jocul sau miza lui, erai fericit. Iti amintesti cat de frumos era? Mai stii cat de mult
credeai in jocul tau? Te jucai de-a devaratelea ca si cum nimic nu ar fi important pe lumea asta. Ramai in
aceasta calatorie cat de mult poti ,,pana cand ajungi la cea mai clara, puternica si jucausa imagine pe
care ai trait-o, indiferent ca este o jucarie, o vacanta sau o zi de nastere si incepe sa construiesti de la
emotia aceea, pana cand simti ca se conecteaza cu viata ta de acum” si preagteste-te din nou de drum.
Urca-te inapoi in tren, pastrand acea emotie, indiferent de timpul pe care il parcurge trenul pana in
prezent. Foloseste acea traire facand ceva in care crezi, schimband o activitate in care te simteai blocat
sau pur si simplu intreaba pe cineva necunoscut daca te insoteste la o cafea. Pare nebunesc? Doar
pare…!

Dar daca te gandesti mai bine, nu ar fi frumos sa faci lucrurispontane pe care nu le-ai mai repetat din
nou si din nou pana cand stii dinainte care va fi rezultatul? Aceasta repetitie este opusul spontaneitatii si
cu siguranta aceasta ,,abilitate” nu ne-o insusim in copilarie, ci pe parcursul devenirii noastre ca
adulti. ,,Daca cineva se intreaba ce face sa fie atragatori copii mici pentru majoritatea oamenilor, inafara
de motivele sentimentale si conventionale, raspunsul trebuie sa fie chiar aceasta calitate s
spontaneitatii. Copii mici au o abilitate de a simti si gandii care este intr-adevar a lor; aceata
spontaneitate se manifesta in ceea ce spun sau gandesc in sentimentele exprimate pe fetele lor. “

Pentru a fi spontani si pentru adullti este necesar ca din timp in timp aspectele conservate, adica acele
actiuni sau comportamente pe care le repetam de nenumarate ori, chiar daca stim ca rezultatul lor nu
este unul neaparat favorabil, sa fie deconservate, adica sa aiba loc schimbarea. Este le fel ca atunci cand
vrem sa schimbam forma unui cub de gheata: il dezghetam, se transforma din nou in apa, iar apoi il
punem intr-o alta forma.

,,Conservele” sau asa numitele valori sociale care ne imping sa facem lucruri doar pentru ca “asa se
face” ne fac un mare deserviciu, fiindu-ne de ajutor doar daca am trai intr-o lume relativ nemiscata.
,,Insa ce facem atunci cand lumea din jurul nostru se afla intr-o schimbare revolutionara si cand calitatea
schimbarii devine din ce in ce mai mult o caracteristica permanenta a lumii din care facem parte?”
Raspunsul este: ne schimbam si noi! Prin exersarea spontaneitatii pare aproape sigur ca devenim relativ
mai liberi de produsele conservate.

Erich Fromm spune ca o premisa a spontaneitatii este acceptarea personalitatii totale. Altfel spus,
spontaneitatea este acel moment cand incepi sa faci lucruri pentru tine, cand valorile tale personale
sunt mai presus de valorile sociale, asa numitele conserve culturale, cand ceva din tine te impinge in
afara ta pentru a face lucruri frumoase doar de dragul tau, pentru a te dezvolta, pentru a-ti desavarsi
caracterul si personalitatea. Pentru a te ciopli pe tine, asa cum ai visat poate doar in copilarie cu ochii
deschisi imaginandu-ti ce ai vrea sa fii cand esti mare. Este curajul de a fi imperfect si de a arata asta, de
a-ti accepta vulnerabilitatea cu pieptul inainte si cu picioarele bine infipte in pamant, e o nebunie dupa
cum ar descri-o unii, e sursa noastra care ne aminteste in permanenta de copilul din noi, e nebunia care
te ajuta sa treci dincolo de propriile tale bariere sau de haltele prin care ai calatorit cu trenul de-a lungul
anilor. Este energia care ne intoarce la armonie, la razvratirea aceea creativa cu ajutorul careia faci
universul sa se schimbe, sa se miste, prin care aduci contributii memoriabile la locul tau de munca, in
parteneiriate sau in familia ta.

Spontaneitatea este aceea busola magica ce ne ajuta sa cream, sa ne pictam in culori viata, ne ajuta sa
nu mai repetam scenarii “sigure” si atat de bine batatorite, ne ajuta sa fim regizorii propriilor noastre
vieti si sa uitam ca trebuie sa fim, sa aratam sau sa facem ceva intr-un fel anume. E o sursa de viata pe
care o avem cu totii si pe care cu totii o putem accesa ori de cate ori o simtim ca ne impotmolim si nu
numai!