TEORIA PSIHODRAMATICA A DEZVOLTARII – J.L.

MORENO

„Trăsătura esenţială a tehnicii psihodramatice, a visului este aceea că visul nu este

povestit, ci pus în act..,” J. L. Moreno
Psihodrama este o metoda de consiliere si terapeutica de sine statatoare. Din punct de
vedere al integrasii si specificitatii individuale, psihodrama abordeaza personalitatea individlui.
Bazele teoretice ale acesteia servesc la explicarea dezvoltarii unor indivizi, a unor grupuri sau
sisteme sociale, dar si a tulburarilor acestora.
Intemeietorul psihodramei si unul dintre intemeietorii psihoterapiei, este Jacob Levi
Moreno (1889-1974), născut la Bucuresti, fiind primul dintre cei sase copii (trei băieți si trei
fete) ai lui Moreno Nissim Levy, negustor evreu de origine sefardă, si al Paulinei Iancu,
româncă ce avea, deasemenea, strămosi evrei de origine sefardă,conform celor scrise de
Marineau (1989, 5-12).
In conceptia lui J.L.Moreno, omul si viata individului, grupurile si societatie sunt
considerate entitati cu potential de schimbare. Ceata a plecat de la ideea ca fiecarein fiecare om
exista un potential creativ, dar este limitat, iar psohodrama, favorizeaza activarea si
descoperirea acestui potential.
În încercările sale de a defini ce este psihodrama Moreno s-a situat, în mod constant, în
opoziție cu psihanaliza freudiană, care constituia, la vremea sa, curentul dominant în
psihoterapie.
Dictonul de bază al psihodramei, este „Arată-ne, nu ne spune!”, plecând de la premisa
că faptele spun mai multe decât vorbele. Blatner (2000, 7) a considerat că simpla prezentare
narativă a problemelor personale tinde să fie prea vagă si plină de generalități. Dacă este
detaliată, narațiunea poate deveni obositoare si, uneori, plictisitoare. A pune în scenă diversele
experiențe de viață asigură avantajul de a nu se pierde caracterul imediat al acestora. Se
menține, astfel, stilul direct al întâlnirii dintre oameni, căci sunt relevate nemijlocit gândurile,
sentimentele, acțiunile, atitudinile subiacente. Procesul devine mult mai viu, întrucât sunt
exprimate atât comportamentele verbale, cât si cele nonverbale. El a arătat că psihodrama este
„o metodă pentru explorarea problemelor psihologice si sociale prin îndemnarea participanților
să pună în scenă evenimentele relevante din viața lor în loc să vorbească doar despre ele.”
(op.cit., 1).
Psihodrama are nenumarate posibilitati creative, bazate pe joc, creeănd diferite condiții
de evocare a unor situatii de viață, avand ca scop deschiderea unor noi perspective in
autocunoastere si dezvotare.
Metodele specifice psihodramei ajuta la transormarea si experentierea diferitelor situatii
de viata.
Moreno a fost unul dintre primii pionieri ai psihoterapiei de grup și a continuat să
promoveze toate numeroasele variante ale acestei abordări generale, inclusiv lucrând împreună
cu cuplurile sau cu familiile, de-a lungul carierei sale. El a prevăzut multe dintre beneficiile
muncii de grup într-un moment în care practica clinică era aproape în totalitate una la una.
La începutul anilor 1930, în calitate de consultant la o școală de formare pentru fete din
nordul statului New York, Moreno a reușit să testeze unele dintre teoriile sale emergente ale
sociometriei, o metodă care a promovat armonia psihologică prin susținerea unor alegeri mai
deschise pentru fetele de la școală. (de exemplu, alegerea cu cine să trăiască sau să lucreze). El
a scris despre aceste idei și metode în prima sa carte, Cine va supraviețui? (1934). Această
carte a oferit, de asemenea, începuturile teoriei rolurilor și ale jocurilor de rol, rădăcinile
psihodramei. Curând după aceea, Moreno a deschis un sanatoriu în Beacon, New York, la
aproximativ 60 de mile nord de Manhattan, pe malul estic al râului Hudson. Aici a construit o
scenă și un teatru de psihodramă special concepute. În acest moment, puțini erau cei care
îndrăzneau să trateze pacienții psihotici cu tratamente psihologice. Moreno a încercat să-i ajute
pe acești pacienți să-și amelioreze iluziile și halucinațiile, „trăindu-i în mod simbolic”,
exprimându-și nevoile subiacente în jocul de rol și neutralizând astfel influența lor
convingătoare. Era ceea ce acum s-ar putea numi un fel de jujitsu mental, care merge cu
fluxul. Se pare că a avut o serie de răspunsuri remarcabile.
Din păcate, ideea de a rezolva problemele a contrastat puternic cu metoda strict verbală
a școlii de psihanaliză de atunci dominante. (Acțiunea care se face în mod conștient în
psihodramă este aproape opusul a ceea ce se numește actiune în analiză - și deci actul
psihodramatic ar putea fi mai bine numit „acțiune-intrare” [Blatner, 1996].) S-a temut că
metoda lui Moreno ar putea agitați pacienții mai degrabă decât să-i liniștiți și, bineînțeles, a
făcut-o. Cu toate acestea, personalul calificat, care ar putea apoi să lucreze cu materialul
evocat, să mențină actul normativ până la concluzia sa naturală și să proceseze catharsis-ul care
va rezulta va obține un rezultat pozitiv pe termen mai lung. Cu toate acestea, instruirea
personalului pentru a crea un mediu psihodramatic, ar fi echivalentul formării unei întregi
comunități de terapeuți. Retrospectiv, Moreno a creat un fel de mediu terapeutic la sanatoriul
său, care necesita o pregătire continuă și o supraveghere atentă a asistentelor și asistenților și,
prin urmare, nu s-a transferat cu ușurință în majoritatea celorlalte instituții spitalicești din anii
1940. Mai mult de un deceniu mai târziu, Maxwell Jones a încorporat unele aspecte ale
psihodramei în experimentele sale de pionierat cu comunitățile terapeutice din Marea Britanie.
În plus față de dificultățile cu care se confruntă orice abordare care concurează cu
psihanaliza în anii 1940 până în anii 1960, Moreno și-a împiedicat propriul succes scriind
într-un stil obscur și dirijându-și relațiile profesionale într-un mod mercurial și grandios.
Cu toate acestea, în virtutea solidității de bază a metodei, Moreno a reușit să atragă și să
mențină câțiva adepți care au fost inspirați de vitalitatea, spontaneitatea, căldura și
strălucirea sa și, treptat, întreprinderea sa a crescut.
Deși elemente ale unei teorii a personalitățiipot fi deslușite printre paginile
scrierilor lui Moreno, niciuna nu a fost acceptată ca dogmă de psihodramatici. Acest
capitol va încerca să prezinte într-o formă mai coerentă unele dintre ideile cheie ale lui
Moreno, dar trebuie remarcat faptul că mulți psihodramatici utilizează teorii de
personalitate de masă care derivă din tradiții precum psihanaliza, analiza tranzacțională,
psihologia analitică și așa mai departe. Alți practicieni și-au elaborat propriile teorii cu
privire la modul în care procesul este eficient în psihoterapie, inclusiv o antologie majoră
care abordează cele mai recente progrese ale teoriei la nivel internațional (Baim,
Burmeister & Maciel, 2007; Kipper, 1986, 2001; Verhofstadt-Denève, 1999)
Psihodrama şi rolul ei în formarea personalităţii - „Omul este un actor”, afi rma
Moreno. Conceptul lui Moreno de sănătate mentală era bazat pe ideea de personalitate cu mai
multe roluri, individul cu un vast repertoriu de roluri şi cu fl exibilitatea de a juca un rol în
modul potrivit la momentul potrivit. În acelaşi timp, acţiunea era esenţa abordării lui
terapeutice. „Trăsătura esenţială a tehnicii psihodramatice, a visului este aceea că visul nu este
povestit, ci pus în act”, scria el [1, p. 81].
Moreno considera că lumea noastră socială, ceea ce el a ajuns să numească atomul
social, este extrem de semnifi cativă pentru sentimentul nostru de stare de bine. Într-un tipar afl
at în schim bare permanentă, ne îndreptăm către sau respingem indivizii din atomul nostru
social, iar ei, la rândul lor, fac acelaşi lucru cu noi. Dacă suntem izolaţi, statutul nostru
sociometric este redus, iar noi suntem expuşi rănirilor. Cea mai mare parte din munca lui
Moreno a fost direcţionată către îmbunătăţirea poziţiei celui izolat. Încrederea în sine reprezintă
o caracteristică psihologică complexă a personalităţii umane, baza căreia refl ectă atitudinea
pozitivă a individului faţă de propriile capacităţi, aptitudini şi posibilităţi care sunt sufi ciente
sie întru obţinerea scopurilor propuse [3, p. 12].
Moreno a fost unul dintre pionierii teoriei rolurilor sociale. În timp ce majoritatea
teoreticienilor de rol s-au concentrat mai mult pe cale academică asupra modalităților de
descriere sau analiză a fenomenelor, accentul lui Moreno a fost pus pe aplicarea
practică. Punctul său a fost că, devenind mai conștienți de rolurile pe care le jucăm, le-am putea
juca mai creativ. Analiza componentelor sau definițiilor unui rol permite renegocierea acestor
definiții, pentru a aduce noi interpretări la atitudinile implicate. De asemenea, pot fi adăugate
roluri noi la repertoriul de roluri și roluri vechi renunțate.
Cuvântul rol derivă din sulurile înfășurate care au fost scenariile pentru actorii timpurii
și s-a extins în sensul său, astfel încât cuvântul se referă acum la orice funcție dintr-un sistem
complex. Deși există numeroase definiții în literatura sociologică, cea mai simplă și mai
practică definiție este aceea că un rol implică orice poziție sau poziție care ar putea fi adoptată
dramatic. Rolurile implică astfel un mod de gândire dramaturgic, așa cum este exprimat în
replicile lui Shakespeare, „Toată lumea este o scenă și toți bărbații și femeile sunt doar
jucători” (As You Like It, act 2, scena VII.). Majoritatea problemelor și interacțiunilor umane,
precum și majoritatea dinamicii psihologice, pot fi exprimate mai ușor de înțeles prin
descrierea rolurilor jucate într-o situație dată, modul în care sunt definite.Astfel, o contribuție
semnificativă a psihodramei este dezvoltarea teoriei rolurilor sale ca „limbaj ușor de utilizat”
pentru psihologie. Teoria rolurilor oferă o lingua franca, un limbaj comun care poate fi folosit
de profesioniști din multe discipline și medii teoretice. Conceptul de rol și punctul său de
vedere dramaturgic asociat este o metaforă deosebit de evocatoare. Invită oamenii să se
gândească la ei înșiși ca artiști și actori creativi, nu doar marionete.
Moreno a considerat că dinamica interacțiunilor interumane poate fi mai bine înțeleasă
prin descrierea rolurilor jucate de persoanele implicate. El a formulat o teorie a rolului, care
porneste de la premisa că „omul este un jucător de rol, că fiecare individ este caracterizat de o
serie de roluri care îi domină comportamentul si că fiecare cultură este caracterizată de un
anumit set de roluri pe care le impune membrilor săi, în diverse grade de succes.” (Moreno,
2009, pp. 130-131). Rolul este „forma de funcționare pe care si-o asumă individul în momentul
specific în care reacționează la o situație specifică, în care sunt implicate si alte persoane sau
alte obiecte” (op. cit., 125). Personalitatea constă în constelația de roluri pe care individul le
actualizează, pentru a face față solicitărilor cotidiene. În fiecare zi, el interpretează o varietate
de roluri: de părinte, de soț de copil, de prieten, de sef, de coleg, etc. Rolurile interpretate de un
individ si tiparul de relații de rol care se concentrează în jurul său constituie aspectele palpabile
ale eului acestuia. Adeseori, interpretarea unui rol este răspunsul dat comportamentului unei
persoane aflate într-un rol reciproc (individul „intră” în rolul de soț în prezența soției sale, în
cel de copil când îsi întâlneste unul dintre părinți sau în cel de pacient, atunci când merge la
medic). Performanța individului, în rolul pe care îl interpretează, este influențată atât de
perceperea corectă a rolului, cât si de aptitudinea de punere în scenă a acestuia. „Percepția
rolului este cognitivă si anticipează răspunsurile la îndemână. Punerea în scenă a rolului este o
aptitudine de reprezentație. Un grad ridicat al percepției rolului poate fi însoțit de o aptitudine
slabă pentru punerea în scenă a rolului si viceversa” (op. cit., 127).
Fiecare rol are două laturi, una colectivă si alta privată. Dimensiunea colectivă este
determinată de tiparele culturale ale societății în care trăieste individul, de asteptările sociale, în
timp ce dimensiunea privată a rolului este alimentată de spontaneitatea si de creativitatea
acestuia. Sentimentele pe care individul le trăieste în raport cu variatele roluri pe care le
interpretează pot fi foarte variate. În unele se simte el însusi în foarte mare măsură, în timp ce
în altele se simte stânjenit. Pe unele le supralicitează, în timp ce în altele este mai puțin prezent
decât ar trebui. Moreno a descris trei tipuri de roluri. În ordinea apariției si dezvoltării lor
ontogenetice, acestea sunt: rolurile psihosomatice (care exprimă dimensiunile fiziologice ale
sinelui; sunt nemodificabile, legate de hrănire, somn, comportament sexual, etc.), rolurile
psihodramatice (care exprimă dimensiunea psihologică a sinelui si îsi au originea în relațiile
interpersonale) si rolurile sociale (care exprimă dimensiunile sociale ale sinelui).
Referitor la evoluția rolurilor, el a precizat că acestea trec, de regulă, printr-o fază de
început, una de maturitate si, în final, de dispariție. După ce servesc un anumit timp o funcție în
viața unui individ, rolurile pot dispărea din viața manifestă a acestuia, rămânând însă, în
continuare, factori dinamici ai vieții sale interioare. Ele devin, astfel, matrici cu ajutorul cărora
se pot dezvolta, mai întâi prin imitație, iar mai apoi prin contrast, noi roluri.
Capacitatea omului de a fi creativ a fost considerată, de către Moreno, o componentă
cheie a personalității. El a arătat că, dacă sunt stimulați să îsi manifeste creativitatea, oamenii
dobândesc o vitalitate sporită si găsesc că viețile lor capătă mai mult sens. A remarcat însă si o
tendință opusă în dinamica personalității, aceea de a evita responsabilitatea anagajamentului si
a deciziilor personale si de a se baza, în schimb, pe răspunsuri „de-a gata” (categorie de
răspunsuri pe care le-a inclus în termenul generic de „conserve culturale”). Conservele
culturale stau la originea gândurilor automate si a atitudinilor rigide.

Bibliografie :
1. Kellerman, Peter Felix, Focus on Psychodrama, Jessica Kingsley Publishers,
London, 1992
2. Moreno, J. L.. Psychodrama (Vol. 1). Beacon, N.Y.: Beacon House 1946/1985
3. Moreno, Jacob Levi , Psychodrama vol I & II, Beacon House, New York, 1975,
1977
4. Moreno, J. L. (2009). Scrieri fundamentale: despre psihodramă, metoda de grup si
spontaneitate. Bucuresti: Trei
5. Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013
6. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Prihodrama%20ca%20metoda%20de
%20dezvoltare%20a%20increderii%20in%20sine%20la%20adolescentii
%20contemporani.pdf