UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEEI

PROGRAMUL DE STUDII PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

FUNDAMENTELE PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE

NOTE DE CURS
Lect.univ.dr. Loredana Bănică
 DOMENIUL PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE
Scurt istoric. Ramuri. Relatia cu alte discipline de studiu. Concepte specifice

Psihopedagogia specială a aparut ca o necesitate stiintifica si sociala sociala de a crea un

corp de cunostinte, principii si posibilitati de interventie care sa sustina recuperarea, adaptarea sc
olara, profesionala si sociala a persoanelor cu dizabilitati.
Psihopedagogia specială este domeniul științific care se ocupă cu studiul etiologiei și
formelor de manifestare ale dizabilităților, studiul particularităților fizice, psihice, educative și
sociale ale persoanelor cu dizabilități, studiul modalităților corective, compensatorii sau
recuperative destinate acestora, cu scopul de a valorifica potențialul uman existent și de a forma
personalitatea capabilă sî se integreze socio-profesional cât mai adecvat.
În decursul timpului, atitudinea și concepțiile privind persoanele cu dizabilități s-au
modificat și nuanțat foarte mult. De la concepțiile legate de eugenie specifice Spartei, opinia
socială a evoluat către preocupari din ce în ce mai extinse și de profunzime privind posibilitățile
de tratare, recuperare și reabilitare a persoanelor cu diferite tipuri de dizabilități. Unul dintre
primele cazuri considerate ca atare (caz de deficiență, mai exact, deficiență mintală) și asupra
cărora s-au încercat intervenții educative și recuperatorii este cel al copilului descoperit în Aveyron
și supus intervenției recuperatorii de către medicul Jean M. Itard. Chiar dacă metodele și eforturile
depuse în acest caz nu s-au soldat cu recuperarea (mai ales în sensul științific utilizat astăzi), cazul
rămâne cel al primului deficient mintal asupra căruia s-a încercat intervenția educativ-
recuperatorie, demonstrând viabilitatea preocupărilor științifice în acest domeniu. O lungă
perioadă de timp, studiile referitoare la caracteristicile și posibilitățile de recuperare ale
persoanelor cu diferite tipuri de dizabilități au fost reunite sub titulatura de Defectologie, acest
termen fiind actual înlocuit de termenul Psihopedagoie speciala.
Declaratia Universala a Drepturilor Omului (ONU, 1948) a deschis perceptia sociala
asupra acestor categorii de persoane, acest demers fiind major intarit si aprofundat prin Declaratia
de la SALAMANCA (UNESCO, 1994) asupra educatiei persoanelor cu cerinte speciale, care
stipuleaza dreptul la educatie, integrare si adaptare/readaptare sociala a acestor persoane. Este de
remarcat si faptul ca, odata cu acest tip de actiuni sociale si politice, s-au produs modificari asupra
termenilor acceptati care desemneaza aceste categorii de persoane, renuntandu-se la termeni
precum idiot, imbecil sau handicapat si adoptandu-se termeni cu un scazut impact social. Termenul
general acceptat in comunitatea stiintifica si politic-sociala este cel de persoana cu nevoi speciale
sau persoana cu cerinte educative speciale (CES), precum si cele de deficienta / dizabilitate.
Data fiind complexitatea fenomenelor studiate, Psihopedagogia speciala este un domeniu
interdisciplinar, care reuneste cunostinte, concepte, teorii si strategii de interventie preluate si
nuantate din domenii stiintifice precum psihologie, pedagogie, medicina si sociologie.
Dintr-o perspectiva de ansamblu, Psihopedagogia speciala se considera a avea o
multitudine de paliere care privesc:
- intelegerea dezvoltarii fizice si psihice a persoanelor cu CES;
- studiul particularitatilor psihomotrice, cognitive, emotionale, de personalitate si sociale ale
persoanelor cu CES;
- studiul factorilor etiologici, determinanti, declansatori sau catalizatori ai deficientei-sursa de
CES;
- identificare si punerea in practica a stategiilor formative si corectiv-recuperative care fac posibila
integrarea sociala si profesionala a persoanelor cu CES.
Pornind de la categoriile de deficiente cunoscute, se considera ca Psihopedagogia speciala
are mai multe ramuri:
· psihopedagogia deficientilor de intelect / deficientilor mintal
· psihopedagogia deficientilor de auz (surdologie)
· psihopedagogia deficientilor de vaz (tiflologie)
· psihopedagogia deficientilor neuromotori
· psihopedagogia persoanelor cu tulburari de limbaj si comunicare
· psihopedagogia persoanelor cu tulburari de comportament
· psihopedagogia supradotatilor.
Fiind un domeniu interdisciplinar, Psihopedagogia speciala utilizeaza o serie de termeni /
concepte, care trebuie clarificate si utilizate corect (unii dintre acesti termeni, chiar daca nu mai
sunt acceptati din perspectiva politicilor sociale, vor fi clarificati din motive stiintifice si didactice):
Handicap - deficienta sau incapacitate mintale, fizica sau senzoriala, partiala sau totala, temporara
sau definitiva, data de o degradare a stucturilor sau functiunilor psihice, fiziologice sau anatomice,
care are implicatii limitative in activitatea si integrarea sociala a persoanei
Deficienta - scadere sau lipsa a integritatii anatomice si functionale a uni organ; absenta, pierderea
sau alterarea anumitor facultati fizice sau psihice
Dizabilitate - stare fizica sau psihica care limiteaza capacitatile / abilitatile unei persoane. In
general, acesta este un termen considerat sinonim cu cel de handicap, dar cu un mai mare grad de
corectitudine din perspectiva politicilor sociale.
Incapacitate - limitare functionala fizica, intelectuala sau senzoriala
Normalitate - stare a unei persoane care se poate aprecia prin raportarea simultana la performanta
medie si la absenta manifestarilor patologice.
Compensare - acțiune de restabilire a echilibrului proceselor psihofiziologice, in conditiile
afectarii integritatii anatomice sau functionale ale unor parti ale organismului, cu scopul de
mentinere sau restabilire a functionarii normale
Recuperare - redobandirea functiilor fizice si / sau psihice pierdute sau degradate
Adaptare / readaptare - totalitatea actiunilor de modificare, transformare, imbunatatire a functiilor
psiho-fizice afectate / degradate cu scopul reechilibrarii generale a persoanei
Cerinte educative speciale - necesitati educationale suplimentare, de diferentiere si individualizare
a procesului educativ, adaptate particularitatilor individuale determinate de diferite tipuri de
deficiente.

CATEGORII DE DEFICIENTE. ETIOLOGIA DEFICIENTELOR

In functie de structurile anatomice si fiziologice afectate / limitate functional, deficientele
sunt clasificate in categorii, dupa cum urmeaza:
1. Deficiente intelectuale / mintale
2. Deficiente de auz
3. Deficiente de vaz
4. Deficiente/ Tulburari de comunicare si limbaj
5. Deficiente neuromotorii si locomotorii
6. Tulburari de comportament
7. Deficientele polimorfe
8. Supradotarea
Etiologia reprezinta domeniul cauzelor si factorilor care determina (sau concura)
la aparitia si manifestarea deficientelor.
 Etiologia deficientelor este complexa,in functie de gravitatea manifestarilor sau sursa de la
care porneste deficienta. O serie de factori, cu grade diferite de gravitate si determinare, pot
concura la instalarea unei deficiente sau a numeroase deficiente.
In functie de momentul interventiei factorului-cauza, se pot lua in considerare:
- cauze prenatale - care intervin in perioada intrauterina de dezvoltare a fatului (starea de sanatate
a mamei, traumatisme mecanice ale fatului, consumul de substante toxice de catre mama, anomalii
cromozomiale)
- cauze perinatale - care intervin in momentul nasterii (prematuritatea, circulara de cordon,
traumatisme mecanice in timpul nasterii)
- cauze postnatale (afectiuni, boli ale copilariei, traumatisme mecanice, accidente).
In functie de sursa cauzei, se iau in considerare:
- cauze interne (structurari defectuoase din punct de vedere anatomic si functional, anomalii
genetice, accidente genetice, transmiterea unor afectiuni care au ca rezultat manifestarea unor
deficiente);
- cauze de mediu (maladii, mediul nestimulativ).
Fiecare dintre aceste categorii de factori etiologici pot avea rol determinant, favorizant sau
declansator. Dincolo de identificare cauzelor unei deficiente, este importanta, indiferent de natura
deficientei, sa se ia in considerare complexul de factori, in interrelationarea lor. Astfel, se va lua
in considerare modul in care interactioneaza nu doar factorii etiologici, ci si alti factori importanti
pentru modul in care o dificienta apare, se manifesta sau poate fi recuperata:
- varsta cronologica la care deficienta intervine (cu trimitere catre posibilitatea formarii /
dezvoltarii unor structuri psihice si motrice care pot sau nu sa sustina compensarea si recuperarea);
- varsta cronologica la care deficienta este identificata si diagnosticata corect (cu cat varsta
diagnosticarii este mai precoce, cu atat cresc posibilitatile de compensare si recuperare);
- particularitatile psihologice individuale (caracterisiticile personale, care pot sau nu sa sustina
compensarea si urmarea perseverenta a programului de interventie);
- programul de interventie educativ-recuperatorie (adecvarea programului de interventie la
manifestarile caracteristice, varsta si potetialul persoanei in cauza);
- varsta cronologica de la care persoana beneficiaza de un program educativ-recuperator corect,
precum si constanta si consecventa acestui program;
- mediul familial si calitatile acestuia ca sustinator al persoanei cu deficienta si al programului
educativ-recuperator.

DEFICIENȚA MINTALĂ

Odată cu primele teste de evaluare a coeficientului de inteligență (QI), elaborate de A.

Binet la începutul secolului al XX-lea, deficitele de intelect au început să fie tot mai vizibile în
comunitatea socială și școlară, devenind subiect al studiilor din ce în ce mai complexe și, de
asemenea, obiectiv al metodelor de compensare, recuperare și educație specială.
Pentru o înțelegere exactă a conceptului de deficiență intelectuală, trebuie să remarcăm
distincțiile între conceptul de intelect (totalitatea proceselor cognitive, primare și superioare) și
inteligență (aptitudine generală a sistemului psihic uman), al cărei nivel este măsurabil prin
coeficientul de inteligență. Deficiența intelectuală se caracterizează printr-o afectare generală a
capacităților psihice intelectuale, vizibilă și măsurabilă prin coeficientului de inteligență. Manualul
de Diagnostic Psihiatric DSM V descrie, de exemplu, deficiența de intelect ca o funcționare
intelectuală semnificativ sub medie (QI 70), cu debut înainte de 18 ani și concomitentă cu deficite
și deteriorări ale funcției adaptative. Scăderile funcțiilor intelectuale și adaptative au rezonanță și
în sfera comportamentului și afectivității, adaptării socioprofesionale, a competențelor generale și
autonomiei personale, ceea ce determină afectarea personalității ca structură complexă. Această
afectare generală este motivul pentru care deficiența de intelect este denumită și deficiență mintală,
făcând asocierea între termenul de minte și întregul sistem psihic uman.
Alți termeni care denumesc realitatea afectării, în diferite grade, a sferei intelectuale sunt:
retardul mintal sau întârzierea mintală (echivalent cu scăderi ușoare și medii ale QI) care, deseori,
este lipsit de o condiție internă, ci este dat de efectele negative ale unui mediu nestimulativ asupra
dezvoltării intelectuale, debilitatea mintală (de asemenea, echivalent cu scăderi ușoare ale QI),
pseudodebilitatea (o aparentă / falsă întârziere mintală, echivalentă cu lipsa cunoștințelor, dar
posibilitatea recuperării integrale a capacităților intelectuale), oligofrenie (termne echivalent cu
deficiența intelectuală, dar care se consideră a fi depășit și nu se mai folosește), imbecilitate și
idioție (termeni, de asemenea, depășiți, care desemnau grade severe și grave de scădere a QI).
Deficiența mintală afectează 3-4% din populația infantilă (conform statisticilor OMS).
Clasificare
În funcție de gradul de scădere a QI, categoriile de deficiență mintală sunt:
- scoruri de 70-80 ale QI sunt încadrate în intelect de medie (individul funcționează intelectual cu
oarecare greutate, în ritm lent, dar poate urma învățământul de masă și se poate profesionaliza în
meserii cu nivel de pregătire de mediu sau profesional);
- scoruri ale QI de 50-55 până la 70 sunt diagnosticate ca deficiență ușoară (individul funcționează
intelectual cu dificultate și în ritm lent, cu specificități ale gîndirii, limbajului, imaginației; cu
elemente de imaturitate emoțională și motivațională; poate urma un traseu de școlarizare și se poate
profesionaliza în meserii cu pregătire inferioară sau necalificate);
- scoruri ale QI de 35-40 până la 50 sunt diagnosticate ca deficiență medie (moderată) - individul
poate urma doar un traseu școlar în învățământul special, cu dificultăți marcate în sfera proceselor
cognitive și specificități în procesele reglatorii; în urma intervențiilor recuperative, poate avea un
oarecare grad de autonomie personală;
- scoruri ale QI de 20-25 până la 35 sunt încadrate în categoria de deficiență severă;
- scoruri ale QI sub 25 sunt încadrate în categoria de deficiență profundă.
În cazul ultimelor două categorii, individul nu depășește vârsta mintală de 2 ani; nu poate
învăța scris-cititul, nu formează deprinderi de autonomie personală și nu se poate profesionaliza.
Etiologia deficientei mintale
Etiologia starilor de deficienta mintala se refera la problema mutatiilor genetice si a
aberatiilor cromozomiale care care stau la baza unor sindroame specifice ale deficientei mintale.
Factorii incriminati in etiopatogenia acestor afectiuni sunt:
Factorii endogeni (genetici) – responsabili de aparitia a peste 1.800 de endopatii
metabolice, constituie una dintre problemele majore ale medicinei si bioingineriei genetice. În
aceasta categorie pot fi incluse trei grupe majore:
a) deficienta mintala prin mecanism poligenic – in aceasta categorie sunt incluse cazurile de
deficienta mintala fara patologie asociata, determinata de dominatia genelor nefavorabile
inteligentei;
b) deficienta mintala cu transmitere mendeliana - cauzate de gene majore mutante aparute in urma
unor tulburari ale metebolismului enzimatic sau fara un substrat biochimic;
c) deficienta mintala prin anomalii cromozomiale – anomaliiale numarului si morfologiei
cromozomilor.
Factori exogeni, al caror efect asupra aparitiei deficientelor mintale depinde de tipul
agentului agresiv si de intensitatea agresiunii, au o influenta cu atat mai mare cu cat actioneaza
mai de timpuriu in viata copilului ( in perioada intrauterina sau in primii trei ani de viata). În functie
de etapa in care actioneaza aceste cauze asupra dezvoltarii si evolutiei copilului se disting mai
multe categorii de factori:
a) factorii prenatali care la randul lor pot fi clasificati in:
• factorii progenetici – procese involutive la nivelul ovarului; diabet zaharat, inanitii cronice;
socuri psihice grave suportate de parinti;
• factorii embriopatici actioneaza in primele trei luni de sarcina si pot produce o serie de
tulburari ale metabolismului mamei si embrionului, nutritiei si circulatiei placentare. Aceste efecte
pot fi produse de urmatoarele cauze: iradieri cu raze X, substante radioactive, intoxicatii cu diferiti
compusi chimici (oxid de carbon, saruri de nichel, mercur, cobalt, plumb); consumul unor
medicamente care pot actiona insa din primele zile, producand fie distrugerea omului, fie aparitia
unor mutatii genetice si tulburari metabolice; boli infectioase virotice ( rubeola, rujeola, gripa,
etc.); unele boli ale mamei ( tuberculoza, febra tifoida, avitaminoze, etc.) si traumatinsme ale
gravidei; tulburari endocrine ale mamei ( diabet, tulburari tiroidiene, etc.), incompatibilitatea Rh
intre mama si fat;
• factorii fetopatici: intoxicatii cu alcool, monoxid de carbon, plumb, mercur; carente
alimentare, avitaminoze; infectii materne, traumatisme fizice;
b) factori perinatali – intervin in timpul nasterii. Principalul indicator care ofera informatii cu
privire la starea clinica a nou-nascutului este scorul Apgar care se apreciaza la un minut, 5 minute
si 10 minute dupa nastere. Simptomele urmarite pentru aprecierea acestui scor se refera la culoarea
pielii, tonusul muscular, respiratie, frecventa cardiaca, raspunsul la stimuli iar informatiile culese
pentru stabilirea scorului final au si o semnificatie pronostica pentru nou-nascut.Principalele cauze
care determina tulburari perinatale sunt:
• prematuritatea noului nascut – greutatea la nastere egala sau mai mica de 2,500 g, indiferent
de durata sarcinii;
• postmaturitatea nou-nascutului – determina hipoxia cronica a fatului, cu efecte asupra
structurilor nervoase superioare concretizate in sechele encefalopetice, care se manifesta prin
retard mintal psihomotor, tulburari comportamentale, convulsivitate accentuata;
• traumatismele obstreticale - traume mecanice prin aplicare de forceps la extragerea fatului
si operatia cezariana care pot produce diferite leziuni ale scoartei cerebrale; hipoxia din timpul
nasterii (comperhensiunea cordonului ombilical, contractii uterine foarte slabe, fatul prea mare);
• encefalopatia bilirubinica - boala hemolitica a nou-nascutului, este determinata in invazia
anticorpilor de la mama la fat, prin placenta, urmata de cresterea acidozei la nivelul celulei
nervoase, datorita excesului de bilirubina neconjugata cu actiune citotoxica ce provoaca alterari
functionale si morfologice in special la nivelul nucleilor de la baza creierului;
c) Factorii postnatali: boli inflamarorii cerebrale (encefalite, meningoencefalite, viroze, abcese
cerebrale); boli infectioase cu complicatii cerebrale ( gripa, hepatita epicemica, scarlatina, variola,
tuse convulsiva); boli parazitare cerebrale ( chist hidatic); boli generale cu efecte degenerative la
nivel cerebral ( acidoze, hipoxii, hipoglicemii, tulburari hidroelectrolitice); intoxicatii acute si
cronice ( cu plumb, oxid de carbon, alcool, fungicide); traumatisme cranio-cerebrale care pot
produce traumatisme sau hemoragii cerebrale soldate cu manifestari neurologice sistematizate si
sechele neuropsihice de grade diferite; tulburari cronice de nutritie (mai ales in perioada 0-3 ani)
– carente prelungite de vitamine, eloctroliti, alimentatie hipoproteica, disfunctii cerebrale; tulburari
metabolice – in special hipoglicemiile la copil pot determina aparitia unor encefalopatii
manifestate prin accese convulsive, pareze, retardare intelectuala; tulburari circulatorii la nivel
cerebral care pot culmina cu embolii sau leziuni cerebrale grave;
d) Factorii psihosociali: natura relatiilor afective intrafamiliale, mediul si conditiile economice ale
familiei, calitatea influentelor culturale si educationale care actioneaza asupra copilului etc.
Tipologia deficientelor mintale
Intelectul de limita defineste o categorie eterogena de forme si grade de manifestare, a caror
trasatura comuna consta in fenomenul decompensarii scolare la varsta de 11-12 ani, urmata de
aparitia unor reactii nevrotice si comportamentale consecutive insuccesului scolar. Din punct de
vedere psihopedagogic, exista cateva elemente definitorii dupa care copii cu intelect liminar pot fi
usor identificati: raspunsurile sunt realizate intr-o maniera inegala, adesea lacunara, care pot fi
asemanate atat cu raspunsurile unui copil normal, cat si cu cele ale unui copil cu deficienta mintala;
are nevoie de un anumit interval de timp pentru a-si mobiliza capacitatile sale intelectuale, fapt
care explica realizarea in etape a unui raspuns corect cu sprijinul unor intrebari suplimentare
insotite de atitudinea deschisa a educatorului, dificultati in insusirea scris-cititului si calculului
aritmetic; alterarea structurii perceptiv motrice a spatiului – copilul nu respecta forma, marimea,
proportia, orientarea, manifesta imprecizie in intelegerea sarcinilor scolare, nu conserva cantitatile,
ii este afectata reversibilitatea gandirii; baraje ale gandirii sau lapsusuri, incetineala in gandire –
copilul cu intelect liminar rezolva sarcinile numai pana la un anumit nivel de complexitate si
abstarctizare; dificultati in realizarea activitatilor de analiza si sinteza, comparatie, abstractizare,
clasificare, cu continut semantic si simbolic; dificultati de colaborare si de stabilire a unor relatii
interpersonale.
Deficienta mintala usoara (de gradul I) se defineste prin coeficientul de inteligenta cuprins
intre 50-59, corespunzator mecanismelor operationale ale gandirii specifice varstei mintale de 7-9
ani. Subiectii din aceasta categorie sunt capabili de achizitii scolare corespunzatoare varstei lor
mintale si pot ajunge la un grad de autonomie sociala, insa fara posibilitatea asumarii totale a
responsabilitatii conduitelor lor, fiind incapabili sa anticipeze implicatiile si urmarile acestora.
Persoanele care prezinta deficienta mintala usoara constituie grupa deficientilor mintali
recuperabili pe plan scolar, profesional si social, educabili, adaptabili la exigentele intructiei
scolare si ale vietii sociale.
Caracteristici definitorii pentru aceasta categorie de deficienti mintali: dificultati ale
proceselor de analiza si sinteza; ingustimea campului perceptiv, adica perceperea clara a unui
numar mai mic de elemente pe unitatea de timp, in comparatie cu un individ normal; constanta
perceptiei formei, marimii, greutatii si naturii materialului din care au confectionat un obict se
realizeaza intr-un timp foarte lent ; in planul gandirii se observa predominanta functiilor de
achizitie comparativ cu functiile de elaborare; dezvoltarea cu intarziere a limbajului, sub toate
aspectele; capacitate scazuta de organizare si coordonare a actiunilor in conformitate cu o comanda
verbala; eficienta scazuta a memoriei; lipsa de fidelitate a memoriei; imaturitatea afectiva destul
de accentuata; disfunctionalitatea activitatii voluntare; tulburari ale psihomotricitatii.
Forme clinice des intalnite:
a) deficienta mintala armonica - se manifesta cu: dificultati in activitatea de achizitie fara a fi
insotite de tulburari de natura motrice sau sociala. Prognoza profesionala este favorabila, iar
trasaturi ca harnicia, perseverenta ii fac sa fie educabili.
b) deficienta mintala dizarmonica - la care tulburarile sunt asociate cu tulburarile afective si de
comportament.
Deficienta mintala severa ( de gradul II ) care din punct de vedere psihomotric este
echivalenta cu varsta mintala cuprinsa intre 2 si 7 ani, corespunzator unui coeficient de inteligenta
intre 20 si 30 IQ. Deficientii mintali din aceasta categorie formeaza grupa deficientilor
recuperabili din punct de vedere profesional si social, partial educabili, integrabili in societate in
conditii protejate sau in conditii obisnuite in functie de exigentele comunitatii.
 Caracteristici definitorii: sunt capabili sa achizitioneze un volum minim de cunostinte; sunt
instruibili pana la un anumit punct, majoritatea ajung sa-si insuseasca limbajul; gandirea lor este
concreta, situationala, cu limitari la rezolvari de tip mecanic; atentia se caracterizeaza printr-un
grad crescut de instabilitate, iar memoria este diminuata; din punct de vedere afectiv, prezinta un
grad accentuat de imaturitate si labilitate, integrarea sociala a imbecililor, sub aspectul relatiilor
interpersonale, este destul de dificila si nu lipsita de riscuri. Alaturi de formele tipice de deficienta
severa, exista si forme clinice atipice cum ar fi:
a) arieratia autistica - o forma de insuficienta mintala severa caracterezata prin deficit intelectual
pronuntat, absenta comunicarii, posibilitati reduse de educare si instruire, capabili doar de achizitia
unor automatisme;
b) „idiotii savanti” – capabili sa realizeze anumite operatii aritmetice rapide cu numere formate
din mai multe cifre, sa recite dupa o singura lectura sute de versuri sau fragmente cu o structura
complicata, sa reproduca desene sau fragmente muzicale comparabile cu originalul sau sa
discrimineze cu usurinta diverse mirosuri.
Deficienta mintala profunda ( gradul III) reprezinta forma cea mai grava de deficienta
mintala si defineste persoana incapabila sa se autoconduca, sa se apere de eventuale pericole sau
chiar sa se hraneasca, avand o permanenta nevoie de ingrijire si supraveghere. Din punct de vedere
psihomotric, deficienta mintala profunda este definita printr-un nivel mintal inferior varstei de 2
ani si a coeficientului de inteligenta sub 20 IQ. Din cauza slabei lor rezistente la infectii si alti
agenti patogeni, mortalitatea in randul acestei categorii de deficienti este foarte mare, media lor de
viata fiind de apoximativ de 19-20 ani.
Caracteristici definitorii: structura psihomotrica rudimentara evidentiata prin balansari
uniforme, grimase, impulsuri motrice subite; nu pot comunica prin limbaj cu cei jur; viata afectiva
este redusa la trairea impulsurilor primare, cu crize acute de plans, automutilare, apatie,
maleabilitate.
Din punct de vedere clinic, in raport cu gravitatea deficientei, se disting urmatoarele forme:
a) forma A (deficienta completa) – se caracterizeaza prin persistenta reflexelor primare, avand
o existenta pur vegetativa, afectarea cronica sau a unei parti din sistemul nervos, absenta totala a
comunicarii, varsta mintala de un an, tulburari neurologice grave, cu putine sanse de supravietuire;
b) forma b ( deficienta incompleta) – se caracterizeaza prin afectarea partiala a sistemului nervos,
deficienta senzoriala destul de accentuata, comunicare prin cuvinte monosilabice, grave afectiuni
psihomotrice, miscari stereotipe, varsta mintala de 2-3 ani; cel afectat poate achizitiona un numar
de actiuni motorii elementare.

Caracteristicile generale ale deficientului mintal

Deficienta mintala se caracterizeaza în planul vietii psihice printr-o serie de trasaturi
generale specifice: vâscozitate genetica, heterocronie, rigiditate psihica, rigiditate a conduitei,
deficiente de comunicare, heterogenitate, heterodezvoltare intelectuala.
B. Inhelder, introducând termenul de vâscozitate genetica, a studiat particularitatile
procesului dezvoltarii la deficientul mintal si a ajuns la concluzia ca, în timp ce la copilul normal
dezvoltarea se caracterizeaza prin fluenta si dinamism sustinut în procesul de maturizare
intelectuala, la copilul deficient mintal dezvoltarea este anevoioasa si neterminata. Daca la normal,
mai devreme sau mai târziu, constructia mintala se desavârseste la nivelul operatiilor formale, la
deficientul mintal - îndeosebi debilul mintal - aceasta constructie se împotmoleste, stagneaza, se
opreste undeva în zona operatiilor concrete. Inhelder considera ca deficientul mintal - în speta
debilul mintal - regreseaza adesea de pe pozitia stadiului atins la un moment dat în dezvoltare,
alunecând înapoi spre reactii proprii stadiilor anterioare. Acest fenomen lasa impresia unei "fugi
de efort" în fata solicitarilor intelectuale mai intense, echivalenta mai degraba cu un reflex de
aparare al debilului mintal decât cu o eschivare intentionata a acestuia.
O caracteristica aparte a deficientului mintal este reprezentata de infantilism, conduitele
acestuia fiind marcate de interese puerile.
Realizând o paralela între copilul normal si cel deficient mintal, L.Not prezenta rezumativ
asemanarile si deosebirile existente între acesti copii: atât copilul normal, cât si cel cu deficienta
mintala parcurg acelasi traseu al dezvoltarii intelectuale, dar în ritmuri diferite; în timp ce în jurul
vârstei de 14 ani copilul normal atinge stadiul operatiilor concrete, deficientul mintal stagneaza,
ramânând undeva la nivelul treptelor intermediare operational-concrete; procesul de invarianta a
notiunilor, care la copilul normal se contureaza pe la 10-11 ani, la deficientul mintal prezinta
serioase întârzieri, adesea ramânând neterminat; deficientului mintal ajuns în faza ultima a
dezvoltarii sale intelectuale îi ramâne inaccesibil rationamentul propozitional bazat pe operatii
logice formale, cu notiuni abstracte
Termenul de vâscozitate genetica nu epuizeaza toate particularitatile dinamicii dezvoltarii
la deficientul mintal, fenomenul dezvoltarii trebuind sa fie corelat cu particularitatile proximei sale
dezvoltari, adica în legatura cu posibilitatile de a progresa spre stadiul urmator al evolutiei sale.
L.S. Vîgotski (1960) considera ca deficienta mintala se caracterizeaza printr-o zona limitata a
proximei dezvoltari, cu atât mai restrânsa cu cât gravitatea deficientei este mai mare. Daca
dezvoltarea deficientului mintal se mentine mereu sub influenta etapei parcurse anterior,
dezvoltarea copilului normal este puternic orientata spre viitor. Alte caracteristici ale deficientului
mintal sunt: fragilitatea achizitiilor realizate anterior, caracterul limitat al perspectivelor dezvoltarii
ulterioare, alunecarile ample spre reactii si comportamente specifice stadiilor anterioare.
O alta trasatura specifica acestui deficient este reprezentata de rigiditate, J.S.Kounin
subliniind faptul ca la deficientul mintal "regiunile psihologice" nu permit schimbul functional
între ele, schimb corespunzator vârstei cronologice, din cauza rigiditatii lor.
R. Zazzo descrie o alta caracteristica a deficientului mintal - heterocronia. Autorul
considera ca debilul mintal se dezvolta psihologic diferit de la un sector la altul, heterocronia cea
mai evidenta remarcându-se între dezvoltarea fizica si cea mintala, între somatic si cerebral. Ca
atare, diferitele functii si procese psihice ale debilului mintal nu se dezvolta echilibrat, dezvoltarea
uneia putând fi în detrimentul alteia.
R. Fau arata ca atunci când solicitarile exterioare depasesc posibilitatile de raspuns
individuale ale deficientului mintal se manifesta o alta caracteristica numita "fragilitatea
constructiei personalitatii". Operatiile logice, fiind la un nivel scazut, nu faciliteaza raporturi
sociale stabile si evolutive din partea acestui deficient, deoarece predomina fragilitatea si
infantilismul în comportament.
Fragilitatea personalitatii poate fi disociata (aparând manifestari de duritate, de
impulsivitate si de lipsa de control) sau mascata (apare la debilii care traiesc într-un mediu
securizant, facând posibila disimularea acesteia). Fragilitatea se poate manifesta si în planul
conduitei verbale, asociindu-se cu fenomenul labilitatii verbale. Deficientul mintal nu se
poate exprima logico-gramatical, nu poate mentine un nivel constant de progres verbal, nu-si poate
adapta adecvat conduita verbala la situatii.
Slabul activism în fata sarcinii si posibilitatile reduse de implicare în activitate ale
deficientului mintal au la baza o motivatie deficitara (lipsa unor scopuri si aspiratii reale),
superficialitate în emiterea judecatilor de valoare, infantilism afectiv (cu o accentuata instabilitate
în relatiile afective si cu o frecventa trecere de la o stare afectiva la alta).
Cel mai pregnant însa se manifesta carentele în planul proceselor cognitive.
 Toate functiile si procesele psihice sunt afectate, într-un fel sau altul, de existenta
deficientei mintale. Astfel, în planul senzorial-perceptiv se remarca dificultati de analiza, ceea ce
determina perceperea globala a obiectului sau a imaginii acestuia în detrimentul sesizarii
elementelor componente. Desele confuzii care apar în asemenea situatii sunt cauzate de activismul
scazut al debilului mintal fata de activitate. Atunci când partile unui întreg sunt clar evidentiate
(prin subliniere, culoare, pozitie avantajoasa - centrala etc), analiza este mult usurata, perceptia
devenind consistenta.
Pe fondul coexistentei deficientei mintale cu alte deficiente (vizuale, auditive, tactil-
kinestezice), nespecificitatea perceptiilor se accentueaza. Ţinând cont de faptul ca si sinteza este
deficitara, reconstructia perceptiva se realizeaza incomplet, iar în situatiile cu grad ridicat de
complexitate devine practic imposibila. Cunostintele si experientele personale reduse îl pun pe
subiect în situatia de a fi incapabil de ordonari si ierarhizari menite sa faciliteze o percepere
adecvata a realitatii. în ciuda duratei marite a operatiilor de analiza si sinteza la deficientul mintal,
câmpul perceptiv al acestuia este destul de îngust.
Dificultati si mai mari întâmpina deficientii mintal în perceperea imaginilor, acestea fiind
descrise nesistematic sau "virusate" de elemente nesemnificative sau straine percepute într-o
situatie anterioara. O trasatura definitorie deficientului mintal este caracterul descriptiv al celor
percepute, explicatia fiind totusi prezenta sub forma ei naiva si încarcata de enumerari.
De mentionat este fenomenul distorsionarii perceptiei, cu particularitati specifice
comparativ cu individul normal. La deficientul mintal fie nu apar iluzii perceptive atunci când
situatia ar determina acest lucru, fie este vorba de o labilitate exagerata în realizarea perceptiei de
la o situatie la alta. Perceptia debililor mintal se caracterizeaza prin inexactitate si lipsa de precizie,
fiind o perceptie nediferentiata, lacunara si cu frecvente tulburari, în timp ce în perceptia
deficientului mintal grav/sever nu se discrimineaza esentialul de secundar, ea limitându-se la
enumerarea rara logica a elementelor percepute. Perceptia imbecilului are un caracter nediferentiat
mai pronuntat, obiectele uzuale fiind cu greu identificate, continutul tematic al imaginilor nefiind
perceput. Ceea ce realizeaza în plan perceptiv un astfel de deficient este simpla enumerare de
elemente, fara logica si fara discriminarea esentialului de secundar (particular).
În ceea ce priveste planul reprezentarii, se constata imposibilitatea deficientului mintal de
a structura un câmp de reprezentare pe baza de simboluri, fapt ce dovedeste functionalitatea slaba
a structurii semiotice si absenta, aproape totala, a limbajului interior. In plus, organizarea mintala
a deficientului mintal se caracterizeaza printr-o tulburare multidimensionala la nivelul releului de
reprezentare.
Gândirea deficientului mintal cu gradul de debilitate este deficitara la nivelul proceselor
superioare ale gândirii, putându-se evidentia anumite trasaturi definitorii:
- gândire concreta, situativa, bazata pe clisee verbale, pe imitarea
mecanica a actiunilor si a limbajului celor din jur;
- lacune majore în achizitia conceptelor abstracte si o slaba
capacitate de discernamânt;
- dezordini intelectuale; ^
- imposibilitatea de realizare de conexiuni, similitudini, opozitii, succesiuni, incluziuni, operatii de
reversibilitate sau ireversibilitate;
- incapacitate de sinteza, de structurare a formelor si a structurilor
partiale în ansambluri;
- rationamente incomplete, care pleaca de la date partiale, subiective, fara semnificatie.
Gândirea deficientului mintal sever are câteva trasaturi distincte: poate ajunge la nivelul
"neointelectului", care permite folosirea experientei anterioare în vederea adaptarii la o noua
situatie, însa gândirea este fragmentara, labila, lipsita de functia de elaborare si generalizare; nu
poate vedea ansamblul sau nu poate accede la notiuni generale. Poate utiliza conceptele ca
principiu de clasificare, dar este incapabil sa le verbalizeze.
În cazul deficientei mintale profunde, gândirea are la dispozitie doar "paleointelectul", care
permite exclusiv utilizarea reflexelor conditionate. Pe fondul inexistentei relatiilor psihice,
activitatea se reduce la "viata pur vegetativa", între gesturi si senzatii dezvoltându-se o "activitate
circulara", însotita de activitatea în "echo"(reproducerea imediata a gestului sau a sunetului).
Stereotipiile sunt o alta trasatura definitorie a gândirii în acest tip de deficiență.
Imaginatia la toate formele de nedezvoltare cognitiva este saraca, neproductiva,
intensitatea ei fiind invers proportionala cu gradul de gravitate a deficientei, mergând pâna la
absenta ei. La toate formele de deficienta mintala apar frecvent tulburari ale imaginatiei, sub forma
minciunii si a confabulatiei. Minciuna, sub forma ei patologica (mitomanie), se prezinta în trei
variante: mitomanie vanitoasa, maligna si perversa, fiind întâlnita la tipurile de deficienta mintala
situate la limita superioara. Confabulatia ("delirul de imaginatie" - Dupre sau "delirul de
confabulare" - Neisser) reprezinta o traire a unor stari apartinând fanteziei subiectului, cu
convingerea subiectiva a acestuia ca ele sunt reale si caracterizeaza debilul vanitos, care, fiind
lipsit de judecata si de spirit autentic, se hazardeaza în afirmatii puerile, extravagante cu scopul de
a atrage atentia celorlalti asupra sa.
În ceea ce priveste nivelul mnezic al deficitului mintal, se poate afirma ca, în majoritatea
cazurilor (exceptând deficientele severe, grave), acesta nu este modificat în mod evident. Memoria
- în formele usoare si medii ale deficientei mintale - este considerata ca având functie
compensatorie, suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor cognitive, superioare. La deficientul
mintal, capacitatea de retinere este relativ mare, bazata fiind însa pe o memorare mecanica, lipsita
de suplete si fara posibilitatea de utilizare a datelor stocate în situatii noi.
La debilii mintal, memoria este dominant mecanica, în timp ce la imbecili ea este mai putin
activa, mai infidela, de scurta durata. Exista cazuri rare de dezvoltare monstruoasa, hipermnezica
- asa-numitii "calculatori de calendare", sau "hipermnezie de dictionar", "carti de telefon". La
idioti, memoria este aproape inexistenta, fiind imposibila si forma mecanica a acesteia. Lipsa
memoriei în acest caz este evidentiata de nerecunoasterea obiectelor sau a persoanelor din jur de
catre idiot.
O caracteristica aparte a deficientilor mintal este penuria informatiilor retinute de acestia
comparativ cu normalii, reducere cantitativa explicata prin degradarea calitativa a celulei nervoase
si prin functionalitatea redusa a integrarii la nivelul celor trei tipuri de memorie (memorie
senzoriala, MSD, MLD). O alta particularitate a memoriei la deficientii mintal este slaba fidelitate
în evocarea informatiilor (lipsa de precizie, introducerea de elemente straine, omiterea de detalii
etc).
Totusi, memoria este unul dintre procesele psihice mai usor educabile în acest handicap si,
deci, ea poate fi utilizata compensator în cazul deficientilor mintal în procesul de recuperare a
acestora.
Atentia deficientului mintal difera de cea a normalului nu atât sub aspectul performantelor,
cât prin modalitatea organizarii. C. Paunescu analiza atentia ca rezultat al organizarii sistemului
neuro-vegetativ si distingea doua trasaturi esentiale ale acesteia: capacitatea sistemului de filtrare
a mesajului si starea afectogena - motivationala. Prima este alterata la deficientul mintal printr-un
element intrisec (structura morfofunctionala) si printr-o organizare aleatorie, întrucât exista o
puternica influenta afectogena în orientarea setului operational.
 Atentia se manifesta diferit în functie de gravitatea deficientei. Debilul mintal se
caracterizeaza printr-o atentie sporita, lipsita de tenacitate, forma voluntara fiind instabila si cu
aparenta de normalitate, fiind evidente tulburari cantitative ale atentiei precum si incapacitatea de
concentrare a atentiei sub forma fenomenelor de neatentie, inertie, de indiferenta sau falsa uitare.
Imbecilul prezinta fenomene de hipoproxie, care la idiot se transforma în aprosexie. Chiar în
conditiile unei atentii spontane, acestia nu sunt capabili de perseverenta, neputând urmari obiectele
care se deplaseaza în fata lor. Aceasta stare îi conduce la izolare, absenta totala si nimic nu-i poate
sustrage din aceasta autoizolare. Inactivitatea globala a acestora poate fi întrerupta uneori de
accente de impulsivitate violenta sau de crize de tip coleric.
Limbajul deficientului mintal poarta amprenta caracteristicilor de concretism, rigiditate si
inertie specifice nivelului gândirii, astfel incat se poate vorbi despre aparitia întârziata a vorbirii si
despre dificultatile pe care le întâmpina copilul cu deficienta mintala în folosirea propozitiilor.
Dezvoltarea întârziata a limbajului priveste toate aspectele sale: fonetic, lexical, semantic,
gramatical si atrage dupa sine frecventa mare a tulburarilor limbajului la aceasta categorie de
deficienta.
Tulburarile limbajului la deficientul mintal generate de lezarea sau de inhibitia nivelurilor
de organizare a limbajului (periferic - instru¬mental, cortical si gnozic - de recunoastere auditiva
si vizuala) sunt:
- sindromul de nedezvoltare a vorbirii (cu formele: alalia, audimutitatea etc);
- dizartria (pe fondul handicapului de intelect usor sau sever);
- disfonia;
- tulburarile gnozo-praxice (tulburari de perceptie auditiva si vizuala si tulburari praxice ale
organelor fonoarticulatorii).
Primele trei categorii dintre tulburarile mentionate anterior apar evidente în
comportamentul de comunicare a copilului, în timp ce ultima categorie se manifesta disimulat.
Cele mai frecvente manifestari ale tulburarilor limbajului pe fondul deficientei mintale sunt cele
de tipul dislaliei, disgrafiei si dislexiei.
Privind evolutia limbajului la deficientul mintal si acest proces este mult perturbat nu numai ca
durata ci si ca organizare si structurare. Raportându-ne la latura expresiva a limbajului se constata
ca, între 5-7 ani, aria tulburarilor de vorbire este extrem de întinsa la deficientii mintal fata de
copiii normali (între 8 - 12%).
 O alta caracteristica a tulburarilor limbajului la copilul deficient mintal este polimorfismul
acestora. Rareori la deficientul mintal de vârsta scolara se întâlneste o dislalie simpla (monomorfa),
frecvent depistându-se forme polimorfe, alaturi de fenomene dizartrice si de audimutitate. O alta
caracteristica a limbajului copilului deficient mintal se refera la dimensiunea (aspectul cantitativ)
vocabularului acestuia, care pare mai dezvoltat decât cel al copilului normal, desi, din punct de
vedere al instrumentarii si organizarii pe baza de simboluri, capacitatea primului variaza între 20
- 50% din cea a copilului normal.
Multe cercetari arata ca deficientul mintal întâmpina serioase dificultati în reprezentarea
realitatii prin simboluri si semnificatii si în întelegerea acestuia. Procesul de esentializare
(conceptualizare) este în cazul acestui handicap foarte diminuat si neorganizat, asadar cuvântul nu
capata valente operationale nici în planul cunoasterii, nici în cel al dirijarii comportamentului de
învatare scolara si sociala. Limbajul copilului deficient mintal are puternice accente de infantilism,
care apar pe fondul imaturitatii verbale. Disoperationalitatea limbajului deficientului mintal se
evidentiaza mai pregnant în tulburarea denumita agramatism, constând în erori de utilizare a
cuvintelor dupa regulile sintaxei gramaticale. Aceasta tulburare se manifesta atât în limbajul oral,
cât si în cel scris (pe fondul existentei unei organizarii afazoide).
Alte deficiente ale limbajului asociate handicapului mintal sunt: tulburari ale vocii (slabire
a acesteia), caracter neinteligibil al vorbirii (articular defectuoasa), debit, intensitate si timbru
dezagreabile.
Din punctul de vedere al afectivitatii, structurile specifice deficientului mintal sunt
specifice psihopatologiei marginale, fiind usor de depistat fenomene de emotivitate crescuta, de
puerilism si infantilism afectiv, sentimente de inferioritate si anxietate accentuate, caracterul
exploziv si haotic al reactiilor în plan afectiv, controlul limitat al acestora. Afectivitatea debilului
mintal se caracterizeaza printr-o mare labilitate, irascibilitate, explozii afective. In starile
conflictuale, debilul reactioneaza diferit, fie prin opozitie exprimata prin descarcari afective
violente, fie prin demisie sau dezinteres, fie prin inhibitie, negativism sau încapatânare. Deficitul
de autonomie afectiva este marcat de nevoia evidenta a debilului de dependenta, de protectie. Este
prezenta, de asemenea, si situatia de blocaj afectiv, pe fondul unei frustrari afective de ordin
familial sau scolar care conduce la diminuarea, incapacitatea sau pierderea dinamismului de a
reactiona la stimuli care, în mod normal, trebuie sa declanseze actiunea.
 Rezumând simptomatologia comportamentului afectiv al deficientului mintal, sunt
manifeste urmatoarele trasaturi specifice: imaturitate afectiva, organizare întârziata a formelor de
comportament afectiv, intensitate exagerata a cauzelor afective primare, infantilism afectiv,
insuficienta controlului emotional, inversiune afectiva, carenta relational-afectiva.
În ceea ce privește motivația, la deficientul mintal predomină interesele si scopurile
apropiate, trebuintele momentane; capacitatea redusa de concentrare a atentiei si neputinta de a
prevedea momentele mai importante ale activitatii îl fac pe deficientul mintal (în speta debilul
mintal) sa aiba dese insuccese. Acest fapt faciliteaza instalarea negativismului si a descurajarii, a
lipsei aspiratiilor si a efortului volitional în fata sarcinii. Putem spune, în plus, ca motivatia
existentiala, de devenire, este similara ca intensitate cu cea a copilului normal, dar „jocul" fortelor
este modificat. Daca, pe fondul normalitatii intelectuale, copilul motiveaza un potential esec printr-
o esuare intelectuala, în cazul deficientei mintale, motivatia este oarecum mai "personala" (ex.:
"nu am avut bani", "am lipsit mult de la scoala").
Aceste particularitati ale activitatii psihice a deficientului mintal se coreleaza cu tulburarile
ce apar în sfera psihomotricitatii. Specifice pentru aceasta deficienta sunt: timpul de reactie scazut,
viteza diminuata a miscarilor, imprecizia lor dublata de sinkinezii, imitarea deficitara a miscarilor
cu reflectarea lor în oglinda care prelungesc timpul de formare a dexteritatilor manuale si care au
semnificatie în deprinderile grafice.
Tulburarile psihomotorii ce apar pe fondul deficientei mintale sunt cele care afecteaza
schema corporala, lateralitatea, orientarea, organizarea si structura spatiala si temporala,
debilitatea motrica si instabilitatea psihomotorie.
Și la nivelul comportamentului instinctual putem vorbi de existenta unor tulburari la
deficientul mintal. Este afectat instinctul alimentar, observându-se cazuri de exagerare a acestuia,
cum sunt cele de bulimie - caracterizata prin exagerarea senzatiei de foame, fara a putea fi potolita,
deficientul mintal mâncând mult si fara rost cantitati uriase de mâncare; de polifagie - crestere a
apetitului însotita de ingerarea de materii nealimentare sau obiecte necomestibile. Apar, de
asemenea, cazuri de potomanie - senzatie acuta de sete urmata de ingerarea unor cantitati excesive
de lichid si de dipsomanie - nevoie imperioasa de a consuma alcool în mod periodic. Exista si
tulburari ale instinctului alimentar în sensul diminuarii lui - anorexie, scaderea sau lipsa totala a
poftei de mâncare, asa cum vorbim si de cazuri de aberatii alimentare sau pervertiri alimentare,
întâlnite la unii deficienti mintal - mericismul (regurgitarea voluntara a alimentelor din stomac în
gura si remestecarea lor continua), paraorexiile (ingerarea de substante nealimentare), opsomania
(dorinta de a mânca dulciuri), coprofagia - conduita patologica exprimata prin ingerarea de materii
fecale (aceasta ultima tulburare aparând doar în cazurile de arieratie profunda). Mai întâlnim la
deficientii mintal grav si cazuri de aerofagie (înghitirea o data cu alimentele si a unei mari cantitati
de aer) si de geofagie (ingerare de nisip sau pamânt).
Conduita deficientului mintal este frecvent de tip deviant, fara a putea spune ca handicapul
mintal genereaza obligatoriu o deviere comportamentala. Tulburari comportamentale frecvente în
acest caz sunt cele de tipul vagabondajului sau furtului. De asemenea, copiii cu deficienta mintala
- pe fondul sugestibiiitatii si influentabilitatii lor ridicate si a lipsei de discernamânt – [;i pot insisu
fumatul de la varste mici, pot începe relatii sexuale timpurii si frecvent de tip aberant sau pot
consuma droguri (imitând comportamentul unor "copii mai mari"). Pot exista si tulburari
comportamentale mai usoare de tipul irascibilitatii sau ineficientei scolare (esec scolar).

DEFICIENȚA DE AUZ

Deficiența de auz face parte din sfera deficiențelor senzoriale si reprezinta diminuarea sau
pierderea totala sau partiala a auzului. Conform datelor statistice, unul din zece oameni sufera intr-
o masura mai mica sau mai mare de o deficienta de auz.
Acest handicap reprezinta consecinta unor malformatii sau dereglari anatomo-fiziologice
ale structurilor analizatorului auditiv. Prin instalarea unui deficit auditiv, atat activitatea cat si
relatiile individului cu lumea inconjuratoare sunt puternic perturbate.
Cand deficienta auditiva este congenitala sau apare la varste timpurii provoaca dificultati
in insusirea limbajului, iar in cazuri grave chiar mutenia. Cand apare la varste mici, dar dupa
achizitionarea structurilor verbale, determina o oareca involutie la nivelul activitatii psihice (prin
efectele asupra dezvoltarii stagnate a limbajului), daca nu se aplica programe educative speciale.
Si la cei hipoacuzici se pot ivi fenomene de stagnare sau de regresie in plan psihic in lipsa unui
mediu stimulativ care sa intretina comunicarea si structurile de limbaj.
Disfunctia auditiva prin ea insasi nu are un efect asupra dezvoltarii intelectuale, dar duce
la instalarea muteniei care stopeaza evolutia limbajului de unde rezulta restrangerea activitatii
psihice.

CAUZE

• ereditare - subiectul se naste cu malformatii transmise prin anumite gene (dominante sau
recesive). Aceste malformatii apar fie lanivelul urechii externe: lipsa sau deformarea:
pavilionului sau al conductului auditiv extern; la nivelul urechii medii – fara oscioare (ciocan,
scarita, nicovala); la nivelul urechii interne – malformatii ale labirintului. De exemplu:
malformatii de tip Scheibe – cand este atrofiata nicovala leziuni ale canalului cohlear, ale
canalului Corti.
• dobândite:
 - care actioneaza in perioada prenatala – boli infectioase (rubeola, sifilis, paludism,
toxoplasmoza), alcoolism, diabet, iradiatii, factori toxici, incompatibilitatea Rh-ului;

- care actioneaza la nastere (perinatale) – leziuni anatomo – patologice in timpul nasterii ca

urmare a anoxiei (axfisiei) la nastere, prematurității, traumatismelor obstetricale;

- care actioneaza după nastere (postnatale) – de natura infectioasa: boli (meningita,

encefalita, febra tifoida, scarlatina); traumatisme (inclusiv sonore); intoxicatii; tratament
medical neadecvat (streptomicina, kanamicina in doze mari).

CLASIFICARE
Deficientele de auz pot fi partiale – hipoacuzie sau totale – surditatea/cofoza.

A. Clasificare dupa gradul de pierdere al auzului

Pierderile de auz pana la:

1. 20-40 decibeli –hipoacuzie usoara. In acest caz subiectul aude conversatia (daca
sursa sonora nu este indepartata) si isi formeaza un vocabular adecvat;

2. 40 – 70 decibeli – hipoacuzie medie – subiectul aude conversatia numai de aproape

si cu dificultate.

3. 70 – 90 decibeli –hipoacuzie severa – persoana aude zgomotele, vocea si unele

vocale (se protezeaza)

4. peste 90 decibeli – surditate sau cofoza – persoana aude numai sunetele foarte
puternice care-i provoaca si senzatii dureroase.
B. Dupa etiologie hipoacuzia se clasifica in:

1. hipoacuzie de transmisie, de conducere – cauzata de malformatii ale urechii

externe sau ale celei medii, de unele infectii ale urechii medii (otita, mastoidita);
de infectii ale timpanului sau ale oscioarelor, si se manifesta prin faptul ca este
afectata conductibilitatea aeriana; conductibilitatea osoasa se realizeaza normal.
In general hipoacuzia de transmisie este o forma mai usoara. Pierderile sunt de
60-70 decibeli, se protezeaza cu rezultate bune. Subiectul are o voce diminuata,
soptita si percepe mai bine sunetele inalte decat cele grave.

2. hipoacuzie de perceptie – sau hipoacuzia senzorio-neurala – este cauzata de

leziuni la nivelul urechii interne (lobul osos, organul Corti, membrana bazilara).
Este afectata in special conductibilitatea osoasa. Pierderile pot depasi 120
decibeli (surditate)

3. hipoacuzie mixta – apar si leziuni la nivelul urechii mijlocii si la nivelul urechii

interne.
 4. Exista o alta forma de surditate – surditatea centrala – leziuni ale nervului
auditiv sau afectiuni la nivelul SNC –in zona auzului (zona temporala)—aceasta
forma apare in urma unor boli.

IDENTIFICAREA DEFICIENTELOR DE AUZ:

Testarea propriu-zisa necesita o calificare in audiologie.
Exista trei procedee de testare a auzului:
1. Acumetria fonica = testarea cu ajutorul vocii, subiectul fiind la o distanta la 8
metri:
- daca aude vorbirea examinatorului intre 6 – 8 metri, inseamna ca auzul subiectului
este normal,
- daca subiectul aude intre 4-1 m. inseamna ca este vorba de o pierdere medie a
auzului,
- daca subiectul aude sub un metru inseamna ca este vorba despre o pierdere
importanta a auzului.
2. Acumetria instrumentala = se realizeaza cu o serie de diapazoane:
3. Audiometria tonala (de ton pur) si vocala (cu un aparat denumit audiometru).
Rezultatul examinarii este audiograma care are forma unui grafic unde
intensitatea este masurata variatia in decibeli.

CARACTERISTICI, MANIFESTĂRI
Efectele pierderii de auz sunt dependente si de atitudinea familiei fata de deficient, pe langa
gradul si cauzele pierderii de auz.
Surditatea nu restrange numai registrul auditiv al copilului, ci mai ales interrelationarea
sociala timpurie care sta la baza procesului de comunicare.
Deficienta de auz produce o perturbare la nivelul functiilor de receptie si expresie a
comunicarii verbale. Aspectele semantice ale comunicarii se reduc in favoarea celor pragmatice.
Calitatea informatiei ce se vehiculeaza nu are claritatea si forta de cuprindere a tuturor
evenimentelor si nu se produce o echilibrare adecvata la mediul inconjurator. In acelasi timp, nu
se produce nici o compatibilizare a mediului la solicitarile subiectului. Achizitiile acumulate in
procesul instructiv-educativ sau prin intermediul mass-media sunt slab reprezentate in exprimarea
si receptionarea ideilor, sentimentelor, intentiilor si a atitudinilor.
Se impune insusirea limbajului verbal in mod organizat prin demutizare. Demutizarea este
un proces complex de insusire a limbajului verbal cu mijloace proprii surdo-didacticii, pe baza
compensarii functionale a auzului deficitar si prin folosirea analizatorilor nealterati.
Pe masura insusirii cuvintelor, gestul se subordoneaza exprimarii verbale, dar ramane
dominant in comunicarea neauzitorilor mult timp dupa insusirea comunicarii verbale.
Deficienta de auz afecteaza intr-o masura mai mica sau mai mare toate sectoarele vietii
psihice a individului, atat calitativ cat si cantitativ.

Dezvoltarea fizica

- este normala daca se indeplinesc conditiile de alimentatie si ingrijire corespunzatoare;

- miscarile, mersul, scrisul prezinta o usoara intarziere din cauza absentei vorbirii;

- orientarea in spatiu este posibil diminuata;

- simtul echilibrului poate fi tulburat din cauza afectiunilor de la nivelul urechii interne.

Gandirea

- la surzii nedemutizati gandirea opereaza cu imagini generalizate sau reprezentari;

- la surzii demutizati la varste mici, gandirea foloseste simboluri verbale saturate de elemente
vizuale (operatiile gandirii se desfasoara in prezenta suportului intuitiv, acest lucru fiind in
detrimentul imbogatirii nivelului de cunostinte);

- este caracterizata de rigiditate, sablonism, ingustime si inertie (operatiile gandirii sun realizate
preponderent prin vizualizare);

- surzii au o gandire obiectiva in imagini si un limbaj mimico-gesticular, insa acestea se desfasoara

in anumite limite deoarece ei opereaza cu imagini generalizate;

- are un continut concret, neevoluat, iar abstractizarea este prea putin accesibila.

Reprezentarea

- este un analog al notiunii, dar nu si un echivalent total al ei;

- imaginea generalizata are o incarcatura vizual-motrica;

senzatiile si perceptiile sunt dominate de limbajul mimico-gesticular si a imaginilor generalizate

(reprezentari pe plan operational).

Imaginatia

- capacitatea de a crea reprezentari prezinta influente evidente ale sferei vizual-motorii in

asimilarea informatiilor, cu limite de realizare determinate de nivelul de senzorialitate si de
particularitatile judecatii si rasionametelor saturate de vizualitate.

Limbajul si afectivitatea

-la persoanele surde din nastere, insusirea comunicarii orale este blocata, fapt ce limiteaza
dezvoltarea gandirii, a personalitatii individului;

- in cazul surditatii dobandite dupa achizitionarea limbajului, apare o diminuare a capacitatilor

intelectuale, daca nu se intervine in directia stimularii proceselor psihice;
- modul de exprimare si calitatea discursului sunt afectate in planul vorbirii (se perturba astfel
inteligibilitatea vorbirii);

vocabularul hipoacuzicilor se dezvolta mai rapid decat cel al surzilor datorita posibilitatii de
percepere a unor sunete si cuvinte;

- limbajul este bazal nonverbal-mimico-gestual, gesturile fiind mijloace de comunicare (acestea

codifica cuvinte, expresii, stari, propozitii);

- limbajul semnelor ii lipseste pe surzi de posibilitatea insertiei sociale.

Personalitatea

- se pot inregistra diferente comportamentale;

- unii pot fi (mai multi ca numar) neincrezatori, dependenti de anturaj, anxiosi, timizi, negativisti,
cu teama crescuta de esec, lipsiti de initiativa, fara interes, cu frica de respingere;

- altii pot fi (mai putini ca numar) sociabili, degajati, optimisti.

Sfera relationala, sociala, familiala

- parintii care au un copil surd pot fi foarte deceptionati, lucru care sa duca la o raceala afectiva a
acestora sau la superprotectie (copilul nu este lasat sa-si dezvolte independenta);

- in astfel de situatii se poate ca parintii sa adopte si o atitudine normala privind propriul copil
(dragoste, sprijin, intelegere).

DEFICIENȚA DE VĂZ

Deficienţele vizuale desemnează pierderile parţiale de vedere cunoscute sub denumirea de

ambliopie (când vederea e afectată şi după corectarea unui eventual viciu de refracţie) sau
pierderile totale ale vederii cunoscute sub denumirea de cecitate. Diminuarea accentuată a vederii
are consecinţe atât fiziologice, cât şi psihologice.
În termeni educaţionali, ambliopii sunt cei care din cauza unei vederi deficitare nu pot fi
instruiţi prin metode obişnuite, nu pot urma cursurile unei şcoli obişnuite fără a-şi afecta şi mai
mult vederea, dar pot fi instruiţi prin metode speciale implicând vederea; orb este acea persoană
care nu are vedere sau al cărei văz e atât de diminuat, încât educaţia sa necesită metode şi mijloace
care să nu implice vederea.

CAUZE
Cunoaşterea factorilor cauzali este foarte importantă pentru a înţelege specificul fiecărui
caz, pentru a înţelege natura dificultăţilor pe care le întâmpină şi pentru a şti care este potenţialul,
mecanismele compensatorii ce pot fi mobilizate în vederea stabilirii modalității educaţiei potrivite,
cu scopul de a combate acţiunea factorilor nocivi.
Cauzele deficiențelor de vedere se clasifică:
- după momentul când acţionează;

- în funcţie de localizarea anatomică a afecţiunii şi patologia analizatorului vizual;

a) În funcţie de momentul în care acţionează, cauzele sunt:
- ereditare ,deci degenerescenţe ale analizatorului vizual transmise ereditar care au în vedere tumori
maligne, cum sunt: atrofieri ale retinei sau ale nervului optic, anomalii şi malformaţii ale aparatului
vizual, anoftalmia (lipsa unui ochi) sau microftalmia (un ochi mai mic), glaucomul (creşterea
tensiunii oculare care are loc din cauza factorilor predispozanţi), defecte de conformaţie ale
globilor oculari; aceste cauze ereditare au în vedere tulburări ale mecanismelor lipidelor,
galactosemia sau tulburări de natură ectodermică;
- prenatale cauzate de boli infecţioase din perioada sarcinii: rubeola care poate cauza cataractă,
opacifieri ale corneei sau glaucom infantil, infecţia gonococică determină oftalmia purulentă cu
leziuni de cornee care duce la orbire după naştere, TBC-ul produce ulceraţii pe cornee şi sifilisul
din care poate rezulta glaucom sau atrofie optică;
- perinatale ,adică traumatisme obstreticale ce pot cauza leziuni sau anomalii de dezvoltare a
analizatorului vizual;
- postnatale: afecțiuni din perioada copilăriei mici (boli contagioase), boli reumatice, boli cardio-
vasculare, traumatisme

CLASIFICARE
După acuitatea vizuală, deficienţele vizuale sunt:
- cecitate absolută – incapacitatea de a percepe lumina;
- cecitate practică – capacitatea vizuală este între 1/200 şi 0;
- ambliopie gravă – capacitate vizuală între 1/20 şi 0;
- ambliopie medie – între 1/20 şi 1/5; între 0,05 şi 0,2;
- ambliopie uşoară – percepe 1/5 din capacitatea normală,

CARACTERISTICI, MANIFESTĂRI
Rolul analizatorului vizual consta si in aceea ca el furnizeaza cea mai mare cantitate de
informatii care, prelucrate si interpretate la nivelul instantelor superioare, permit ca relatia dintre
organism si mediu sa se realizeze in conditii optime.
In activitatea psihica a nevazatorului, in ontogeneza, iau nastere si intra in actiune o serie
de mecanisme neuropsihice care conduc la o activitate compensatorie ce redreseaza sensibil
diferenta care i-ar putea departaja pe vazatori de nevazatori. Aceasta activitate compensatorie nu
este data, cum gresit se crede, de o activitate congenitala mult marita a analizatorilor restanti, ci de
o antrenare a acestora pe parcursul vietii, de o explorare maxima si eficienta a informatiilor
furnizate de ei. Omul valid, beneficiind de o cantitate mare de informatii vizuale, nu are nevoie si
deci nu solicita ceilalti analizatori decat intr-o masura mai mica. Fara sa punem semnul egalitatii
intre cunoasterea care beneficiaza de informatii vizuale si cea care nu beneficiaza de acestea,
putem spune totusi ca nevazatorul care beneficiaza de o buna activitate compensatorie a simturilor
restante poate ajunge la rezultate care nu sunt cu nimic mai prejos decat rezultatele oamenilor
vazatori.
Astfel de urmari mai direct legate, dar nu exclusiv, de natura si de gradul deficientei vizuale
sunt cele care se produc pe plan neuro-fiziologic. Au loc unele schimbari importante ale proceselor
bioelectrice cerebrale, encefalograma la orbi fiind deosebita de cea normala prin disparitia ritmului
alfa, precum si prin scaderea marimii tuturor oscilatiilor electrice ale scoartei. Se constata o
deplasare a focarului activitatii electrice maxime din regiunea occipitala (unde se afla centrul
perceptiei vizuale) in regiunea centrala a scoartei, unde se afla centrul perceptiei tactil-kinestezice.
Encefalograma reflecta, asadar, compensatia intersistemica.
Modificarile dinamicii corticale la deficientii vizual, depistate prin cercetarile asupra
formarii reflexelor conditionate, reflecta si ele tipul de activitate adaptativa prin care se
compenseaza lipsa sau scaderea vederii. In activitatea copilului, aceasta s-ar traduce prin ritmul
mai lent de lucru si o comutare mai lenta de la un tip de actiune la altul, nou. La declansarea
reflexelor de orientare s-a observat o inhibare a reactiilor motorii de orientare, exprimand prudenta
sporita a deficientului vizual in fata situatiilor noi, teama de necunoscut inhiband miscarile,
reducand mobilitatea. Tot in legatura cu adaptarea la situatii necunoscute, in cazurile de cecitate
tardiva s-a observat o reactivitate vegetativa crescuta la semnale sonore (manifestata, printre altele,
prin accelerarea respiratiei).
Dupa cum vedem, la nivelul activitatii nervoase superioare au loc modificari care reflecta
nu numai infirmitatea ca atare, dar si modul in care deficientul vizual se adapteaza la situatia
existenta. Pentru anumite particularitati neurofiziologice intalnite la unii nevazatori (afectarea
metabolismului glucidic si al lichidelor, frecventa relativ ridicata a starilor de surmenaj, tulburari
ale somnului) s-au adus explicatii interesante prin descrierea functiei energetice a segmentelor
aferente ale nervului optic si a rolului stimulativ al energiei luminoase asupra unor procese
neurovegetative prin intermediul sistemului diencefalic-hipofizar. In conditiile cecitatii, absenta
acestor functii energetico-stimulative si reglatorii a unor procese neurovegetative legate de energia
luminoasa prin intermediul sistemului diencefalic-hipofizar, consideram ca poate fi relativ
compensata prin intermediul educatiei muzicale a nevazatorilor.
Eficienta vizuala se repercuteaza nu numai asupra vietii psihice si asupra relatiilor sociale
ale deficientului, ci poate influenta, totodata, si unele aspecte morfo-functionale ale organismului.
Defectele vizuale, considerate ca defecte primare, pot deveni la randul lor cauze pentru o serie de
alte defecte, denumite secundare, care se instaleaza la nivelul unui organ, sistem sau aparat, fiind
modificari de natura extraoptica.
In momentul scolarizarii, copiii orbi se prezinta deseori cu o dezvoltare fizica intarziata,
W. Dabe vorbind despre o ramanere in urma in medie de 2 ani. "Din cauza sedentarismului la
copiii orbi se remarca o dezvoltare dizarmonioasa ca urmare a dezechilibrului de forte intre grupele
musculare mai mult in repaus ". Lipsa controlului vizual asupra tinutei corpului poate duce la
atitudini deficiente si la defecte fizice ale intregului corp sau ale unor segmente corporale. Dupa
cum aratau A. lonescu si D. Motet, atitudinile deficiente globale mai frecvente sunt: atitudini
globale rigide, atitudini cifotice si musculatura insuficient dezvoltata.
Dintre deficientele partiale se intalnesc la orbi urmatoarele:
capul si gatul aplecate inainte sau inclinate lateral;
umerii cazuti si adusi sau ridicati;
torace ingust;
membrele superioare si inferioare subtiri cu reliefari musculare slab dezvoltate;
spate plan, cifotic sau rotund;
coloana vertebrala poate prezenta deviatii: scolioze, lordoze, cifoze;
miscarile sunt retinute, sovaitoare, fiind limitate la strictul necesar;
miscarile comandate nu au o directie precisa de executie si se remarca o lipsa evidenta de simetrie
a segmentelor intr-o miscare comuna, ca urmare a unor dificultati de coordonare a miscarilor;
mersul este rigid, nesigur, ezitant, trunchiul ramane aproape nemiscat, iar capul indreptat inainte,
picioarele se ridica exagerat, iar talpa este asezata cu grija ("mers de barza"), bratele nu se misca
simetric in mers, ci atarna in jos.
Datorita activitatii motrice reduse si deficientelor in dezvoltarea somatica, apar si tulburari
la nivelul sistemelor circulator si respirator. Respiratia este superficiala, lipsita de amplitudine.

DEFICIENȚELE FIZICE ȘI NEUROMOTORII

Deficientele fizice si/sau neuromotorii reprezinta categoria tulburarilor care afecteaza in
special componentele motrice ale persoanei, avand o serie de consecinte in planul imaginii de sine
si in modalitatile de relationare cu factorii de mediu sau cu alte persoane.
In general, deficientele fizice se manifesta ca invaliditati corporale ce reduc puterea si
mobilitatea organismului prin modificari patologice exterioare sau interioare si care pot fi
localizate la nivelul intregului corp sau numai la nivelul unor segmente.
Deficientele neuromotorii sunt determinate in principal de afectarea structurilor si
functiilor neuronale, de la nivel central sau periferic, raspunzatoare de functionarea mecanismului
neuromuscular. Consecinta directa a deficientelor neuromotorii consta in perturbarea controlului
functionarii fibrelor musculare datorata disfunctiilor in transmiterea impulsurilor nervoase catre
efectorii din sistemul muscular.
Deficientele sau tulburarile psihomotorii sunt determinate in principal de calitatea
proceselor psihice care influenteaza controlul si functionarea mecanismului neuromuscular.
Se folosesc diferiti termini pentru a denumi si descrie manifestarile din aceasta sfera
de deficient:
- Deficiențele motorii (neuro-, psiho-, loco-) - afectează în special componentele motrice
ale persoanei, având consecințe în planul imaginii de sine și în modalitățile de relaționare
cu factorii de mediu sau cu alte persoane.
- Invaliditatea corporală - reduce puterea și mobilitatea organismului prin modificări
patologice exterioare sau interioare, care pot fi localizate la nivelul întregului corp sau
numai la nivelul unor segmente.
- Deficiențele neuromotorii - afectarea structurilor si funcțiilor neuronale, de la nivel
central sau periferic, răspunzătoare de funcționarea mecanismului neuromuscular.
Consecința directă a acestor deficient se refera la perturbarea controlului funcționării
fibrelor musculare datorată disfuncțiilor în transmiterea impulsurilor nervoase către efectorii
din sistemul muscular.
Clasificarea deficientelor fizice si/ sau neuromotorii
Aceasta clasificare este realizata din ratiuni didactice, in realitate limita dintre tulburari
neuromotorii si psihomotorii este foarte greu de stabilit, deoarece intre motor, psihic si neurologic
exista o stransa interactiune

1. Tulburari genetice si congenitale:

a. sindromul Langdon- Down (trisomia 21)
b. malformatii ale aparatului locomotor si ale membrelor superioare
c. diformitatea Sprengel (umarul ridicat congenital)
d. toracele "in palnie" (pectus excavatum) - pe langa aspectul estetic, are multiple
consecinte asupra respiratiei si functionarii inimii
e. luxatia congenitala a soldului
 2. Tulburari ale procesului de crestere
a. rahitismul
b. piciorul plat
c. hipotrofia staturala (nanismul)
d. inegalitatea membrelor
e. osteocondrodistrofiile
f. malformatii ale coloanei vertebrale

3. Sechele posttraumatice

4. Deficiente osteoarticulare si musculare

5. Deficiente preponderent neurologice

Psihomotricitatea reflcta stransa legatura dintre motric si psihic. Acest lucru este evident
in mers, limbaj, mimica care pot fi considerate "moduri de expresie a inteligentei si afectivitatii".

A. Gesell afirma ca, intrucat gandirea copilului se exprima prin acte, se poate emite
legea ca fiecarei insuficiente motrice ii corespunde o anumita deficienta psihica.
Psihomotricitatea se defineste ca fiind rezultatul integrarii functiilor motorii si
psihice/mintale, consecinta a maturizarii sistemului nervos, ce vizeaza raportul subiectului cu
propriul corp si cu mediul inconjurator.
Relatia dintre psihic si motric pot fi grupate astfel:
- Relatia paralela, dupa care tulburarile psihice si cele motrice sunt simultane, fara
cauza-efect (deficienta mintala-debilitate motrica)
- Relatia centrifuga in care tulburarile psihice determina pe cele motorii (isteria devine
pitiatism)
- Relatia centripeta, in care tulburarile motorii sunt dominante, iar cele psihice nu sunt
decat reflectarea acestora (epilepsia)
Conduitele psihomotorii ale fiecarui individ evolueaza in functie de inzestrarea sa
aptitudinala, de gradul de dezvoltare fizica si intelectuala si de influentele educative carora a fost
supus pe tot parcursul copilariei.

Principalele directii de manifestare ale psihomotricitatii sunt:

- relatia cu sine - cuprinde in special coordonarea posturala bazata pe reflexe, cu

componentele sale spatiale (axa corporala si aliniamentul corect al scheletului), ritmice
(ritmicitatea respiratiei) si energetice (concentrarea fortei la nivel abdominal);
- relatia cu cei din jur - se realizeaza prin contactul tegumentelOR
- relatia cu mediul inconjurator - contactul tegumentelor cu agenti fizici, manipularea
obiectelor, descoperirea spatiului
Cu alte cuvinte, psihomotricitatea face posibila adaptarea pragmatica (invatarea tehnicilor
profesionale, manuale, intelectuale), adaptarea sociala (modalitati de comunicare interpersonala),
adaptarea estetica (tehnici de expresie corporala) si adaptarea educativa.
Tulburarile psihomotorii cunosc o paleta variata. Dintre acestea amintim: tulburarile de
schema corporala, de lateralitate, de orientare, organizare si structurare spatiala, de orientare si
structurare temporala, debilitatea motrica, instabilitatea psihomotorie.
 Schema corporala "reprezinta suportul material al cunoasterii si trairilor individului; este
pilonul de sustinere a cunoasterii spatiului si timpului proprii in raport cu spatiul si timpul lumii".
Uneori sunt utilizati si termeni de "imagine corporala" sau "perceptie corporala".
Psihologul francez Henry Wallon sublinia faptul ca "schema corporala este un element de
baza,indispensabil construirii personalitatii copilului. Este reprezentarea maimult sau mai putin
globala, mai mult sau mai putin stiintifica si diferentiata pe care o are copilul despre propriul sau
corp".

Schema corporala indeplineste urmatoarele roluri:

1. prin elementele innascute, atentia copilului este orientata spre adultii din jur, in primul
rand spre mama. Copilul este introdus in interactiunea sociala, conditie necesara a comunicarii
incipiente. Elementele innascute il sustin in primele incercari de imitatie, ii dau primele elemente
de ordonare a avalansei de stimuli din jur si il sustin in realizarea tendintei de a cauta placere,
confort.

2. il sustine in realizarea instinctiva a gesturilor, incarcate de semnificatie, mai intii, de

cei din jurul copilului. Semnificatia va fi invatata ulterior de copil, astfel incat el va executa, mai
tarziu, cu intentie acele gesturi. Acest moment reprezinta o comunicare deplina, adica bazata pe
semnificatie, intentie si uzand de limbaj: limbajul gestual.
3. asigura orientarea in spatiu si timp a copilului. Orientarea presupune si puncte de
reper. Anumite parti ale corpului uman sunt orientate in raport cu alte parti ale corpului si cu
exteriorul fixat in obiectele si fiintele din jur. Orientarea in timp se realizeaza pe baza reflexului la
timp, raportat le evolutia ritmica a proceselor sale fiziologice.(idem,p.360)
Tulburarile de schema corporala prezinta urmatoarele simptome:
nu cunoaste partile corpului sau si ale partenerului
nu poate stabili corect relatiile spatiale dintre corpul propriu si obiectele din jur sau ale
obiectelor intre ele
incapabil sa foloseasca corect membrele in executarea gesturilor ca urmare a lipsei de
concentrare, de imitare
sau de cunoastere a tuturor posibilitatilor spatiale ale corpului sau.
nu coordoneaza bine miscarile, desi nu are probleme motorii deosebite.
Tulburarile de lateralitate -simptome:
alegerea mainii se face la intamplare
manifesta o anumita preferinta pentru mana dreapta sau stanga. De exemplu, gesturile de
precizie sunt executate cu mana dreapta, cele de forta cu mana stanga.
Consecinte: dificultate in a recunoaste stanga-dreapta corpului; neinsusirea actului grafic
si lexic: scrierea in oglinda, dificultati in discriminarea vizuala.
Cauzele pot fi de natura motrica sau neurologica: este dreptaci pentru picior si stangaci
pentru mana; este ambidextru, sau de natura sociala: copilul desi este stangaci, conditiile de munca
il obliga sa foloseasca dreapata sau, desi este dreptaci, prin imitare foloseste mina stanga.
Alte manifestari de deficienta neuromotorie
ATAXIE - pierderea controlului muscular în brațe și picioare, ceea ce poate duce la o lipsă
de echilibru, coordonare și, eventual, o tulburare a mersului. Ataxia poate afecta degetele, mâinile,
brațele, picioarele, corpul, vorbirea, mișcările ochilor
ATETOZA - mișcări involuntare, lente, neregulate, localizate mai ales la nivelul
membrelor
 APRAXIE - afectări în conceptualizarea sau executarea activităților motorii complexe
învățate anterior în ciuda abilității de a executa mișcările individuale ce compun acțiunea motorie
respectivă (apraxie constructivă - incapacitatea de a copia o figură geometrică simplă, în ciuda
capacității de a vedea și recunoaște simbolul respectiv, de a ține și de a utiliza un creion și de a
înțelege sarcina propusă, fără ca individul să fie conștient de deficitul.
PARALIZII / PLEGII - pierderea capacității de mișcare a unui mușchi sau a unei grupe de
mușchi / abolirea totală a motricității
HEMIPLEGIE - paralizia unei jumătăţi a corpului în plan vertical
PARAPLEGII - deficitul neuro-motor este localizat la nivelul ambelor membre inferioare
(nivelul leziunii medulare este sub segmentul T2)
TETRAPLEGII - deficitul neuro-motor afectează toate cele patru membre (leziunea este
localizată superior de C5)
PAREZE - paralizie parțială a mușchilor scheletici, cauzate frecvent de tulburări neuronale
ale neuronilor eferenți care transmit impulsurile motorii de la creier sau măduva spinării
DISTROFIE MUSCULARĂ - boală genetică, cu degenerescenţa fibrei musculare striate
care determină o atrofie progresivă a celor mai multe grupe musculare (de la proximal la distal),
având drept consecinţă instalarea unui handicap motor variabil, în funcţie de forma şi stadiul
evolutiv, cu debut în jurul vârstei de 3 ani
• forma Duchenne (evoluție rapidă)
• forma Becker (evoluție lentă)
Manifestari:
• echilibrul slab şi dificultăți de redresare de la o poziţie la alta
• pierderea progresivă a masei musculare
• dificultăți de mers ( mers dezordonat, dificil, legănat, cu frecvente căzături)
• dificultăţi în urcarea scărilor
• durere gambiera

Alte semne:

• ptoza palpebrală (căderea pleoapelor);

• dificultăți respiratorii;
• scolioza;
• imposibilitate de a merge
INFIRMITATE MOTORIE CEREBRALĂ - stare patologică provocată de o leziune a
sistemului nervos central (a primului neuron motor)
Semne
• paralizie (diplegie, hemiplegie ori tetraplegie)
• stări de slăbiciune și mișcări involuntare și anormale
• pierderi sau dereglări de echilibru (ataxie)
• lipsa coordonării în mișcări
• tulburări neurologice și senzitive
• tulburări senzoriale (auz, vedere)
• tulburări de vorbire (pronunție)
• crize de epilepsie, convulsii
• ritm lent de dezvoltare
 • deficiență intelectuală moderată
Copilul nou născut care are o infirmitate motorie cerebrală poate prezenta diverse dereglări
ale respirației, convulsii, stări de cianoza și de agitație, stări prelungite de somnolență,
dereglări diverse ale reflexului de înghițire / supt
Caracteritici psihologice ale deficientilor neuromotori :
• ritm lent de dezvoltare psihomotrică
• persistența reflexelor neurovegetative specifice primelor luni de viață
• posibile deficiențe intelectuale, în grade diferite
• dificultăți de dezvoltare a limbajului verbal și nonverbal, probleme de articulare,
dificultăți de formare a limbajului scris-citit
• procese reglatorii slabe (structuri motivaționale slabe, reglare voluntară slabă)
• rezistență scăzută la frustrare
• dificultăți de relaționare
• instabilitate și imaturitate emoțională
• dependență afectivă
• lipsa autonomiei
• închidere în sine
• dificultăți de formare corectă a imaginii de sine
• încredere în sine și stimă de sine scăzute

DEFICIENȚELE DE COMUNICARE ȘI LIMBAJ

Deficientele de limbaj și comunicare reprezinta rezultatul disfunctiilor intervenite in

receptionarea, intelegerea, elaborarea si realizarea comunicarii scrise si orale datorita unor
afectiuni de natura organica, functionala, psihologica sau educationala care actioneaza asupra
copilului mic in perioada aparitiei si dezvoltarii limbajului. Datorita implicării limbajului in
structurarea si desfasurarea proceselor cognitive, orice afectare a acestuia ar putea avea efecte si
asupra calitatii operatiilor gandirii, relatiilor cu ceilalti si structurarii personalitatii copilului.

Tulburările de limbaj cuprind toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la

manifestarile verbale tipizate, unanim acceptate in limba uzuala, atat sub aspectul reproducerii, cat
si al perceperii, incepand de la dereglarea componentelor cuvantului si pana la imposibilitate totala
de comunicare orala sau scrisa.
CAUZE
a) cauze prenatale: carente nutritive, incompatibilitatea Rh, diferitele intoxicatii si
infectii, sarcina toxica, cu varsaturi si lesinuri dese, boli infectioase ale gravidei;
b) cauze perinatale: traumatisme obstreticale, hemoragii prelungite in timpul sarcinii,
nasteri prelungite care duc la asfixii si leziuni ale sistemului nervos central;

c) cauze postnatale: organice (traumatisme mecanice, infectii si intoxicatii cu substante

chimice medicamentoase, alcool); functionale (determina tulburari ale limbajului, care privesc atat
zona senzoriala - receptoare, cat si pe cea motorie – efectoare); psiho-neurologice (vizeaza in
special indivizii care au o constructie anatomo-fiziologica cu implicatii patologice); psiho-sociale
(conditii de mediu si educatie, certurile, neintelegerile dintre parinti exercita un rol inhibitor asupra
dezvoltarii vorbirii copilului).

TIPURI DE DEFICIENȚE DE LIMBAJ ȘI COMUNICARE

a. tulburari de pronuntie: dislalia, rinolalia, dizartria
b. tulburari de ritm si fluenta a vorbirii: balbaiala, tahilalia, bradilalia, logonevroza,
aftongia si tulburari pe baza de coree
c. tulburari de voce: afonia, disfonia si fonostenia
d. tulburari ale limbajului citit-scris: dislexia-alexia, disgrafia-agrafia
e. tulburari polimorfe: afazia si alalia
f. tulburari de dezvoltare a limbajului: mutism psihogen, electiv sau voluntar si
intarzierea in dezvoltarea generala a vorbirii
g. tulburari ale limbajului bazate pe disfunctii psihice: dislogii, ecolalii, jargonofazii,
bradifazii

Tulburarile de pronuntie.
Se intalnesc frecvent atat la copiii prescolari cat si la scolari.cea mai intalnita este
dislalia, care consta in abaterea de la vorbirea standard prin pronuntia incorecta a unor sunete,
silabe si chiar cuvinte. Pot aparea omisiuni de sunete si silabe, inlocuiri sau substituiri, inversarea
lor si pronuntia deformata. In functie de intinderea acestor fenomene si de gravitatea lor se
delimiteaza trei forme dislalice:
dislalia simpla sau partiala, cand apar deteriorari numai la nivelul anumitor sunete
polimorfa ,cand sunt alterate majoritatea sunetelor sau silabelor
totala ce se extinde la nivelul cuvintelor
La copilul anteprescolar, dislalia are natura fiziologica, ca urmare a nedezvoltarii suficiente
a aparatului fonoarticular si a sistemelor cerebrale implicate in actul vorbirii. Dupa varsta de 3-4
ani, acestea devin suficient de dezvoltate pentru a putea realiza a pronuntie corecta.
In ce priveste frecventa si gravitatea dislaliilor, acestea trebuie raportate la specificul
limbii, la etiologie, la existenta altor deficientesi la particularitatile psihoindividuale ale persoanei.
Unii autori (Sheridan) apreciaza ca la varsta de 5 ani dislaliile sunt in proportie de 26% la fete si
de 34% la baieti, iar la 8 ani, de 15% la fete si 16% la baieti, iar altii (Nikasina) sunt de parere ca
printre copiii de clasa I a scolilor de masa exista 19,3% deficienti de limbaj. (Verza,2002,p.155)
Sunetele mai frecvent afectate sunt cele care apar mai tarziu in vorbirea copiilor: vibranta
"r", africatele "ce,ge,t", siflantele "s,z , siuieratoarele "s,j". De asemenea, consoanele sunt mai des
afectate decat vocalele. La acestea se adauga si existenta unor asa numite cuvinte "critice", care
prin tensionarea psihica ce o provoaca, creaza dificultati si mai mari in planul expresiei verbale.
Dislalia poate fi provocata de o serie de factori, cum ar fi : imitarea unor persoane cu o
pronuntie deficitara, existenta mediului educativ nefavorabil, care nu asigura stimularea
vorbirii,incurajarea copilului prescolar de catre adult in pronuntarea peltica (pentru amuzament),
ceea ce duce la stabilizarea deprinderii gresite, implantarea defectuoasa a dintilor, diferitele
anomalii ale aparatului bucal, cum sunt: despicaturile de buza si val, despicaturile maxilo-velo-
palatine (cunoscute si sub numele de buza de iepure si gura de lup), deficiente cerebrale,
insuficienta dezvoltarii psihice, deficiente ale auzului etc.
In functie de cauzele care stau la baza deficientelor de pronuntie dislaliile se impart in
organice si functionale.
 Dislaliile organice numite si dislogii, sunt provocate de anumite deficiente
anatomofiziologice la nivelul aparatului articulator. Printre deficientele anatomice incriminate se
afla prognatismul si progenia, amplasarea deficitara a dintilor, frenul lingual prea scurt,
despicaturile maxilo-velo-palatine ("gura de lup" si "buza de iepure").
Dislaliile audiogenesunt determinate de lezarea aparatului auditiv, care impiedica formarea
pronuntiei corecte. Inlezarea aparatului auditiv, deteriorari ale sunetelor (in special m,n) provocate
de vegetatiile adenoide, de polipi duc la tulburari de articulatie, numite rinolalii.
Dislaliile functionale sunt provocate de unele intarzieri in dezvoltarea intelectuala, de
metode educationale gresite si de imitarea vorbirii deficitare din anturajul copiilor.
Disartria este cea mai grava dintre tulbarile de articulatie si are la baza afectiunea cailor
centrale si ale nucleilor nervilor care participa la pronuntie. Ea se caracterizeaza printr-o vorbire
confuza, disritmica, disfonica, cu rezonanta nazala si pronuntie neclara.la disartrici apar si o serie
de complicatii psihice ce se refera la tulburari afective, senzoriale, mintale,psiso-sociale si de
motricitate.

Tulburarile de ritm si fluenta

Aceste tulburari cuprind balbaiala, logonezroza, tahilalia, bradilalia, tulburarile pe baza de
coree. Acestea sunt tulburari ale vorbirii orale, mai grave decat cele de pronuntie, mai ales prin
efectele negative pe care le au asupra personalitatii si comportamentului persoanei.
Balbaiala se caracterizeaza printr-o dificultate mai mare in vorbire si apare mai frecvent
la baieti. Ca urmare a balbaielii se produc perturbari la nivelul personalitatii si al
comportamentului.
Balbaiala se prezinta sub trei forme: clonica, tonica si mixta.
In balbaiala clonica apar intreruperi ale fluentei vorbirii, determinate de prelungirea sau
repetarea unor sunete si silabe.
In forma tonica se produce un blocaj la nivelul primului cuvant din propozitie, prin prezenta
unui spasm articulatoriu ce poate dura mai mult sau mai putin in functie de gravitatea acesteia.
Forma mixta este mai complexa deoarece sunt prezente caracteristicile primelor doua, cu
predominarea uneia dintre ele
In situatia in care balbaiala este constientizata de catre logopat, acesta o traieste ca pe o
drama interioara ceea ce o poate transforma in logonevroza. Acesta este deosebit de rezistenta la
corectare si afecteaza intreaga personalitate a subiectului. Daca balbaiala este un fenomen mai
mult de repetare a sunetelor, silabelor si cuvintelor,logonevroza pe langa aceste aspecte si
modificarea atitudinii fata de vorbire si a modului cum este traita dificultatea respectiva prin
prezenta spasmelor, a grimaselor, a incordarii si a anxietatii, determinate de teama de a nu gresi in
timpul vorbirii.

Tulburări de voce
Sunt distorsiuni ale spectrului sonor ce se refera la: intensitatea, inaltimea, timbrul si
rezonanta sunetelor. (C.Stanica, E. Vrasmas, 1997).

Tulburarile de voce se refera la suprimarea sau deteriorarea anumitor foneme, tendinta de

a emite sunetele, in conditiile unei motricitati elementare, calitatea fonetica fiind profund alterata,
iar melodia vocii pierduta. Apar astfel asimilari, substituiri, care corespund unei comoditati in
articulare.
Cauzele tulburarilor de voce pot fi: organice, functionale ori psihogene.
 Cauzele organice pot fi innascute sau dobandite, reprezentate de malformatii ale organelor
fonatoare precum:
- bolta palatina prea inalta/coborata sau prea ingusta;
- palat moale/despicat/paralizat;
- deformari ale limbii, dintilor;
- deviatii de sept;
- polipi nazali;
- noduli ai corzilor vocale;
- tumori faringiene benigne etc.
Cauzele functionale pot fi: paralizii (ale corzilor vocale, faringelui), hipotonia palatului
moale, fortarea vocii, fenomen secundar in hipoacuzii grave.
Cauzele psihogene sunt reprezentate de stres mai ales (situatii conflictuale, soc emotiv,
trac, boli psihice si stari reactive).
Formele clinice ale tulburarilor de voce:
Vocea de cap (stridenta, cu rezonanta cefalica), care se produce la nivelul registrului inalt,
mai ales la copiii cu hipoacuzie grava.
Vocea oscilanta (de falset) se produce atunci cand se schimba registrele vorbirii in emisia
vocala.
Vocea grava este produsa atunci cand emisia se face din piept, in registrul grav.
Vocea inspirata este caracterizata de zgomot laringian cauzat de aerul inspirat in momentul
cand corzile vocale sunt apropiate intre ele.
Vocea ragusita se manifesta prin ingrosarea si slabirea fonatiei din cauza inflamarii
laringelui (gripe, raceli) sau a corzilor vocale. Ea poate avea caracter temporar (in raceala de ex.)
sau poate fi cronica. Efectul acestei tulburari este perturbarea expresivitatii muzicale a vocii sau a
fortei acesteia.
Vocea nazala este "refluierea' pe nas a aerului expirat in vorbire.
Afonia consta in pierderea vocii ca urmare a lezarii laringelui. Vocea, daca nu dispare
complet, se produce in soapta din cauza nevibrarii corzilor vocale. Este cea mai grava dintre
tulburarile vocii si poate fi cauzata de inflamatii ale laringelui, boli ale acestuia, de isterii sau de
nevroze etc.
Fonastenia este o tulburare functionala ce se manifesta prin slabirea/pierderea temporara a
vocii. Ea apare ca rezultat al folosirii inco-recte si abuzive a vocii care determina obosirea ei (ex.
profesii care obo-sesc vocea: profesor, cantaret, narator etc). Este mai frecventa la sexul feminin
(tocmai datorita verbalizarii excesive caracteristice acestui sex).
Pseudofonastenia presupune acelasi tremur in voce ca si in cazul tulburarii anterioare, insa
ea este caracteristica varstei prescolare si are caracter temporar (dispare o data cu cresterea).
Mutatiile patologice ale vocii sunt cauzate de modificarile hormonilor sexuali si
influenteaza structura anatomo-functionala a laringelui, dar si modalitatile de reactionare ale SNC.

Disfonia este o tulburare partiala a vocii, aparuta in urma situatiilor de soc emotional,
trauma psihica, tract angoasa. Aceste situatii pot determina instabilitatea vocii, inhibitia ei,
monotonia sau caracterul sau sters, nediferentiat.

Tulburari ale limbajului citi-scris

Dislexia si disgrafia constituie tulburari partiale ale citit-scrisului ce isi pun amprenta pe
dezvoltarea psihica a copilului si mai cu seama pe rezultatele sale la invatatura.
 Cand se produc dificultati in elaborarea deprinderilor lexo-grafice, se deregleaza integrarea
sociala prin manifestarea a unor comportamente neadaptate la mediu, datorita unor esecuri si
conflicte permenente (in viata scolara) cat si datorita instalarii unor trasaturi caracteriale negative:
negativismul, anxietatea, descurajarea, inertia, nepasarea, izolarea, la preadolescenti si adolescenti,
aceste caracteristici se accentueaza prin prezenta agresivitatii si a dezinteresului fata de activitatea
intelectuala in general.
Cele mai importante cauze care stau la baza aparitiei dislexiei si disgrafiei sunt:
insuficientele functionale in elaborarea limbajului, ale indemanarii manuale, ale schemei corporale
si ale ritmului, lipsa omogenitatii in lateralizare, stangacia insotita de o lateralizare incrucisata,
tulburarile spatio-temporale, influenta ereditatii, afectiunile corticale si chiar factorii pedagogici
inadecvati, concretizati in formarea unor deprinderi grafo-lexice deficitare si care se corecteaza
ulterior foarte greu.
Dislexia si disgrafia se manifesta, la scolar, prin incapacitatea sa paradoxala, mai mult sau
mai putin accentuata, de a invata citirea si scrierea in mod corect. In cazul acesta au loc confuzii
constante si repetate intre fonemele asemanatoare acustic, literele si grafemele lor, inversiuni,
adaugiri de litere, grafeme sau cuvinte, dificultati in combinarea cuvintelor in unitati mai mari de
limbaj, tulburari ale lizibilitatii, ale laturii semantice etc. Datorita neindemanarii de a scrie, textul
este scurt, lacunar si fara unitate logica. Din cauza neintelegerii celor citite si chiar si a scrisului
propriu, redarea la dislexici si disgrafici este lacunara, plina de omisiuni, sau, in alte cazuri, contine
adaugiri de elemente ce nu figurau in textul parcurs.

Terapia deficientelor de limbaj

Eficienta corectarii tulburarilor de limbaj este dependenta de o serie de conditii subiective

si obiective.
Activitatea corectiv-recuperativa trebuie sa inceapa,in primul rand, cu copiii prescolari si
scolarii mici pentru a evita transformarea tulburarilor de vorbire in deprinderi negative si pentru a
inlesni desfasurarea procesului instructiv-educativ in conditii adecvate.
In terapia limbajului tulburat exista doua categorii mari de metode si procedee. Unele sunt
generale si comune pentru toate categoriile de deficiente, iar asltele specifice si se adopta fiecarui
caz in parte, acestea fiind utilizate de catre specialistul logoped.
Din categoira metodelor cu caracter general fac parte:
Educarea respiratiei si a echilibrului dintre expir si inspir. In vederea realizarii corecte
si ritmice a vorbirii este nevoie de o anumita intensitate a respiratiei, a jetului de aer necesar
emiterii sunetelor si cuvintelor, de un echilibru intre expir si inspir care sa imprime o desfasurare
ritmica a celor doua procese. In felul acesta sunt puse in miscare elementele aparatului
fonoarticulator.exercitiile menite sa contribuie la inlaturarea deficientelor respiratorii si care
maresc capacitatea si volumul respirator sunt: jocurile in aer liber, gimanstica, urmata de expir si
inspir prelungit, suflarea in spirometru, exercitii de respiratie, recitarea poeziilor ritmice etc.

Educarea auzului fonematic. Auzul fonematic joaca un rol important in discriminarea

sunetelor, a silabelor si a cuvintelor ca unitati specifice limbajului. Deficientele auzului fonematic
ingreuneaza imitatia verbala, caracteristica copiilor si de aici posibilitatea aparitiei dislaliilor, a
tulburarilor de voce, a rinolaliilor,copii cu dificultati ale auzului fonematic intampina greutati mai
mici sau mai mari in receptia corecta a vorbirii, ceea ce diminueaza intelegerea continutului
semantic. Dezvoltarea auzului fonematic se poate realiza, la copiiii prescolari, prin jocuri de
ghicirea vocii celor care-i striga, diferentierea unor sunete de altele, imitarea si identificarea unor
animale (sasaitul sarpeslui, al gascanului) iar la cei mari, prin diferentierea si identificarea
sinonimelor, paronimelor,prin recitarea unor porzii ritmice. Dificultatile auzului fonematic sunt
deosebit de evidente in invatarea unei limbi straine, cand subiectul realizeaza cu greu pronuntia
corecta.
Dezvoltarea motricitatii generale si a miscarilor fonoarticulatorii. Sunt importante, in
primul rand, exercitiile generale care fortifica organismul (trunchiul, gatul, membrele). Este indicat
ca aceste exercitii sa se asocieze cu cele de respiratie, pentru a inlesni miscarile complexe ale
grupelor de muschi care iau parte in actul de respiratie si la activitatea aparatului fonoarticulator
in emisia verbala. In scopul dezvoltarii organelor fono-articulatorii se pot folosi exercitii pentru
dezvoltarea miscarilor expresivitatii faciale, linguale, mandibulare, labiale. Sunt eficiente umflarea
alternativa a obrajilor, imitarea ritmica a rasului si a surasului, coborarea ritmica a sprancenelor,
alternativ cu inchiderea ochilor, clipirea ritmica etc.
Educarea personalitatii si facilitarea comportamentelor adaptative. Una dintre
functiile esentiale ale limbajului este cea de reglare si autoreglare, in tulburarile de limbaj, aceasta
functie este sarac reprezentatasi se produc perturbatii in organizarea si sistematizarea activitatii
psihice, ceea ce face sa se reduca increderea an fortele proprii si sa apara o stare de incordare, de
teama fata de impresia pe care o produce celor din jur. La scolarii mari, la puberi si la adolescenti,
prezenta tulburarilor de limbaj determina o intensificare a tulburarilor de personalitate. Astfel,
subiectii respectivi sunt deprimati, anxiosi, nervosi, irascibili, rigizi, retinuti, necooperanti,
frustrati, negativisti, traiesc complexe de inferioritate. In raport de varsta cronologica si mintala a
subiectilor, toate demersurile, ce se subsumeaza educarii personalitatii vor viza urmatoarele
obiective:
- crearea unui tonus psihic pozitiv pentru activitate si pentru antrenarea in procesul
comunicarii
- restabilirea increderii subiectului in fortele proprii
- formarea convingerii ca tulburarile de limbaj nu presupun deficit de intelect
- constinetizarea faptului ca tulburarile de limbaj au un caracter temporar si ele pot fi
inlaturate printr-o terapie logopedica adecvata
- crearea convingerii ca tulburarile de limbaj, odata corectate, nu constituie o frana in
realizarea profesional-sociala a subiectilor.

Tulburări polimorfe
ALALIA
E.Vrasmas si C.Stanica considera alalia cea mai profunda tulburare de elaborare,
organizare si dezvoltare a limbajului, intalnita la copiii ce nu au vorbit niciodata, Acest handicap
presupune imposibilitatea de a vorbi din nastere, cu toate ca nu exista dificultati de ordin senzorial
sau de intelect mari care sa impiedice insusirea limbajului de catre copil. Apar ca majore in acest
handicap dificultatile de realizare a motricitatii sau de perceptie vizuala sau auditiva.

Etiologie
- sifilisul si tuberculoza parintilor;
- alcoolismul parintilor;
- boli grave repetate (encefalita, varicela);
- tonus psihic si motor scazut etc.
 Forme clinice sunt: cu predominanta motorie, cu predominanta senzoriala si cu
predominanta senzo-motorie.
AFAZIA

Afazia reprezinta incapacitatea de a vorbi la o persoana care inainte avea comportament

verbal normal. Afazicul si-a pierdut aceasta capacitate dupa ce dobandise comportamentul verbal.
Caracteristicile afaziei
. Este mai frecventa la varstele adulte sau la batranete.
. Determina modificari profunde in sfera limbajului, iar, la nive-lul personalitatii, se
produc destructurari masive.
Vorbirea este alterata in conditiile pastrarii miscarii automate si voluntare a limbii.
. Apar tulburari ale perceptiei auditive si vizuale, iar in pronuntie se constata ca acele
cuvinte uzuale nu sunt atat de alterate.
. Are loc o scadere a memoriei, gandirii, atentiei si apar tulburari lexice, grafice si de
calcul.
. Se manifesta pierderea abilitatii de a folosi limbajul.
. Subiectul are o tulburare a constructiei spatiale.
. Subiectul are comportamente normale.
. Se pastreaza cuvintele parazite, interjectiile, se manifesta stilul telegrafic.
. Pot aparea, la unele persoane, vorbirea "academica' si un scria servil, tulburari ale
accentului, agramatisme.
. Apar dificultati in enumerarea automata, intoxicatia cu cuvinte. 1
. Apar afectiuni ale vocii, dereglari ale respiratiei, emotii exage-j rate.
. Apar tulburari ale inteligentei.

Etiologia afaziei. Afectiunile creierului, ale SNC, traumatismele cranio-cerebralej

infectiile, intoxicatiile, tumorile cerebrale (rezultate din accidente vascu-j lare cerebrale), diabetul,
intoxicatiile cu dioxid de carbon pot determina] aparitia acestei tulburari polimorfe de limbaj.
Formele afaziei: motorie, senzorială, de conducere.

Tulburări de dezvoltare a limbajului

Mutismul electiv reprezinta o reactie nevrotica pasiva de aparare, care se manifesta printr-
o blocare a vorbirii in conditii de stres afectiv.
Se manifesta prin refuzul partial sau total al copilului de a comunica (verbal) cu anumite
persoane sau in anumite contexte, iar in forme grave se manifesta prin izolare relationala completa.
Acest comportament poate dura zile, saptamani si chiar ani intregi. Este fie situational, adica
copilul refuza sa vorbeasca in anumite momente sau contexte, fie legat de anumite persoane, adica
nu comunica sub nici o forma in prezenta unor indivizi (de regula, adulti).

Etiologie (cauze):
1) psihogena – ironii, atitudini depreciative, apostofrari, ajungandu-se la violente,
agresiuni fizice sau psihice. Efectul poate fi brutal (soc psihologic) sau cumulat (agresiuni
repetate).
2) constitutional – introvertire extrema, anxietate
 3) somatic – internari si convalescente prelungite datorate unor afectiuni grave sau
cronice.
Simptomatologie:
1. Evitarea comunicarii:
a) situational
b) legat de anumite persoane
2. Folosirea unui stil extrem de laconic
3. Atitudine extrem de rezervata
4. Evitarea contactului ocular
5 Rigiditate afectiv-relationala

Se vorbeste despre ˮIntarzierea in dezvoltarea limbajuluiˮ in cazul unui copil care pana la
varsta de 3 ani foloseste un numar redus de cuvinte pe care le pronunta gresit si nu poate forma
propozitii simple. Intarzierea in dezvoltarea limbajul insoteste afectiuni ca: Tulburarile din spectrul
autism, Dificultatile de auz (hipoacuziile), Intarzierea mentala, Intarzierea in dezvoltare, Mutismul
electiv, Paralizia cerebrala (encefalopatia), Afazia de receptie sau poate aparea in caz de
bilingvism.
La baza aparitiei intarzierilor de limbaj stau mai multi factori care pot actiona singular sau
a caror actiune este cumulata: factori care actioneaza in timpul sau dupa nastere si care determina
leziuni cerebrale ale zonelor din creier care controleaza limbajul; factori care au legatura cu boli
cronice sau infectioase pe care le poate dobandi copilul; asa numitii factori psihogeni care presupun
existenta unui mediu nestimulativ pentru dezvoltarea limbajului la copil, exigente crescute din
partea adultilor sau socuri emotionale puternice. De asemenea, exista si o ˮinabilitate verbala
ereditara pe linie paternaˮ care apare mai frecvent la baieti. Cu alte cuvinte, baietelul
dumneavoastra poate vorbi mai tarziu daca tatal si bunicul patern au vorbit, la randul lor, mai
tarziu.
La evaluari suplimentare, copiii cu intarziere in dezvoltarea limbajului pot aparea ca avand
o serie de probleme afectiv-emotionale sau de comportament (de exemplu, pot fi negativisti sau
pot manifesta agitatie psiho-motrica), probleme in sfera intelectuala (unii pot avea intelect liminar
sau chiar deficienta mintala) sau probleme legate de dezvoltarea motorie. Acestea din urma se
refera la insuficienta dezvoltare a musculaturii la nivelul buzelor, limbii sau degetelor.
Terapia de recuperare sau terapia logopedica ar trebui sa inceapa imediat dupa
diagnosticarea copilul, mai ales cand este vorba despre un copil care a atins varsta de 3 ani. Ea
implica o serie de activitati care vizeaza printre altele: gimnastica aparatului fonoarticulator,
dezvoltarea auzului fonematic sau exersarea pronuntarii cuvintelor si formarea propozitiilor.

TULBURĂRILE DE COMPORTAMENT
Comportamentul reprezinta ansamblul reactiilor adaptative, obiectiv-observabile, pe care
un organism prevazut cu sistem nervos le executa ca raspuns la stimulii din ambianta.
Comportamentul este, asadar, expresia exterioara a raporturilor dintre individ si mediu, a
echilibrului pe care individul îl realizeaza în procesul dinamic de integrare în viata sociala si care
este obiectivat, de regulă, într-un sistem de fapte sau de actiuni supuse unei aprecieri morale.
Comportamentul are semnificatie adaptativa si se subordonează unui scop.
Tulburarile de comportament sau modificarile de comportament sunt forme de dezechilibru
psihic, ce implica tulburari în sfera emotional-volitiva, ca urmare a unei leziuni cerebrale pre- sau
post-natale sau ca rezultat al unor structuri psihice morbide de natura sociogena. Aceste devieri de
conduita sunt abateri de la normele starii de sanatate si de la normele morale, cu daune resimtite
în raporturile sociale normale.
Tulburarea de comportament se manifesta prin comportament persistent in directia violarii
drepturilor celorlalti si a regulilor sociale de baza. Criteriile de diferentiere ale unui comportament
normal fata de un comportament deviant difera foarte mult de la o cultura la alta, de la o epoca la
alta. În literatura de specialitate, în afara termenului de "tulburare de comportament" (adoptat de
Comisia de Nomenclatura a Congresului Mondial de Psihiatrie Infantila din 1950), exista
numeroase alte denumiri folosite pentru a desemna aceeasi realitate. Astfel, Yonbrel vorbeste
despre "copilul rau", Wallon despre "copilul turbulent", Beaujean despre "copilul revoltat", Lafon
despre "inadaptare juvenila" etc. (R. Rascanu, 1994). în tara noastra, R. Rascanu, în 1980 a introdus
termenul de "sindrom comportamental" sau "comportamentism".

Caracterizarea persoanei cu tulburare de comportament

Persoana cu tulburare de comportament se deosebeste de cea normala prin faptul ca acest
tip de conduita este oscilanta, pendulând adeseori între agresivitate, iritabilitate, tendinte
necontrolate si necenzu-rate, lipsa stapânirii de sine si neevidentierea autocontrolului.
Putem afirma ca adolescentul/tânarul cu tulburari de comportament îsi dezvolta anumite
trasaturi de personalitate specifice, diferite de cele ale individului cu un comportament normal:
modificari la nivelul structurilor morale (referindu-ne de fapt la lipsa valorilor morale sau la
influenta negativa a celor imorale), modificari la nivelul relatiilor afective (frecvent fiind prezente
atitudini de ostilitate, de neîncredere sau agresivitate), scaderea pragului de toleranta la frustratie
(din cauza egocentrismului ridicat orice renuntare la ceva care-i produce placere este perceputa ca
agresiune asupra propriei persoane), perturbarea sentimentelor de culpabilitate (care fie nu exista,
fie iau forma unei sfidari, culpabilitatea fiind puternic interiorizata), existenta unor puternice
sentimente de devalorizare (cel în cauza autopercepându-se ca fiind o "non-valoare" - apreciere
întarita frecvent atitudinal si verbal si de cei din jur si continuând sa repete comportamente
negative tocmai pentru ca nu-1 crede nimeni bun de ceva sau capabil sa se schimbe), a unor
sentimente acute de injustitie (responsabilitatea pentru comportamentele sale fiind atribuita altor
persoane, sistemului, societatii - "mi se face o crunta nedreptate"). La aceste particularitati
specifice persoanei cu tulburari de comportament putem adauga si existenta contrarietatilor Eu-
lui, acesta, pe de o parte, caracterizându-se printr-o slaba consistenta si echilibru intern (mascate
frecvent prin manifestari perturbatoare gen mânie, negativism, minciuna etc, care indica fals
puterea sau forta Eu-lui, a persoanei) si pe de alta parte, printr-o alterare a relationarii cu persoanele
iubite (acestea devenind doar obiect de satisfacere egoista a nevoilor personale si nu parteneri de
comunicare sau de contopire spirituala). In plus, pot aparea si tulburari de cunoastere, persoana
în cauza traind exclusiv în prezent, faptele actuale fiind percepute de sine-statator, fara nici o
legatura cu experienta trecuta, astfel ca realitatea în care se înscrie persoana cu aceste tulburari
este una eminamente actuala. Pe acest fond, tulburarile de comportament aduc cu ele si perturbarile
de aparare, acestea fiind frecvent de tip defensiv, centrate fie pe gasirea unor scuze sau a unor
mijloace/cai de a scapa de o acuzatie sau dintr-o situatie neplacuta, fie pe identificarea - reala sau
imaginara - a unui vinovat ("tap ispasitor") al actelor sale, fie pe gasirea unui aliat puternic (care
sa-1 sprijine în actiunile sale). De asemenea, mecanismele de aparare ale celor cu tulburari
comportamentale sunt orientate spre gasirea de rezistente la schimbare (mai ales în fata tentativelor
de reeducare, interpretate frecvent ca atac direct la securitatea interioara) si spre descoperirea sau
inventarea de puncte slabe, negative la o persoana valoroasa, cu influenta pozitiva puternica în
grup.
 Tulburarile de comportament produc adeseori si deformarea conceptului de libertate, care,
în interpretarea persoanei cu asemenea comportament, înseamna lipsa oricarei restrictii, a oricarei
exigente sociale, inexistenta oricarei reguli, "libertatea" fiind considerata în acest context sinonima
cu "hiperautonomia" (fiind de fapt o accentuata tendinta spre anarhie). Sentimentele umanitare, pe
fondul tulburarilor de comportament sunt denigrate, persoana respectiva manifestând o opozitie
fatisa fata de sentimente de tipul milei, întelegerii, respectului etc, ridiculizându-le, luându-le în
bataie de joc sau atacând persoanele din jur care le manifesta în comportament (pe care, de altfel,
le considera "slabe").

Imaginea de sine este inadecvata si saraca în privinta structurarii continutului ei. În

subsistemele operationale la nivel psihosocial apar:
- operare preponderent cu pseudovalori;
- precaritate si inadecventa valorica;
- imaturitatea structurilor psiho-afective si sociale ale personalitatii;
- inconsistenta calitativa a constiintei de sine;
- imaturitatea sociala exprimata în mod precar la nivel vocational si axiologic;
- realizarea falsa a imaginii de sine.

Acest mare si grav deficit de maturizare sociala genereaza la nivelul psihicului disfunctii
si chiar diverse forme de dispersie. Marele deficit de la nivel axiologic imprima, printr-o dinamica
speciala a intereselor, o înclinare a tinerilor si a adolescentilor catre trasee facile de ascensiune, de
realizare: fuga catre venit usor (mai ales dupa 1990 la noi în tara si în conditiile trecerii spre
economia de piata), tentatia agonisirii banilor fara scrupule si numai cu un calcul egoist etc.

Incidenta tulburarilor (devierilor) de conduita (de comportament)

Nu exista în literatura stiintifica suficient de multe date calculate pe întreaga populatie

infantila a tarii pe genuri, vârste si mediu social, pentru a putea afirma care este în România
frecventa acestor tulburari de comportament. Totusi, s-au facut studii pe adolescenti si copii (vezi
I. Strachinaru sau R. Rascanu) care au aratat ca pe genuri, distributia tulburarilor de comportament
se exprima în favoarea baietilor fata de fete (unele studii arata un procent de 2 ori mai mari la
baieti, în timp ce altele indica preponderenta 9/1), în timp ce, pe vârste, curba frecventei cazurilor
este mai accentuata între 7-15 ani. Ca raspândire teritoriala, diferenta dintre mediul urban si cel
rural este cu mult în favoarea primului (de 4 ori mai mare fiind procentul de copii/adolescenti cu
tulburari de comporta-ment la oras), poate si pentru ca, la sate, spre deosebire de mediul urban,
supravegherea copiilor de catre parinti este mai stricta, continua, acestia din urma antrenându-si
copiii în munci productive, dându-le astfel ocupatii precise de la o vârsta frageda.
Aparitia tulburarilor cu caracter dizarmonic, devenite trasaturi psihopatice, se poate ordona
în functie de perioadele caracteristice ale evolutiei vietii psihice - în functie de vârsta:

- în prima copilarie si în prescolaritate, viitorul psihopat adult manifesta trasaturi de

comportament îngrijoratoare, exprimate la început prin aberatii minore care se pot amplifica pâna
la manifestari antisociale. De obicei, acestea sunt privite ca dificultati infantile, dificultati de
adaptare, manifestari deviante. Acesti copii se caracterizeaza premorbid prin reactii coleroase
însotite de agresivitate, instabilitate psihomotorie, hiperkinezie, impulsivitate, astfel ca ei sunt
remarcati, fiind capriciosi, egoisti si dornici de a se impune cu orice pret, sensibili la lauda,
sugestibili;
- la vârsta scolara, tulburarile, de obicei, se accentueaza în paralel cu dificultatile de
încadrare în disciplina colectivului clasei, aparând dificultati de învatare, survenite din cauza
preferintei copilului de a se juca în loc de a învata, apoi de a frecventa cinematografele pentru a
viziona filme cu continut violent. în timp, ajungând la un decalaj informational negativ serios în
raport cu colegii, copilul cu tulburari de comportament încearca sa compenseze acest handicap
prin diferite acte pe care el le considera de bravura: turbulenta la ore, insultarea cadrelor didactice
sau a adultilor. Acesti scolari devin adevarate probleme atât pentru parintii lor, cât si pentru
educatori, care au tendinta de a-i trata intempensiv prin masuri drastice. Ca urmare, manifestarile
comportamentale negative se accentueaza, se îmbogatesc si din cauza facilitatii cu care acesti copii
îsi însusesc exemplele "rele" (de fapt, modalitati de conduita mai apropiate de cea personala, dupa
principiul celui mai mic efort);
- la pubertate, incidenta si gravitatea tulburarilor de comportament cresc datorita
modificarilor în reactivitatea nervoasa si a relatiilor noi cu mediul, relatii care tind sa devina tot
mai tensionante si conflictuale.

Etiologia tulburarilor de comportament

Unele tulburari de comportament trec neobservate (cel puțin până la o anumită vârstă), în
timp ce altele se permanentizeaza si se transforma în tulburari de personalitate la vârsta adulta.
Multe dintre tulburari de comportament se instaleaza la vârsta mica, în copilarie, întrucât atunci
structura personalitatii este fragila, usor de influentat de catre altii (mai ales în sens negativ).
1. Bolile organice
a. Epilepsia - ca suferinta centrala, globala - imprima, în timp, trasaturi particulare
personalitatii bolnavului, indiferent de originea si natura lezionala a suferintei devenita cronica.
Interesant este faptul ca subiectii cu devianta comportamentala, recrutati dintre cei cu epilepsie
(având crize comitiale, urmare a unor leziuni centrale, mai ales temporale), afiseaza modificari
comportamentale care devin trasaturi de personalitate. Mai semnificative sunt: vascozitatea
afectiva, adezivitatea si bradipsihia - pe fondul lor putând sa apara manifestari agresive explozive,
manifestari coleroase, ca si descarcari psihomotorii, reactii neurovegetative secundare activarii
instinctelor primare, manifes-tari disforice, dar mai ales acte de natura antisociala. În perioadele
intercritice, precum si postcritice, se instaleaza o serie de înclinatii patologice: atitudini manifest
ostile fata de anturaj (peste care se suprapun tendintele sadice), vagabondajul, înclinatia catre furt,
piromania, minciuna, ca si consumul de alcool în exces, tentatia distrugerii etc.
b. Traumatismele cranio-cerebrale pot determina tulburări de comportament pe
fondul leziunii unor structuri cerebrale, determinând lipsa discernământului, violență fără motiv
aparent, opoziționism constant.
2. Deficiența mintală gravă și severă determină tendința către devianță
comportamentală, cu acte al caror caracter particular reiese din absurditatea actului, individul cu
deficiență mintală fiind caracterizat printr-o sugestibilitate crescuta si absenta unui discernamânt
al faptelor.

3. Bolile psihice: schizofrenia, psihoza maniaco-depresiva si aspectele reactive ale

nevrozei. Minorul cu conduite psihotice, mai ales cel care se apropie de schizofrenie, poate veni
în conflict cu legea penala, cele mai multe infractiuni putând fi comise în perioada initiala denumita
"perioada medico-legala", mai ales la vârste tinere (pubertate si adolescenta). Devianta,
infractiunile comise de schizofreni atrag atentia prin ferocitatea lor, pastrând permanent
amplitudinea si amprenta patologicului. Acestea sunt însotite de o atitudine de indiferenta si
afectivitate tacita, dar motivational se apreciaza ca actele lor aberante ramân fara mobil, au caracter
ilogic, absurd sau pot fi explicate prin idei delirante. Gama tulburarilor comportamentale se extinde
de la fapte/acte minore ca iritabilitate, reactii de demisie etc, putând ajunge la furturi, prostitutie,
perversiuni sexuale si omucideri. S-a constatat ca, dupa comiterea actului respectiv, psihoticul nu
manifesta nici o remuscare, ramâne pasiv si indiferent, privind ca un strain rezultatele propriilor
sale fapte. în cadrul examinarii medicale de specialitate se detecteaza elemente ale unui
comportament de tip hebefreno-catatonic, ori de alta natura discordanta: autism, ideatie deliranta,
stari de depersonalizare etc.
4. Factorii genetici: Exista studii care au depistat o legatura între factorii genetici si
comportamentul deviant, studii care sustin ca din parinti cu tulburari de comportament (de
personalitate) se nasc copii cu comportamente de tip deviant (deci, se sustine caracterul
transmisibil, mostenit al tulburarilor de comportament, luând drept punct de plecare anumite
aberatii cromozo-miale transmise de la parinti la copii).
5. Cauze sociale: cadrul intrafamilial si cel extrafamilial (strada, prietenii, scoala,
mijloacele de transport, mijloacele mass-media - TV, radio, ziare, carti etc). Cele mai frecvente
cauze tinând de mediul ambiant care favorizeaza aparitia comportamentului deviant la minori pot
îmbraca urmatoarele aspecte:
- Conflictele intrafamiliale si dezorganizarea familei. Acestea se regasesc cu o frecventa
maxima: 80% dintre minorii cu probleme comportamentale provin din familii destramate. Aceste
situatii pot declansa la copil tulburari emotionale si tendinte patologice care se vor traduce prin
devieri comportamentale.
- Disocierea grupului familial prin boli cronice grave sau prin decesul unui parinte poate
crea familiei, pe lânga o privatiune economica, si o frustrare emotionala. Aceasta frustrare poate
induce o stare de anxietate si un sentiment de singuratate.
- Disocierea familiei prin divort devine pentru copil un fapt iremediabil. Disputele
premergatoare, tensiunile excesive dintre parinti sau un parinte brutal, alcoolic si care provoaca
certuri (mai adesea acesta fiind tatal) duc la o serie de situatii fara echivoc din partea acestora care,
pe lânga anxietatea si insecuritatea insuflate copilului, îi pot crea acestuia unele resentimente sau
pot constitui pentru el un model negativ de imitat.
- Deficientele în atitudinea educativa a părinților (agresivitatea, despotismul, pisalogeala
etc.) determina, la copil si ulterior la tânar, reactii de indisciplina, incapacitate de acomodare,
iritabilitate etc.. Relatiile dificile cu părinții, care nu poate satisface trebuinta de afectiune a
copilului, îl vor situa pe acesta în permanenta în cadrul unor carente afective si de securitate.
- Demisia din rolul parental și încredintarea copilului unor "organizatii anonime"
(gradinita, scoala etc), reflectând tendinta familiilor de dezangajare fata de sarcinile afective si
educationale, conduce, în lipsa supravegherii parentale directe, la frustrarea de autoritate; copilul
se simte prea rapid independent si autonom, ceea ce poate antrena tulburari comportamentale, mai
ales daca în jurul sau exista exemple negative.

- Pseudodebilitatea mentala a parintilor, caracteristica mediului subcultural, prezinta

multiple implicatii comportamentale cu caracter deviant si este legata de carentarile si neglijentele
educative prezente în acest mediu.
- Prelungirea scolarizarii obligatorii face, paradoxal, pentru copiii cu intelect de limita, sa
apara o sursa de inadaptare si de esec, fapt ce îl antreneaza pe copil pe calea delincventei.
 - Precocitatea pubertatii si sexualitatii, care se manifesta în conditiile actualei etape de
explozie tehnica si economica, se pot constitui într-un focar generator de delincventa juvenila si
ridica probleme chiar si unor adolescenti cu dezvoltare normala.
- Solicitarile mass-media, care au o influenta din ce în ce mai mare si care, înlaturând
reflectia si meditatia, favorizeaza reactii impulsive sau de satisfacere imediata a trebuintelor.
- Transformarile demografice, legate de transferul dinamic al populatiei în cadrul
urbanizarii, impun stresuri inevitabile, prin schimbarea brusca a modului si a ritmului de viata,
perturbându-i mai ales pe tineri, facându-i vulnerabili în fata numeroaselor tentatii din noul univers
care le este strain.
- Calamitatile (de genul razboaielor) sporesc frecventa si intensi-tatea manifestarii acestor
tulburari de conduita.
- Influenta normei de grup (un comportament de tip negativ, de regula, care daca este
promovat de seful/liderul gastii/bandei, va fi imitat - prin contagiune si supunere la norma de grup
- de catre ceilalti membri ai grupului respectiv).
6. Structura de personalitate. Putem afirma cu tarie ca aceste tulburari de comportament se
instaleaza si se dezvolta pe un anumit fond psihic, de regula mult mai usor la un copil/adolescent
cu o strucutra de personalitate dezechili-brata, imatura, usor sugestionabil si influentabil, cu o
imagine de sine neformata înca sau deformata (în sensul subestimarii de sine) cu o
slabiciune/înclinatie spre ascensiune/realizare rapida (cu minim de efort) si spre atitudini si
comportamente socante, iesite din comun, spectaculoase în sine. La aceste persoane, conditionarea
negativa a climatului microsocial se aseaza pe o structura labila, fragila de personalitate, la care,
incompetenta educativa, lipsa de pricepere, dezinteresul afectiv al adultilor întretin dezvoltari
aberante.

Terapia tulburarilor de comportament

Aspecte terapeutice. Problema tratamentului tinerilor si adolescen-tilor cu tulburari de

comportament este dificila si complexa. Ea necesita o sinteza complexa a cauzelor, a modului în
care s-au produs si a aspectelor clinice, în scopul unor masuri profilactice si terapeutice, în vederea
prevenirii recidivei, a recuperarii si a reintegrarii sociale.
Fata de dezvoltarea dizarmonica a personalitatii, atitudinile terapeu-tice pot fi sistematizate
astfel:
A. Aspectele profilactice. Profilaxia, alaturi de mijloacele medicale, implica o serie de
aspecte de interventie la nivelul structurii si relatiilor familiale, a posibilitatilor de influentare a
familiei, a problemelor general-educative, ca si psiho-pedagogice.
O prima masura este aceea a sfatului genetic acordat persoanelor predispuse sau care
prezinta trasaturi de personalitate evident anormale si traind într-un mediu familial deficitar în
ideea de a nu avea copii, fapt care, practic, se realizeaza cu foarte mari dificultati.

Datorita acestui aspect de importanta primordiala, în profilaxia primara a dezvoltarii

dizarmonice de personalitate ramâne, în primul rând, complexul de masuri în domeniul igienei
mintale si al psiho-pedagogiei.
Stiind ca însusirile patologice ale personalitatii la vârstele mici au un caracter relativ
instabil si ca atare reversibil, subliniem rolul covârsitor al educatiei în sensul larg al cuvântului si
al mediului social în corectarea acestei instabilitati. O educatie echilibrata, îmbinând armonios
sanctiunea cu recompensa, însotita de o atmosfera echilibrata, constituie elemente care limiteaza
extinderea si agravarea trasaturilor psihopatice ale deviantei, inadecventei. Atunci când influentele
familiei sunt net defavorabile, atitudinea noastra va consta în scoaterea copilului din mediul
respectiv, despartind copilul de parintii care prezinta de obicei ei însisi trasaturi psihopatice, în
vederea prevenirii identificarii cu acestia si a imitarii conduitelor lor.
Corelarea acestor masuri în cadrul unui program de genul "promovare a sanatatii" (OMS),
aplicat în practica, cu grija si cu rabdare, ar putea, în principiu, reduce pâna la un punct
morbiditatea prin psihopatii.
B. Tratamentul medicamentos este prescris de medic în functie de natura nosologica si
clinica a tulburarilor de comportament, de stadiul evolutiv si de vârsta pacientilor. Unele trasaturi
psihopatice si în special reactiile de tip excitabil pot fi influentate de medicatia psihotropa; în afara
actiunii lor propriu-zise, psihotropele sporesc întotdeauna permeabi-litatea psihica, oferind o mai
buna inductie abordarilor psihoterapeutice si o mai mare deschidere spre mijloacele
psihosocioterapeutice.
În functie de simptome se pot utiliza si alte medicamente ca neurolepticele, sedative sau
tranchilizantele. Tratamentul psihotrop efectuat în clinicile de psihiatrie este rezervat mai ales unor
faze acute de decompensare comportamentala. Datorita randamentului activitatii prin efectele
secundare pe care le produce acest tratament, se impune totodata luarea altor masuri de ordin
psihosocioterapeutic.
Ca regula generala, se recomanda durata lunga a psihoterapiei, a contactului terapeutului
cu pacientii, actiunea psihoterapeutica având în acest caz un rol educativ. în procesul complex de
restructurare a perso-nalitatii se vor indica pacientului acele conditii de viata, ambianta familiala
si profesionala în care trasaturile lui patologice au un minim de sanse de a se exprima. în toate
cazurile, psihoterapia trebuie sa se extinda si asupra mediului familial, chiar daca acesta a fost
generatorul traumelor conflic-tuale. Familia va fi influentata (educata) sa înteleaga necesitatea
încadrarii adecvate a copilului, chiar daca minorul corespunde idealurilor sale.

TULBURAREA DE OPOZIȚIONISM
Tulburarea de opoziționism provocator face parte dintr-un grup de tulburări
comportamentale disruptive care includ tulburarea de conduită și tulburarea de deficit de atenție și
hiperactivitate.
Tulburarea de opoziționism provocator se pliază pe un tipar de comportamente
ostile și provocatoare direcționate spre figurile de autoritate. Copiii și adolescenții în cazul cărora
se regăsește tulburarea de opoziționism provocator se comportă rebel, sunt încăpățânați, întră în
conflicte cu adulții și refuză să se plieze pe regulile fixate de aceștia. Deseori, copiii și adolescenții
cu tulburare de opoziționism provocator au ieșiri de furie și întâmpină dificultăți mari în controlul
stărilor intense.

Cauze. Experții în psihologie nu au elucidat care sunt factorii preciși care ar cauza
această tulburare comportamentală însă, au ajuns la un consens cu privire la un cumul de factori
responsabili pentru manifestare ei. Aceștia sunt factori biologici, psihologici și factori de risc
social.
Din punct de vedere biologic, cea mai ridicată predispoziție ar prezenta-o copiii
care au părinți cu istoric de ADHD, tulburare de opoziționism provocator sau tulburare de
conduită; cei care au părinți care manifestă o tulburare afectivă, cum ar fi depresia sau tulburarea
bipolară sau care prezintă probleme de consum de alcool sau abuz de substanțe. Ar fi expuși la risc
și copiii care au deficiențe cerebrale în zona de judecată și control al impulsului, care manifestă
dezechilibru chimic, care au fost expuși la un mediu toxic, care au fost subnutriți sau cei ai căror
mame au fumat în timpul sarcinii.
Privind mai atent spre factorii psihologici, specialiștii au determinat ca factori de
risc pentru tulburarea de opoziționism provocator relația deficitară cu unul sau ambii părinți; un
părinte absent sau neglijent; dificultatea de a relaționa din punct de vedere social sau lipsa acestei
abilități
Factorii sociali de risc luați în considerare de experții în psihologie pentru
tulburarea de opoziționism provocator sunt situația economică precară, mediul haotic, abuzul,
neglijența, lipsa supravegherii, disciplina inconsistentă și instabilitatea familială.
Manifestări
Un copil cu tulburare de opoziționism provocator are conflicte dese cu părinții și
uneori sfidează autoritatea, mai ales atunci când sunt obosiți, supărați sau le este foame. Uneori,
manifestările tulburării de opoziționism provocator apar pe fondul perioadelor de tranziție,
stresante sau de criză, lucru care face și mai grea diferențierea pentru părinți sau profesori.
Pentru ca tulburarea de opoziționism provocator să fie diagnosticată, specialistul va
trebui să fie atent la tiparele de comportament ale copilului și va aprecia dacă aceste
comportamente specifice sunt negative, ostile și sfidătoare și sunt constante, durează cel puțin de
șase săptămâni, sunt excesive în comparație cu unele comportamente asemănătoare specifice
vârstei, provoacă disfuncționalități familiei sauclasei și nu în ultimul rând, este direcționat spre
figurile de autoritate.
Studiile de specialitate identifică o serie de simptome pentru tulburarea de
opoziționism provocator:
Ieșiri nervoase frecvente;
Certuri excesive cu adulții;
Refuzul activ față de complianța la solicitări sau reguli;
Punerea sub îndoială a regulilor;
Enervare și supărare intenționată a celorlalți;
Manifestare frecventă a iritării față de ceilalți;
Învinovățirea altora pentru greșeli;
Izbucniri de furie frecvente;
Atitudine răzbunătoare.
Recent s-a descoperit că simptomele de tulburare de opoziționism provocator pe
care le manifestă fetele sunt diferite de cele manifestate de băieți. Ele vor fi mai înclinate spre a
îndrepta latura agresivă spre cuvinte sau spre comportamente indirecte cum ar fi minciuna sau
lipsa de cooperare.

Intervenții corective / recuperative

Tratamentul pentru tulburarea de opoziționism provocator urmează în cele mai

multe cazuri o combinație dintre următoarele alternative:
Terapie de familie și training de management parental – în cadrul acestui tip de terapie
familia sau alți aparținători ai copiilor sunt învățați tehnici specifice de disciplinare și modalități
eficiente de modificare sau achiziție a comportamentelor noi.
Rezolvarea de probleme din punct de vedere cognitiv și achiziția abilităților – care au
scopul de a reduce comportamentele nepotrivite și disfuncționale. Prin rezolvarea de probleme
copilul învață să privească problemele în diverse modalități și este încurajat să găsească soluții
diverse din punct de vedere cognitiv.
Programe de învățare a abilităților sociale și programe implementate în regim școlar – cu
rolul de a învăța copiii și adolescenții de a relaționa pozitiv și eficient cu persoanele din cercul
social. Implementarea programelor în școală crește șansele achiziției abilităților.
Medicația – poate fi recomandată de către medicii psihiatrii pentru a ajuta la controlul
simptomelor severe și supărătoare ale tulburării de opoziționism provocator sau la ameliorarea
unor simptome care interferează cu această tulburare și țin mai degrabă de anxietate, depresie sau
ADHD. Medicația nu se administrează independent de tratamentul psihoterapeutic.

TULBURĂRILE POLIMORFE
TULBURĂRILE DIN SPECTRUL AUTISMULUI

Deși evidențele iniţiale au arătat că autismul infantil e observat în copilărie şi documentele

descriu comportamentul autist la copii, acum este clar că autismul e văzut ca o tulburare care
marchează tot parcursul vieţii, al cărei tip şi severitate se modifică în timp, odată cu dezvoltarea
individului, mai ales în lipsa unor intervenţii terapeutice specifice (Exkorn, Karen Siff , 2010).
Odată cu publicarea DSM-V (2013), în acord cu ICD-11 (manualul Organizației Mondiale
a Sănătății pentru diagnosticarea tulburărilor psihice, în curs de publicare la acel moment) a fost
statuată categoria de Tulburări din Spectrul Autismului - TSA (Autism Spectrum Disorders - ASD)
și, foarte important, faptul că aceste tulburări însoțesc persoana întreaga sa viață.
Tulburările din Spectrul Autismului sunt definite de un curs caracteristic, marcat de
comportamente particulare. Criteriile de diagnostic (DSM-V, 2013) sunt complexe și presupun
câteva axe majore.
Deficiențe persistente în comunicarea socială și interacțiunile sociale în contexte multiple,
manifestate (în mod curent sau în istoric)
Deficite în reciprocitatea social-emoțională de tipul apropiere socială anormală, eșec în
conversația funcțională, lipsa capacității de împărtășire a intereselor și emoțiilor, incapacitatea de
a iniția interacțiune socială sau de a răspunde la interacțiunea socială;
Deficite în comunicarea verbală și non-verbală implicată în interacțiunea socială, precum
deficite majore de limbaj, tulburări structurale de comunicare, pattern-uri bizare de comunicare
verbală, integrare slabă a comunicării nonverbale, deficite de menținere a contactului vizual,
dificultăți de înțelegere și utilizare a gesturilor, uneori lipsa expresiei faciale sau expresie facială
neutră;
Deficite în dezvoltarea, menținerea și înțelegerea relațiilor sociale – dificultăți de adaptare
a comportamentelor la contexte sociale variate, dificultăți în jocul imaginativ și în legarea
prieteniilor, absența interesului pentru persoane de aceeași vârstă.
Comportamente, interese și activități restrictive și repetitive
Mișcări stereotipe, repetitive; utilizarea obiectelor și a cuvintelor în mod repetitiv și
stereotip;
Rigiditate și aderare inflexibilă la rutine, pattern-uri ritualice de comportament verbal sau
nonverbal; stres intens la schimbări de detaliu din mediu, dificultate maximă la situații de tranziție;
Interese restrictive și fixe, exacerbate în intensitate și focusare, atașament sau preocupare
excesivă pentru obiecte neobișnuite.
 Hiper- sau hiporeactivitate la elemente senzoriale: indiferență la durere sau temperaturi
excesive, reacție la sunete sau texturi neobișnuite, dar lipsă de reacție la cele obișnuite, tendința de
a mirosi sau atinge excesiv obiecte neobișnuite, fascinație pentru lumini.
Simptomele trebuie să fie prezente în prima perioadă de dezvoltare, dar este posibil să nu
devină manifeste decât în momentul în care cerințele sociale depășesc capacitățile de adaptare.
Tabloul simptomatologic poate fi compensat în timp prin strategii de învățare.
Simptomele cauzează dizabilități semnificative în ariile sociale și/sau ocupaționale ale
funcționării curente.
De multe ori, anormalităţile comportamentale sunt observabile de la cele mai fragede vârste
– 12-24 de luni, dar uneori simptomatologia severă poate fi observată și înainte de 12 luni (DSM-
V, 2013) sau chiar de la 6 luni (Dobrescu, Iuliana, 2010). În alte cazuri, simptomatologia evoluează
discret, subtil. Se poate constata o perioadă de dezvoltare normală, urmată de un platou al
dezvoltării sau de regresie şi manifestarea simptomelor autiste, după vârsta de 24 de luni (DSM-
V, 2013; Marcelli, 2003).
Autismul poate apărea în asociere cu alte dificultăţi în comportament cum ar fi
hiperactivitatea şi agresivitatea/autoagresivitatea la un nivel atât de ridicat încât necesită intervenţii
adiţionale celor menite să lupte cu autismul propriu-zis (Exkorn, Karen Siff, 2010), dificultăți de
limbaj, deficite comportamentale (DSM-V, 2013).
Urmare a tabloului de manifestări observabile de la vârste mici, descrise anterior,
tulburările din spectrul autismului au o serie de consecințe funcționale. Sunt cunoscute dificultățile
de învățare cu care se confruntă persoanele cu autism, mai ales în sfera socială și, particular, în
relaționarea cu cei de aceeași vârstă cronologică, atunci când ne referim la copii Ceea ce copiii
tipici învață în mod natural, prin mecanisme de imitație, condiționare, descoperire sau încercare-
eroare, copiii cu TSA trebuie îndrumați în mod specific și structurat pentru a forma și dezvolta
achiziții de limbaj verbal și nonverbal, comportamente de autonomie și igienă personală sau
comportamente sociale. Învățarea și educația continuă pe tot parcursul vieții, achizițiile (inclusiv
interesul manifest pentru interacțiuni sociale) înregistrându-se mai ales începând cu perioada
copilăriei mari, în timp ce, în adolescență, se pot constata îmbunătățiri majore sau, dimpotrivă,
deteriorări cognitive și sociale. O altă categorie de consecințe funcționale ale particularităților
autiste constă în rigiditate: insistența pe rutine și aversiunea pentru schimbare au efecte asupra
alimentației, somnului, igienei, întregii vieții cotidiene tipice, în care neprevăzutul situațiilor este
o constantă. Capacitățile de adaptare sunt mult sub nivelul coeficientului de inteligență.
Sunt utilizate o serie de instrumente de evaluare pentru a identifica tulburările din spectrul
autismului în mod corect, la o vârstă cât mai fragedă, dar și la vârste mai mari. Asemenea teste de
evaluare/diagnoză sunt fie de tipul chestionarelor descriptive, utilizând informațiile date de
aparținători, fie de tipul scalelor de observare a comportamentului subiectului. Astfel, trecem în
revistă unele dintre aceste instrumente:

Teste de tip screening, pentru vîrste mici (1-2 ani) – Autism Diagnostic Observation
Schedule (ADOS), Autism Diagnostic Interview (ADI), Checklist for Autism in Toddlers
(CHAT), Pervasive Developmental Disorder Screening Test (PDDST) (Chez, 2008; Gallo, 2010);
Childhood Autism Rating Scale (CARS) – chestionar descriptiv bazat pe observațiile
părinților asupra comportamentului copilului, având ca rezultat obținerea unui scor statistic de
posibilă prezență a autismului (Chez, 2008);
Garland Autism Rating Scale (GARS) – chestionar vizând simptomatologia, pe axele
majore ale socializării, limbajului și comunicării (Chez, 2008);
 Australian Scale for Asperger’s Syndrome și Asperger Syndrome Diagnostic – dedicate
diagnosticării Sindromului Asperger, în versiuni pentru copil și adult (Chez, 2008).
În prezent, majoritatea specialiștilor sunt de acord asupra poligeniei autismului, iar diferite
studii încearcă să elucideze acest aspect.
Studiile neurobiopsihologice se concentrează asupra trăsăturilor autismului, în încercarea
de a descoperi deficitul sau deficitele cognitive fundamentale ce se află în spatele anormalităţilor
comportamentale specifice tulburărilor din spectrul autismului. Se presupune că există deficite
cognitive fundamentale în funcţiile executive, în coerenţa centrală şi în elaborarea unei teorii a
minţii.
O altă teorie neuropsihologică despre autism afirmă ca persoanele autiste au o slabă
coerenţă centrală (Dobrescu, 2010). Ca dovadă în susţinerea acestei teorii este faptul că autiştii nu
pot deosebi tipare, modele sau stimuli într-un context cu înţeles, spre deosebire de o persoană care
nu suferă de această tulburare.
În ciuda deficitelor din sfera comunicării şi interacţiunilor sociale, indivizii cu autism pot
manifesta abilităţi extraordinare şi surprinzătoare în diferite domenii, precum muzică, artă, calcule
matematice sau capacităţi mnezice
O a treia ipoteză neuropsihologică sugerează că indivizii autişti au un deficit în a crea o
părere despre sine sau o teorie despre starea mintală internă a celorlalţi, cum ar fi dorinţele şi
credinţele lor (Dobrescu, 2010; Gallo, 2010). Acest deficit este observabil atunci când unui individ
autist i se cere să prevadă comportamentul unei alte persoane dupa ce s-a luat în considerare
posibilitatea ca informaţia dată acelei persoane poate fi falsă sau că individul ar putea avea o opinie
greşită. Un astfel de exemplu este ilustrat de nereuşita copiilor autişti la următorul test: subiectului
i se cere să prevadă dacă o persoană ar mai cauta un anumit obiect care a fost mutat de la locul sau
original (din punctul A în punctul B) în timpul cât persoana a fost afară din încăpere. Copilul autist
nu e capabil să ia în considerare faptul că persoana respectivă nu poate şti că obiectul a fost mutat
(din punctul A în punctul B), întrucât era absentă la această mutare. El va răspunde că persoana va
căuta obiectul în noua locaţie (punctul B).
În ceea ce priveşte tabloul reactivităţii senzoriale specifice în TSA, mulţi părinţi descriu
sensibilitatea exagerată a copilului autist faţă de anumite gusturi, mirosuri, texturi, diferenţe de
temperatură ale mediului, paletă cromatică, precum şi reacţiile paroxistice ale copiilor respectivi
consecutive expunerii la anumiţi stimuli (Cucuruz, Daniela, 2004), simptomatologie prezentă, de
altfel, și în DSM-V (2013) ca un criteriu de diagnosticare.
Evaluarea ataşamentului la copiii mici cu TSA demonstrează faptul că aceşti copii se
caracterizează prin ataşament de tip insecurizant, iar nivelul scăzut al dezvoltării creşte ponderea
dezorganizării comportamentelor de tip ataşament (Naber, F.B. et al., 2007). Această concluzie a
fost elaborată în urma evaluării cu SSP (Strange Situation Procedure) a copiilor cu TSA,
comparativ cu loturi de copii cu deficienţă mintală, tulburări de limbaj şi copii tipici.

Studiile din ultimii 15 ani demonstrează că autismul are o bază biologică, dar mecanismele
patogenice nu au fost, deocamdată, complet elucidate.
Intervenţii terapeutice și educaționale
Cei mai mulți autori sunt de acord asupra faptului că intervenţia precoce are un rol major
în scăderea deficitelor tipice tabloului TSA (Gallo, 2010; Chez, 2008; Corsello 2005). Pe lângă
diagnosticarea din timp, un pas critic în tratamentul unui copil autist este o evaluare iniţială foarte
minuţioasă. Această evaluare necesită prezenţa unei echipe multidisciplinare de medici, incluzând
un psiholog care să testeze abilităţile intelectuale, unui logoped care să evalueze limbajul, un
consultant în educaţie care să determine aptitudinile de citire şi comportament şcolar, un psiholog
sau psihiatru care să descopere potenţialele probleme de comportament (Predescu, L., 2011).
Deşi nu există tratament pentru vindecarea autismului, medicii recomandă anumite
medicamente pentru ameliorarea simptomatologiei date de co-morbiditățile autismului, precum
hiper- sau hipo activitatea, deficitele de atenție sau tulburările anxioase.
Pe de altă parte, specialiștii sunt în consens în ceea ce privește impactul important pe care
o intervenție adecvată și precoce îl poate avea asupra scăderii deficitelor. Ţinta intervenției este
(Exhron, Karen Siff, 2010):
să faciliteze dezvoltarea socială şi a limbajului;
să scadă frecvența și intensitatea problemelor comportamentale (comportament ritualistic,
agresivitate sau hiperactivitate);
să determine dezvoltarea unor aptitudini pentru funcţionarea independentă; să ajute
familiile să facă faţă bolii.
Intervenţiile de tip comportamental, care se pare că au rezultatele cele mai bune
(Ammerman ed., 2006; Gallo, 2010) diferă de la unele simple, cum ar fi modelarea antecedentelor
(prevenirea unor schimbări care sunt pe cale să apară, pentru a limita traumele ce rezultă în urma
unei schimbări abrupte) până la încercarea de a învăţa persoana cu autism să dezvolte
comportamente care să le înlocuiască pe cele aberante existente (să dea mâna în loc să atingă pe
cineva într-un mod nepotrivit atunci când îl salută) sau să poarte o conversație funcțională
(www.lovaas.com). Antrenamentul pentru dezvoltarea aptitudinilor sociale, bazat tot pe principii
comportamentaliste, este util copiilor cu autism care au limbaj verbal funcțional, precum și
adolescenţilor şi adulţilor cu autism. Rezultate importante s-au obţinut şi în încercarea de a învăța
un adult autist să dezvolte strategii sociale pentru a se menține într-un loc de muncă plătit (Jordan,
Rita, 1997).
Dezvoltată de către Eric Schopler la Universitatea North Carolina, începând cu anii ’70
(Ammerman ed., 2006), Metoda TEACCH - Tratament and Education of autistic and related
Communication Handicapped Children (Powers, M., ed., 2000) are la bază principii cognitiv-
comportamentale, utilizând regulile și consecințele comportamentelor pentru a impune structură
și a stimula atenția. TEACH își propune să dezvolte abilitățile individului cu autism astfel încât să
atingă independența și integrarea în comunitate (Ammerman ed., 2006). Pentru aceasta, fiecare
copil este atent evaluat și se elaborează un program strict individualizat, fundamentat pe abilitățile
pe care le are (Ammerman ed., 2006).
Metoda TEACH se desfășoară exclusiv instituționalizat și structurează toate experiențele
de învățare pornind de la patru elemente (Powers, M., ed.,2000):
- Organizarea spaţiului fizic în care se desfăşoară activităţile. Spațiul de învățare este vizibil
delimitat pentru fiecare activitate specifică în parte, astfel încât îi ajuta pe copii să îşi amintească
şi să identifice unde anume se desfășoară o anumită activitate.

- Structurile vizuale ale spaţiilor în care se desfăşoară activităţile îl ajută pe copil să îşi
concentreze atenţia pe aspectele relevante ale sarcinii. Focalizarea atenţiei este mijlocită şi de
blocarea stimulior perturbatori; un loc anume, după un paravan unde se află o măsuţă, este ideal
pentru activităţile de tip cognitiv.
- Programele individualizate şi structurarea timpului în care se desfăşoară activităţile
specifice. Structurarea timpului se face cu ajutorul orarelor vizuale (care pot fi cu obiecte, poze,
pictograme sau scrise). Aceste orare pot fi planificate pe durata unui an, a unei luni, săptamâni sau
zile şi au ca scop pregătirea copilului pentru anumite acţiuni desfăşurate pe parcursul unor intervale
de timp, făcând predictibilă activitatea următoare – când şi ce anume are copilul de făcut.
- Structurarea sarcinilor. Copilul este informat asupra ceea ce trebuie să facă în timpul
activităţii ce trebuie desfăşurată în mod independent. Materialele pentru activităţi sunt plasate în
partea stângă, iar odată cu terminarea acestora, copilul le va plasa în partea dreaptă; de asemenea,
o sarcină poate fi însoţită de indicatori vizuali (pictograme, coşuleţe separate, numerotare sau
indicarea prin săgeţi), care vor ajuta copilul să înţeleagă de unde, cum începe şi cum se termină o
activitate.
O altă metodă de tip cognitiv-comportamental destinată copiilor cu autism este Picture
Exchange Communication System – PECS, care are drept scop învățarea abilităților fundamentale
de comunicare de către cei cu tulburări severe de comunicare (Kearny, 2008). PECS folosește o
serie de cartonașe imprimate cu imagini / poze ale obiectelor uzuale. Esența metodei este
dezvoltarea unui sistem de comunicare alternativ, în care copilul cu autism utilizează imagini ale
realității pentru a-și exprima dorințele și nevoile. Inițial, copilul învață valoarea unei imagini a
recompensei, învățând să facă schimbul între imaginea recompensei și recompensa reală.
Treptat, copilul nonverbal învăță să comunice cu ajutorul PECS și chiar să formuleze
propoziții (Kearny, 2008). PECS este utilizat ca adjuvant în stimularea comunicării verbale sau ca
sistem alternativ de comunicare pentru cei care nu pot dezvolta limbaj verbal, în asociere cu
intervenția ABA sau de sine stătător (Kearny, 2008).
Un alt tip de intervenție, care iese de sub umbrela principiilor cognitiv-comportamentale,
este Floor-Time Play Therapy, inițiată de Stanley Greenspan în cadrul George Washington
University, la sfârșitul anilor ’90 (Greenspan, Wider, 1998, apud Ammerman ed., 2006).
Ca terapie individuală bazată pe relaționare, Floor-Time Play Therapy se concentrează pe
trăirile emoționale experimentate în cadrul relaționării, în funcție de nivelul de dezvoltare,
diferențele individuale și capacitatea de înțelegere a copilului. Premisa teoretică a acestei
intervenții constă în ideea că simptomatologia este secundară dificultăților de procesare biologică
(Ammerman ed., 2006). Adultul urmează copilul pentru a iniția comunicare și interacțiune,
ajutându-l să exploreze și să învețe despre lucruri care îl interesează. Odată ce copilul și adultul
sunt angajați în interacțiune, se urmărește creșterea numărului de inițiative sociale și răspunsuri
contingente, numite cercuri de comunicare, obținându-se astfel scăderea sensibilităților senzoriale
și creșterea capacității de reciprocitate socială (Ammerman ed., 2006).
Incluziunea, ca metodă de intervenție, se fundamentează pe drepturile copilului și
urmărește să ofere copilului autist modele de comportament corespunzătoare prin introducere lui
în școala de masă (în program parțial sau complet). Incluziunea se referă la plasarea fizică și nu la
aplicarea curriculei tipice la copilul cu autism (Ammerman ed., 2006). Această plasare fizică în
școala de masă are ca beneficiu secundar educarea copiilor tipici în ceea ce privește valorile sociale
de tipul nediscriminării și altruismului. Colegii tipici sunt considerați factori de intervenție cu
impact major, date fiind dificultățile sociale majore pe care le întâmpină copiii cu autism. Instruirea
în mediul natural școlar permite utilizarea evenimentelor firești ca un context în care copilul cu
autism poate învăța abilități specifice (Ammerman ed., 2006). Un argument pentru incluziune
constă în faptul că autiștii nu transferă cu ușurință abilitățile sociale învățate cu adulți către
relaționarea cu copii de aceeași vârstă (Rogers, 2000 apud Ammerman ed. 2006), incluziunea fiind
o modalitate de generalizare a comportamentelor. Această perspectivă este contrabalansată de
evidența faptului că autiștii au abilități scăzute de imitație și interes scăzut pentru copiii de aceeași
vârstă (Ammerman ed., 2006).
 TULBURAREA DE DEFICIT DE ATENTIE SI HIPERACTIVITATE

Tulburarea de deficit de atentie si hiperactivitate (ADHD) este o tulburare de

neurodezvoltare care are cauze neurobiologice. Desi exista unele ipoteze despre determinarea
genetica a acestei tulburari, acest fapt nu este inca clar dovedit, fiind nevoie de cercetari
suplimentare pentru a stabili ce anume determina aceasta afectiune.
ADHD poate aparea ca urmare a afectarii creierului copilului in timpul dezvoltarii fetale,
la nastere sau dupa nastere dupa producerea unor traumatisme, leziuni, infectii, din cauza lipsei
temporare de oxigen sau a altor afectiuni congenitale. Astfel, incidenta ADHD este semnificativ
mai crescuta in randul acestor categorii de risc, la care se adauga si categoria copiilor prematuri
sau cu greutate foarte mica la nastere. De asemenea, stress-ul, fumatul, consumul de droguri, alcool
si medicamente interzise in timpul sarcinii sau alte afectiuni medicale ale mamei in timpul sarcinii
pot determina tulburarea ADHD la copil. In acelasi timp, copiii cu un istoric timpuriu de abuz,
neglijare si abandon manifesta simptome specifice ADHD, desi in cazul acestora este mult mai
probabila existenta unei tulburari de atasament.
Tipuri de ADHD:
• ADHD in care predomina neatentia - mai frecvent in cazul fetelor. Presupune un sablon
consistent si vizibil de dificultati de concentrare a atentiei, in special in sarcinile care implica un
efort mental sustinut (cum sunt sarcinile scolare), dificultati de organizare si planificare a
activitatilor simple de zi cu zi, distractibilitate, superficialitate si neglijenta in privinta bunurilor
personale si activitatilor de realizat, dificultati in a intelege instructiuni verbale complexe, in a
ramane la subiect in timpul unei conversatii si dificultati in a povesti coerent o intamplare.
• ADHD in care predomina hiperactivitatea si impulsivitatea - mai frecvent la baieti.
Implica o activitate motorie excesiva, o stare permanenta de agitatie, vorbit excesiv, lipsa rabdarii
si incapacitatea de a amana gratificarea, nevoia de a primi pe loc ceea ce isi doreste, asumarea unor
comportamente riscante fara o anticipare corecta a consecintelor sau a pericolului.
De multe ori, copilul prezinta toate cele trei elemente descriptive ale acestei tulburari:
hiperactivitate, impulsivitate si neatentie, cu grade variabile de severitate. Simptomele mentionate
nu trebuie sa fie expresia unui comportament opozitionist, sfidator, ostil sau a esecului de a intelege
instructiunile sau sarcina de realizat. In plus, multe dintre aceste simptome trebuie sa fi fost
prezente inca dinainte de varsta de 12 ani.
Identificarea ADHD
Orice copil poate fi, in anumite momente din viata, hiperactiv, impulsiv sau neatent fara a
insemna ca sufera de ADHD. Stilul de viata modern, care ofera oportunitati reduse de miscare in
aer liber si activitati practice, nu ii lasa pe copii sa isi consume intr-un mod adecvat energia. Statul
in casa in fata televizorului sau tabletei, dar si statul in banca la scoala ore in sir ii fac pe micuti sa
se transforme in adevarate “bombe cu ceas”. Din copii veseli, sanatosi si energici devin “copii-
problema”, cu toate consecintele de rigoare asupra vietii scolare si a familiei.

Pentru a lua in calcul diagnosticul de ADHD este nevoie ca viata sociala a copilului,
abilitatile sale adaptative si mai ales performanta sa scolara sa fie sever afectate de aceste tipuri de
comportamente, astfel incat rezultatul sa fie un copil disfunctional in toate mediile de viata:
familiala, scolara sau academica si sociala.
Diagnosticul de ADHD este pus de medicul psihiatru sau neurolog de obicei dupa
varsta de 6 – 7 ani, intrucat comportamentul hiperactiv si durata mica de concentrare a atentiei
sunt adesea specifice copilului mic (in special in randul baietilor), fiind o etapa normala a
dezvoltarii.
Este foarte important de retinut ca ADHD este o tulburare de neurodezvoltare, fiind
o conditie medicala prezenta inca de la nastere. Prin urmare, simptomele sale specifice trebuie sa
fi fost observate inca din copilaria mica, devenind mai evidente atunci cand copilul este integrat
in colectivitate. Astfel, daca un copil manifesta simptomele descrise intr-un moment bine definit
in timp (spre exemplu, dupa divortul parintilor sau dupa alt eveniment traumatic, dar si dupa
inceperea scolii sau pur si simplu brusc, fara nicio explicatie evidenta), cel mai probabil acesta nu
sufera de ADHD, ci de o alta afectiune medicala sau psihologica.
Intrucat exista foarte multe afectiuni neurologice si psihiatrice care determina
schimbarea comportamentului copilului intr-un tipar de tip “ADHD”, diagnosticul diferential este
crucial. Un diagnostic corect de ADHD presupune ca simptomele sa fie vizibile in aproape toate
contextele de viata ale copilului, atat acasa cat si la gradinita, scoala sau la locul de joaca. In plus,
acestea trebuie sa se manifeste aproximativ la fel, indiferent de persoana cu care interactioneaza
copilul sau care il disciplineaza. Un copil care este agitat numai acasa, numai la scoala sau care
are manifestari de tip ADHD numai in prezenta bunicilor, dar nu si a parintilor, este cel mai
probabil un copil fie rasfatat, fie cu alte probleme emotionale si de comportament care trebuie sa
fie corect identificate.

SUPRADOTAREA
Supradotarea este o manifestare umană deosebită, cu multiple fațete, având ca element
comun excepționalitatea și fiind realizată prin combinarea unor capacități intelectuale și aptitudini
deosebite cu anumite trăsături de personalitate și în condițiile unui mediu socio-familial-cultural
favorizant. Copiii supradotați nu constituie un grup populațional omogen. Nu se poate vorbi de un
profil psihologic unic.Totuși, supradotații constituie un grup aparte, care se diferențiază prin
caracteristicile de personalitate, stil de învățare, mod de interacționare cu semenii etc.

Coeficientul de inteligență (QI) pentru indicarea supradotării

85-99: Nivel normal
100-114: Nivel superior
115-129: „Isteț”
130-144: Înzestrat
145-159: Foarte înzestrat
160-180: Extrem de înzestrat
peste 180: Geniu
Elevul supradotat este acel subiect cu o capacitate intelectuală superioară mediei (QI peste
130), înregistrând diferențe cognitive la nivel cantitativ și calitativ față de media de vârstă
cronologică, maturizare cognitivă precoce, dezvoltarea capacității metacognitive la o vârstă
timpurie (aproximativ 6 ani), intuiție în rezolvarea problemelor, talent creativ și motivație
intrinsecă pentru învățare pe diferite paliere.

Identificarea copiilor înzestrați și talentați

Sunt considerați supradotați acei indivizi care prezintă spontaneitate (naturalețe) și/sau un
înalt potențial (randament) în oricare dintre următoarele domenii:
Abilitate intelectuală generală: această categorie include indivizi care fac dovada unor
caracteristici cum ar fi: curiozitate intelectuală, o extraordinară capacitate de observație etc.
Talent academic: această arie include elevii care prezintă o spontaneitate excepțională în școală și
demonstrează o înaltă abilitate în lucrările academice.
Abilități de gândire creativă: domeniul este reprezentat de elevii cu idei originale și divergente,
care își demonstrează aptitudinile în elaborarea și dezvoltarea ideilor originale, fiind capabili de a
distinge din mai multe forme diferite o situație determinată.
Abilități de lider: se referă la acei elevi care se impun ca lideri sociali într-un grup și care se
evidențiază prin putere, autocontrol și abilitatea de a dezvolta o interacțiune productivă cu ceilalți.
Artele vizuale și de reprezentare: în această categorie sunt incluși acei elevi care prezintă abilități
superioare pentru pictură, sculptură, desen, dans, muzică vocală și instrumentală și teatru.
Abilități psihomotorii: domeniul cuprinde copiii care prezintă niveluri înalte de performanță
sportivă și abilități manuale.
Acești copii necesită programe și/sau servicii educative specifice, în vederea realizǎrii întregului
lor potențial. Este posibil ca acești copii capabili de realizări înalte să nu-și fi demonstrat încă
potențialul printr-un randament înalt, de aceea este foarte importantǎ identificarea lor de cǎtre
specialiști.
Importanța identificării timpurii a supradotaților este primordială, tocmai datorită
impactului pe care mediul favorabil timpuriu îl are asupra dezvoltării maxime a potențialului.
Există însă unele obstacole care pot împiedica un specialist să identifice un copil cu aptitudini
înalte, iar acesta să treacă neobservat, datorită unor așteptări stereotipe de randament ridicat, false
așteptări, lipsa motivației din partea elevului pentru participarea la o educație standardizată,
încercarea de a nu-și trăda înaltele abilități, neputințele, comportament inadecvat și timiditate. Atât
sprijinul părinților, cât și cel al profesorilor sunt decisive în dezvoltarea talentului copilului
supradotat. Observațiile empirice și studiile de caz sugerează că trebuie să examinăm atitudinile
părinților în educația și dezvoltarea copilului în primii ani de viață. Dezvoltarea capacităților
științifice depinde în primul rând de determinările individuale, ca și de potențialul intelectual sau
de creativitate, de motivația intrinsecă, de curiozitatea cognitivă și preocupările pentru un domeniu
specific.
În cadrul problematicii identificării, aplicarea testelor psihometrice trebuie să ia în
considerare elementul cultural care stă la baza construirii testelor. Un mare număr de teste de
inteligență și de aptitudini folosite în unele țări au fost inițial validate și în țări cu valori culturale
diferite, dar evaluarea unui copil sau tânăr trebuie adecvată, iar instrumentele nu trebuie transferate
direct, fără să fi fost mai întâi validate în mod adecvat, ținând seama de condițiile specifice țării
respective și fiind aplicate corect. Evaluarea corectă trebuie să cuprindă procedee multiple,
instrumente și metode: întrevederi cu părinții, copiii și profesorii; observații, chestionare, liste,
teste standard etc. Tehnicile trebuie selectate după calitățile științifice, după obiectivitate,
fiabilitate și validitate. În această evaluare, o mare importanță o are judecata părinților, pentru că
ei îi pot observa în orice împrejurare pe copiii lor. Acestora li se cere, în discuții și prin diverse
chestionare, să relateze exemple concrete de comportamente care le-au atras atenția asupra
diferenței de dezvoltare în raport cu alți copii.
Instrumentele psihologice cele mai uzuale ce permit identificarea copiilor supradotați sunt
testele psihologice. Cele mai uzitate sunt Wechsler Intelligence Test for children versiunea III
(Wisc-III) și Stanford-Binet versiunea IV (SB-IV). Aceste teste sunt folosite în general pentru
copiii obișnuiți , deviațiile de la standard permițând identificarea copiilor supradotați, fǎrǎ a indica
gradul și direcția supradotǎrii.
 O altǎ posibilitate de a testa copiii supradotați este datǎ de Woodcock Johnson
Achievement Test. Testele de acumulare-învățare cele mai folosite sunt Woodcock Johnson și
Wide Range. Aceste teste se folosesc în completarea testelor de inteligențǎ de tip IQ.
La aceste douǎ tipuri de teste se mai adaugǎ și testele de creativitate vizualǎ sau verbalǎ, de
exemplu Torrance, completând astfel definiția dată de Renzulli asupra supradotǎrii prin
inteligentțǎ, capacitate de învațare și creativitate.

Pentru stabilirea stilurilor optime de învǎțare și educare se mai testeazǎ și abilitățile vizual-
spațiale, auditiv-secvențiale, kinestetice sau senzitive. Pentru a înțelege supradotații din punct de
vedere motivațional, se folosesc teste direcționate spre inteligența spiritualǎ sau inteligența
emoționalǎ. Pentru a se stabili orizontul de preocupări al supradotaților se monitorizeazǎ
inteligența multiplǎ (conform teoriei lui Gardner, nu existǎ un singur tip monolitic de inteligențǎ
care sǎ stea la baza reușitei în viațǎ, ci un spectru larg de inteligențe: lingvisticǎ, logico-
matematicǎ, spațialǎ, psihomotorie, muzicalǎ, interpersonalǎ, intrapersonalǎ). Creativitatea sau
alte calitǎți specifice pot fi, de asemenea, caracterizate și testate atât prin teste standard, cât și prin
stabilirea profilului tip de personalitate. În ultima vreme, existǎ o deschidere tot mai mare în
testarea mai curind a profilului de personalitate ce se asociazǎ cu caracteristicile supradotǎrii, în
paralel cu testele de tip performanțǎ, ce sunt în acest moment clasice.
Deoarece supradotarea este uneori aosciată cu sindroame precum ADHD, ADD, Asperger,
se utilizeazǎ și teste pentru identificarea stabilitǎții psiho-intelectuale-de exemplu: Multiscore
Depression Inventory pentru copii (Kaiser), Children’s Depression Inventory (Kovac), Bateria
NEPSY.

Profilul pedagogic al copiilor înzestrați

Pentru o mai bunǎ înțelegere a caracteristicilor de personalitate care conturează profilul
pedagogic al copiilor înzestrați, redăm însușirile copilului înzestrat, care pot modela abordarea de
către profesor în predare și evaluare:

folosește un vocabular bogat și adecvat;

este eficient în comunicarea vorbitǎ sau scrisǎ;
are un bagaj de lecturǎ bogat;
dorește sǎ discute materialele citite;
are un interes deosebit pentru o arie de cunoștințe, în care gǎsește motivație și pasiune;
consumǎ timp pentru pasiunea proprie și pentru proiecte speciale;
are rezultate școlare deosebit de bune pe anumite zone de interes;
întelege ce este bine sau rǎu într-o activitate și gǎsește cǎi de optimizare;
descoperǎ valențe noi la idei vechi;
are o memorie deosebitǎ pe arii de interes și stǎpânește repede conceptele și abilitǎțile de bazǎ;
nu are rǎbdare cu procedeele de rutinǎ și cu abilitǎțile automate;
pune întrebǎri penetrante în particular, la nivelul cauzelor și al motivelor;
gǎsește plǎcere în activitǎți intelectuale;
recunoște repede relații;
îi plac structurile, ordinea și consistența;
aratǎ virtuozitate și are multe hobby-uri;
gândește critic, este sceptic și evalueazǎ prin teste în care acoperǎ toate posibilitǎțile;
este plin de umor;
gândește în afara eului propriu;
este interesat de ceea ce este bun sau rǎu, drept sau nedrept;
învațǎ rapid;
poate sǎ-și concentreze atenția un timp îndelungat;
este sensibil sufletește;
aratǎ compasiune pentru alții;
este perfecționist;
prezintǎ intensitate a trǎirilor;
are sensibilitate moralǎ;
prezintǎ curiozitate neobișnuitǎ ;
este foarte perseverent în propriile arii de interes;
este hiperenergic;
preferǎ compania celor mai în vârstǎ ;
citește devreme (este precoce) și este avid de cunoștințe;
este foarte creativ;
are tendința de a contesta autoritatea;
are abilitǎți în folosirea numerelor;
raționeazǎ bine, fiind un bun gânditor;
are multe idei de împǎrțit cu alții;
este un strǎlucit gânditor, însǎ e distrat și neatent la detaliile neimportante;
deosebește cu ușurintǎ detaliile importante și relevante de celelalte;
oferǎ rǎspunsuri neobișnuite și neașteptate la probleme;
poate atinge nivele înalte de gândire abstractǎ;
comunicǎ Eul propriu prin mijloace variate (verbale, kinestetice, limbajul corpului etc.);
adunǎ o mare cantitate de informații în domeniile de interes;
își amintește rapid fapte;
este frecvent perceput de alții ca lider;
este cooperant în grupuri;
acceptǎ responsabilitǎți;
se adapteazǎ cu usurințǎ la situații noi;
este încrezǎtor în colegi și candid în opiniile despre oameni;
îi plac schimbǎrile;
cere puținǎ direcționare din partea profesorilor;
sunt mai interesați de raspunsuri la întrebǎri de tip „cum” și „de ce” decât la alte tipuri de întrebǎri;
pot lucra independent mult mai devreme decat alții;
sunt adesea diagnosticați ca hiperactivi;
sunt interesați de lucruri neobișnuite sau stranii;
dovedesc interes deosebit pentru activitǎțile intelectuale și artistice;
percep cu ușurintǎ asemǎnǎrile, diferențele și anomaliile;
deseori „atacǎ” materiale complexe, descompunându-le în pǎrți componente simple și le
analizeazǎ sistematic;
sunt gânditori, fluenți, capabili sǎ genereze posibilitǎți, consecințe sau idei înrudite;
gândesc flexibil, abordând o problemǎ pe mai multe cǎi;
sunt originali și deseori neconvenționali în rezolvarea de probleme;
pot gǎsi relații între obiecte, fapte și idei neînrudite;
sunt doritori de ințelegere complexǎ;
construiesc deseori ipoteze de genul „dar dacǎ”;
sunt sensibili la frumos și atrași de valorile artistice

Se impune, astfel, ca în procesul de educare a copiilor supradotaţi să se utilizeze un

curriculum diferit de cel oferit de programă, adaptat nivelului superior de receptivitate al acestor
copii, îmbogăţit pe domeniile de interes ale acestora şi diferenţiat, astfel încât, să satisfacă nevoia
de cunoaştere a supradotaţilor. Recurgerea la un curriculum special oferă posibilitatea copiilor
supradotaţi să asimileze conţinuturi care să le satisfacă capacităţile cognitive excepţionale, astfel
încât să acceadă la performanţe şcolare conform posibilităţilor lor, să le îmbogăţească şi să le
aprofundeze capacităţile, să le dezvolte comportamente specifice, să-şi exerseze abilităţile înalte
şi să-şi formeze competenţe necesare unor rezultate de performanţă în domeniile de interes.
Oferind posibilitatea copiilor supradotaţi să aleagă trasee curriculare diferenţiate, să selecteze
materiile de studiu spre care manifestă aptitudini, ei pot accede rapid şi cu uşurinţă la cunoştinţele
care aparţin domeniului lor de interes, ei pot să îşi formeze şi dezvolte aptitudinile creative într-o
modalitate care să le faciliteze accesul la excelenţă şi realizare.
O metodă cu rezultate excelente, frecvent folosită în educarea copiilor supradotaţi, este
mentoratul: copilul supradotat, aflat sub „umbrela” educativă a unui mentor, este ajutat şi consiliat
în a-şi urma vocaţia. Astfel, copilul supradotat beneficiază de programele de îmbunătăţire a
performanţelor personale prin lecţii suplimentare, individualizate şi prin extinderea zonelor de
studiu specifice sub supravegherea şi monitorizarea unei persoane cu competenţă în domeniul de
interes.
Strategiile de diferenţiere ţin de stilul de organizare a acţiunii didactice de către profesor.
Pentru elevii excepţionali poate recurge la următoarele procedee: • alegerea secvenţelor curriculare
conform aptitudinilor supradotaţilor; • extinderea complexităţii activităţilor, explorarea în
profunzime a conceptele şi aplicarea la situaţii/probleme noi; • planificarea unor activităţi cross-
curriculare, prin care elevii sunt încurajaţi să depăşească graniţele curriculum-ului obişnuit, să
rezolve probleme din viaţa reală sau cele cu relevanţă socială; • accelerarea asimilării conţinutului
materiile şcolare în ritmul specific lor, saltul peste anumite informaţii redundante, sau fără
importanţă majoră.

Organizarea claselor şi a grupelor pentru copiii supradotaţi

În sistemul educaţional modern, modul de organizare al claselor şi al grupelor de elevi este
privit cu multă seriozitate. Este deosebit de importantă modalitatea prin care profesorii îşi
organizează orarul, aranjamentele grupale în interiorul clasei, predarea conţinuturilor, materialele
didactice pe care le utilizează, modalităţile de îmbinare a metodelor didactice, forma de prezentare
a unităţilor de învăţare, evaluarea. Toate nu fac altceva decât să reflecte încercări de soluţionare a
întrebării: “cum să organizez o clasă numeroasă de elevi astfel încât să tratez individual pe fiecare
copil în parte, pentru a-i activiza posibilităţile la maximum. Ar fi necesar, să se ia în considerare
câteva aspecte pentru obţinerea unor rezultate bune în activitatea şcolară cu supradotaţii: • gruparea
elevilor în funcţie de nivelul de performanţă, cu nivel intelectual asemănător, cu abilităţi comune,
cu preferinţe asemănătoare, cu nivel de dezvoltare cât mai apropiat; • atenţie mai mare acordată
constituirii orarului şcolar, adecvarea lui la necesităţile copiilor, în general, şi ale supradotaţilor în
special, care au nevoie să lucreze în ritmul lor pentru a avea sentimentul continuităţii învăţării şi
al acumulărilor cognitive; • aranjarea flexibilă a mobilierului, astfel încât să nu limiteze
posibilităţile de grupare a copiilor pe centre de interes şi accesul facil la resursele prezente în clasă
(hărţi, cărţi, dicţionare, atlase, enciclopedii, calculator); • libertatea de mişcare oferită copiilor în
clasă, prin care elevii sunt încurajaţi să-şi asume responsabilitatea propriei învăţări, să ştie să
utilizeze resursele disponibile în clasă, să lucreze într-o atmosferă liniştită alături de alţii.

Bibliografie selectivă

Avramescu Monica. (2007). Defectologie și logopedie. București: Editura Fundației România de

Mâine
Jigău. M. (1994). Copiii supradotaţi. Bucureşti:. Știinţă şi tehnică
Moţet. D. (2001). Psihopedagogia recuperării handicapurilor neuromotorii. Bucureşti: Ed.
Fundaţiei Humanitas
Popa Mariana. (2001). Comunicare şi personalitate la deficientul de auz. Bucureşti: Ed. Fundaţiei
Humanitas
Popovici D.V. (coord.) (2012). Recuperarea copiilor cu polihandicap. Chișinău: Edit. APDI
Humanitas
Rozorea. Anca. (2001). Deficienţele senzoriale din perspectiva psihopedagogiei speciale, vol I şi
II, Constanța: Ed. Ponta
Verza. E.F.( 2002). Introducere în psihopedagogia specială şi în asistenţa socială. Bucureşti:
Editura Fundaţiei Humanitas
Verza E. Verza E.F. (coord). (2011). Tratat de psihopedagogie specială, București: Editura
Universității din București