 Unitatea de învăţare 1 -

TIAN DAYTON PH. D.

The Drama Within: Psychodrama and Experiential Therapy, 

CAP 1
TEORIA DE BAZA A PSIHODRAMEI
 
-Psihodrama este societatea umana in miniatura-
          -Jacob Levi Moreno
                                                                    
             Cand Jacob Levi Moreno, parintele psihodramei, era un tanar psihiatru la Viena in prima
jumatate a acestui secol, era excentric, exuberant si fascinat de oameni. Obisniua sa stea prin parcuri
si sa urmareasca copiii cum se joaca, observand cum ei raspundeau in mod spontan la sentimentele
si preocuparile emotionale proprii, construind situatii si interpretand roluri. El a recunoscut imediat
faptul ca, interpretand situatii care aveau o importanta valoare emotionala si jucand rolul figurilor
autoritare din viata lor, avea o puternica valoare terapeutica pentru copii.
             Moreno a realizat ca ar putea fi de o importanta terapeutica pentru pacientii cu probleme
psihologice daca acestora le-ar fi permis, asemenea copiilor, sa joace roluri si scene importante din
viata lor. Si ei si-ar putea trai psihodramele intr-un mediu controlat si supervizat unde ar putea sa isi
descarce sentimentele atasate diferitelor roluri si sa-si corecteze experientele, interpretand exact asa
cum s-a intamplat, asa cum s-ar fi putut intampla sau asa cum si-ar fi dorit sa se intample. Moreno a
crezut mai inati in viata si mai apoi in patologie; el si-a dorit sa fie tinut minte ca persoana care a
adus bucurie psihiatriei.
             In scrierile lui autobiografice, Moreno descrie de asemenea si munca lui cu prostituatele in
Viena sfarsitului de secol, cercetari de la care au luat nastere si metodele sale psihodramatice. El,
impreuna cu un medic specializat in boli venerice si cu un editor al unui ziar mergeau la ele acasa,
nu pentru “a reforma aceste fete, nici pentru a le analiza”, ci pentru a le reda putina demnitate:
“deoarece prostituatele au fost stigmatizate atata timp ca niste pacatoase dezgustatoare si ca niste
oameni nedemni…ele au ajuns sa accepte acest lucru ca un fapt irevocabil.” El se intalnea cu
prostituatele de trei ori pe saptamana in grupuri ce variau intre opt si zece persoane. La inceput,
intalnirile tratau probleme ale vietii cotidiene- “arestarea, hartuirea din partea ofiterilor de politie
deoarece purtau haine provocatoare, inchisoarea in urma unor acuzatii false din partea unor clienti,
contractarea unor boli venerice si imposibilitatea de a se trata”; in cele din urma, totusi, au realizat
ca erau mai putin izolate, putand sa impartaseasca preocupari puternice si capabile sa se regaseasca
intre ele. Moreno a descoperit ca simpla experienta de a impartasi avea un efect curativ; munca cu
aceste prostituate l-a convins de puterea de vindecare a unui grup.
             Moreno a introdus psihodrama la 1 aprilie 1921 la Viena. La sfarsitul anilor 20, el a emigrat in
Statele Unite ale Americii si a fondat Institutul Moreno. Moreno a considerat ca un tratament
complet necesita un sistem  intreit: (1) psihodrama (2) psihoterapia de grup si (3) sociometria.
Incorporarea acestor trei directii permite persoanei sa inceapa sa experimenteze vindecarea
personala, sa construiasca noi comportamente si conexiuni intr-o retea de suport si incadrare, si
astfel sa se schimbe, sa se dezvolte si invete noi moduri de a exista in lume. Moreno credea ca intr-
un grup, fiecare persoana devine un agent terapeutic pentru o alta. El vedea grupul bogat in potential
 de vindecare. Stiinta sociometriei (vezi Cap. III, Sociometria: cum functioneaza psihodrama) a
explorat legaturile subtile si complicate dintre oameni, uriasul trunchi de relatii ce creeaza
societatea.
             Moreno a explicat importanta clinica a metodei lui: “Pe plan istoric”, scrie el, “psihodrama
reprezinta cel mai important demers de trecere de la tratamentul individului in izolare catre
tratamentul lui in grup, de la tratamentul individului prin metode verbale catre tratamentul lui prin
metode de actiune”.
             Ca si tehnica originala orientata spre actiune din care s-au format multe, psihodrama este o
metoda foarte flexibila. Astazi, unele forme de psihodrama, teatrul de psihodrama si instruirea
rolului, se folosesc in diverse locuri precum institutiile psihiatrice, agentii de implementare a legii,
scoli, centre si corporatii de reabilitare. De fapt, psihodrama este folosita in toata lumea. Potrivit
Academiei Mondiale de Psihodrama, exista practicanti nu numai in SUA dar in Australia si Noua
Zeelanda, Japonia, Franta, Germania, Elvetia si Austria, Grecia, Brazilia si Argentina. Cartile lui
Moreno au fost traduse in germana, italiana, spaniola, franceza, iugoslava, turca, japoneza, rusa si
portugheza. Jurnalele lui  de psihodrama sunt instituite in Marea Britanie, Germania de Vest, Italia,
Franta si Japonia. Psihodrama, sociometria si psihoterapia de grup au devenit metode de tratament.
 

Unitatea de învăţare 2 -Psihodrama: recrearea vietii externe

Moreno a creat psihodrama pentru a oferi indivizilor posibilitatea de a prelucra stadii omise ale
dezvoltarii, permitandu-le sa traiasca si sa infaptuiasca dinamica unei etape date in siguranta
mediului terapeutic.  Cand trauma si durerea sunt eliberate in acest mod, ele pot fi intelese din alta
perspective, iar experienta poate fi reintrodusa in subconstient. Actiunea psihodramatica poate fi, de
asemenea, o munca reconstructiva unde, delegatii din grup ofera protagonistului suportul emotional
pe care acesta nu l-a primit niciodata in situatia originala. Astfel, eliberarea este insotita de
intelegere si dragoste, care inlesnesc vindecarea, si de un puternic sentiment de siguranta in
experimentarea comportamentelor noi.
             In acest sens, psihodrama recreeaza obisnuitul. Ne da posibilitatea sa spunnem ceea ce a
ramas nespus, si in astfel sa corectam experientele originale. Este calea de a aduce realitatea
interioara in echilibru si acord cu cea exterioara. Societatea nu ne permite intotdeauna sa spunem ce
este in sufletul nostru, dar psihodrama da. Ea da glas vietii interioare, durerii de care ne este prea
rusine pentru a o impartasi, visului pe care abia indraznim sa il visam. Dupa cum a spus Moreno,
“scena este de ajuns”. Psihodrama ne da posibilitatea sa pasim pe scena si in noi insine, sa apucam
partea noastra intunecata si sa o aducem in lumina intr-o maniera naturala, sigura si controlata.


Unitatea de învăţare 3 -Spontaneitatea

Spontaneitatea
 
             Spontaneitatea este unul dintre elementele principale ale psihodramei si un scop permanent
in folosirea ei. Cand eram copii, nimeni nu trebuia sa ne invete cum sa ne jucam dar, din pacate,
majoritatea dintre noi reusim sa pierdem aceasta definitorie si educativa abilitate pe drumul anevoios
catre maturitate. Psihodrama ne ajuta sa o recuperam.
             Jocul (teatrul) presupune spontaneitate. El este o puternica activitate transformatoare in care
scopul principal este implicarea. Cand ne jucam cu oamenii, ii percepem pe ei dar si pe noi altfel.
Cream impreuna o intamplare, patrunzand de buna voie intr-un teritoriu nedefinit, unde contributia
fiecarei persoane este ceea ce creeaza intregul. Jocul, precum psihoterapia, este o interactiune
spontana intre parti pentru crearea intregului.   Este plin de o intreaga gama de emotii si il intelegem
numai in retrospectie, poate nici asa. In acel moment spectatorul din noi este indepartat si devenim
actiunea insasi, cand “ca si cum” ii face loc lui “ca” si suntem perfect constienti de acel moment.
             Psihodrama nu este atat de indepartata de viata cotidiana: zilnic jucam o multitudine de
roluri – mama, tata, iubit, angajat, sef. Fiecare rol presupune anumite asteptari, anumite active si
pasive. Mai mult, avem cate un set diferit de sentimente pentru fiecare rol pe care il jucam. In unele
dintre ele ne regasim, in timp ce altele ne constrang personalitatile si ne creeaza probleme. In unele
ne implicam prea mult, iar in altele, mai putin decat ne-am dori. O parte din spontaneitate sta in
capacitatea noastra de a intra sau iesi din rol cu usurinta. Unii filosofi sugereaza ca purtam viata ca
pe o haina sleampata. Poate ca putem invata sa ne purtam rolurile in acelasi mod, fara sa ne atasam
prea mult de ele si avand grija sa nu le lasam sa se lege de noi in asa fel incat sa nu ne mai putem
misca in voie. Viata, in fond, trebuie traita, iar unele distractii ne pot ajuta sa pastram semnificatia
scopului fara scop, care este unul dintre paradoxurile vietii.
             Tehnicile de punere in scena precum jocurile dramatice si psihodrama sunt foarte eficiente
in crearea de noi roluri. Cand ne asumam o varietate de roluri si le improvizam pe moment, ne
eliberam energiile creative in noi directii spre care viata cotidiana nu ne-ar impinge. Formatul
structurat ofera o scena pe care noi insine putem iesi la suprafata in moduri noi si neasteptate. Acest
format foloseste si la pastrarea sigurantei si continuitatii, la crearea unui adevarat laborator de
emperimentare. Ceea ce invatam prin aceste activitati poate fi rapid si natural aplicat in vietile
noastre deoarece a fost integrat in repertoriul  nostru comportamental.
             In teatru si in psihodrama experimentam o pierdere a constiintei de sine si  un puternic
sentiment de legatura cu cei din jurul nostru. Suntem in acelasi timp vulnerabili si puternici si iesim
si intram in roluri si identitati ce ne-ar putea bulversa in viata reala. Teatrul si psihodrama ne invata
arta de a trai. Rolurile in care cunoastem cel mai mare succes si satisfactie sunt acelea in care simtim
ca traim cel mai intens. Acestea sunt rolurile in care ne reinnoim constant pe noi si energia noastra
de viata; unde obligatiile fac loc pasiunii si ne simtim noi insine neprefacuti. Cu cat putem juca o
mai mare varietate de roluri cu usurinta si spontaneitate si cu cat e mai mare satisfactia din fiece rol,
cu atat mai sanatosi si fericiti ne vom simti.
              Potrivit lui Moreno, spontaneitatea inseamna ca suntem pregatiti sa reactionam la o situatie
asa cum situatia impune. Aceasta abilitate trebuie sa fie naturala: nu putem obtine spontaneitatea
printr-un act de vointa. Daca nu mai este naturala, asa cum este in cazul copilor, ea trebuie sa
creasca gradual, ca rezultat al exersarii spontaneitatii, pe care o ofera.
             Psihiatrul Adam Blatner consemneaza,
“Spontaneitatea nu trebuie sa fie placuta sau dramatica; poate fi nepretentioasa. Poate fi prezenta
in felul de a gandi, umbla, privii natura, dansa sau canta sub dus…Principalele calitati ale actului
spontan sunt o deschidere a mintii, o prospetime a apropierii, o bunavointa de a actiona innovator
si o integrare a externului cu internul”.
             Psihodrama defineste trei tipuri de spontaneitate: (1) un raspuns nou, lipsit de
compatibiliate, sau spontaneitatea patologica; (2) un raspuns adecvat, lipsit de noutate si
creativitate, sau spontaneitatea stereotipa; (3) un raspuns adecvat, nou si creativ,
sau sontaneitatea geniului. Spontaneitatea este strans legata de creativitate. Ea actioneaza ca un
catalizator sau insotitor in procesul creativ, in orice fel creativitatea alege sa se manifeste. Poate fi in
modul de a privi un tablou, de a pregati o cina, de a aprofunda o lectura, de a viziona un film, de a
intra intr-o situatie noua, de a citi o carte sau de a scrie o poveste. Este baza creativa a oricarei
incercari, o forma de a trai si de a interactiona cu viata si cu sinele. Este de baza psihodramei
deoarece actioneaza in inlaturarea si rezolvarea problemelor emotionale si psihologice care o
blocheaza si solicita, invata si instruieste spontaneitatea, punand participatii in situatii care necesita
raspunsuri noi. Cand spontaneitatea si creativitatea nostra se pot dezvolta, apare vindecarea. Ne
reunim cu viata si cu noi, un scop principal al terapiei.
             Iarasi si iarasi, participantii la psihodrama sunt rugati sa faca apel la creativitatea lor pentru
a obtine raspunsurile profunde si complicate necesare pentru asi indeplini rolurile din actiune. Ea
invata oamenii sa invete sa gandeasca singuri. Incurajeaza asumarea riscurilor si permite o margine
suficient de mare pentru esec (sau ceea ce ar parea un esec) pentru ca participantii sa invete sa treaca
prin situatii care anterior i-au derutat, i-au izolat sau i-au redus la tacere. Le permite sa
experimenteze noi comportamente, sa alterneze raspunsuri si puncte de vedere noi. Spontaneitatea
apare cand existenta interna si cea externa se intalnesc liber si usor la nivelul gandului si al actiunii;
permite ca mai mult din persoana adevarata sa iasa la iveala si actionaeaza ca o piedica pentru
oboseala, epiuzarea si rigiditatea in rol. In familiile disfunctionale, identitatile tind sa fie intarite,
jucate fie intr-o maniera repetitiva, nesimtitoare, fie cu prea multa ardoare in comparatie cu situatia
data. Spontaneitatea se afla la mijloc. Este un raspuns potrivit, unul care intampina situatia cu o
receptivitate calma, gata sa actioneze sau nu, in functie de circumstante.
 

Unitatea de învăţare 4 -Limbajul simbolic al jocululuii

Psihodrama pentru copii: metoda autovindecării copiilor încadrul unui grupPartea I. Jocul şi creativitatea –
ingredientele vindecăriiMária Orbán, Enikő Szőke și Mónika Román
Teoria în practică Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 .
Articolul s-a împărţit în două: în prima parte (cea prezentă) sunt descrise principiile de bază, originile teoretice, indicaţia
pentru utilizarea acestei abordări, ilustrate cu fragmente dintr-un caz, respectiv este prezentată activitatea d-nei psiholog
Hanna Kende şi a Asociaţiei de Psihodramă pentru Copii şi Adolescenţi „Kende Hanna” din Cluj. În a doua parte al
articolului (care va apare în următorul număr al revistei) se vor descrie caracteristicile unui proces psihoterapeutic prin
psihodramă pentru copii (contractul, etapele procesului, fazele şedinţelor, tehnicile moreniene modificate, rolul special
al terapeuţilor), exemplificate printr-o prezentare de caz. Limbajul simbolic al jocului Jocul este limbajul natural al
copiilor, având rol foarte important în dezvoltare. Winnicott (2003) consideră criteriul sănătăţii emoţionale unui copil
(chiar şi unui adult) capacitatea sa de a juca. El susţine că rolul primordial al psihoterapiei este, în cazul copiilor care nu
sunt capabili de joacă, să-i ajute să descopere acest potenţial interior şi să găsească acces la partea lor creativă, ludică. Pe
de altă parte, jocul simbolic al unui copil poate fi interpretat şi ca un mijloc de reprezentare şi rezolvare a conflictelor.
Psihodrama pentru copii, conform (şi) abordării lui Hanna Kende, are la bază acest principiu, se bazează pe acţiune şi pe
capacitatea creativă a copiilor de reprezentare a propriilor trăiri şi emoţii prin simboluri individuale, inedite. Conceptul
winnicottian de „spaţiu potenţial” se potriveşte şi pentru jocul psihodramatic; în acest spaţiu se poate întâmpla aproape
orice, este un mediu de creştere în cadrul securizant al şedinţelor, asigurat de „holding”-ul terapeuţilor. Jocul se
desfăşoară într-un spaţiu magic, la graniţa dintre fantezie şi realitate. Jocul spontan produce întotdeauna plăcere, deşi de
multe ori conţine elemente (şi) din temerile copilului. În acest sens are legătură cu realitatea, dar nu ameninţă cu
consecinţe negative, repercusiuni, ori pedepse. Păpuşa poate fi agresată cu cruzime, poate fi operată de o sută de ori, tot
aşa cum pe scenă se pot imita accidente mortale, poate fi bătut ursuleţul nou-născut, poate fi omorâtă vrăjitoarea sau
poate fi învins regele leu. Pe de altă parte, jocul în sine este o activitate reală, vie, dar se delimitează de realitate prin
elementul „ca şi cum”, permiţând trăirea, ventilarea emoţiilor într-un context mai puţin ameninţător decât situaţia reală.
Un indicator al dezvoltării emoţionale a copilului este nivelul lui de implicare în lumea simbolică a jocului de rol în
cadrul scenelor. Pentru a ilustra acest principiu dar şi pentru a oferi o imagine despre un proces psihoterapeutic de
psihodramă pentru copii, se vor prezenta foarte pe scurt etapele semnificative din evoluţia unui copil, David, de-a lungul
şedinţelor, raportat la rolurile alese. Iniţial având o atitudine foarte reţinută, manifestată prin evitarea completă a
simbolizării lumii interioare, David a ajuns la o prelucrare simbolică profundă a problemelor sale emoţionale. În
desenele lui se reflectă drumul parcurs. Desenele sunt numerotate în ordine cronologică. Teoria în practică Revista
română de psihodramă nr. 4 / 2015 39 David, în vârstă de 6 ani, a fost înscris la grupul de psihodramă de către mama lui
datorită anxietăţii, coşmarurilor, timidităţii exagerate şi problemelor de performanţă şcolară. Familia lui trecea printr-o
perioadă de criză, părinţii lui erau în toiul divorţului iar mama însărcinată avea deja o relaţie nouă. În aceste condiţii
băiatul nu-şi găsea locul, făcând faţă mai greu dificultăţilor emoţionale. La început David a povestit (şi a desenat) numai
despre subiecte cotidiene, de obicei despre evenimente sau persoane văzute împreună cu o persoană dragă sau relatate de
către o persoană dragă (desenul 1). O asemenea persoană de ataşament a fost bunicul lui din partea mamei. Mai rar a
povestit despre părinţi sau despre surioara lui (chiar dacă o făcea, aceste persoane apăreau reprezentate deficitar, fiind
schiţate doar cu pixul pe desene colorate în rest). În desenul 2, de exemplu, apare un bărbat care e foarte singuratic şi
care îşi construieşte o casă pentru el. Aceste întâmplări povestite sunt în strânsă legătură cu realitatea din viaţa lui, dar
aparent nu au o încărcătură emoţională semnificativă pentru David. În această perioadă încă nu şi-a asumat roluri
propriu-zise în scenete, era mai mult observatorul jocului celorlalţi. După trei-patru luni de şedinţe de psihodramă a
început să folosească simboluri şi să transpună povestioarele pe scenă. A reuşit săşi exprime propriile probleme şi săşi
satisfacă nevoile emoţionale pe acest plan simbolic. Din desenele 3 şi 5 reiese cum percepe el relaţiile din familie,
apărând şi încercările lui de integrare a noului partener al mamei. În desenul 3, „Barzaprieten” din vecin o ajută pe
„Barzamamă”, aducându-i de mâncare; iar în desenul 5 familia de iepuraşi este condusă de un cerb la o petrecere. Se
poate observa că personajul masculin din afara familiei, când aparţine aceleiaşi specie ca familia, când este diferit; acest
aspect reprezintă frământarea lui David, nu ştie cum să se raporteze la noul partener a mamei; întrebarea lui apăsătoare
este: Oare de acum încolo el trebuie să fie tati? Din desenul 5 reiese clar răspunsul găsit de David. În această perioadă şi-
a găsit un simbol şi pentru propria persoană (desen 4): devine un căţeluş neînfricat, care supravieţuieşte chiar şi
scufundării Titanicului, îşi face prieteni şi are grijă de stăpânul său. David povesteşte cum a fugit iar căţeluşul de acasă,
ajungând la stâncă, deşi i-a fost frică, a trecut printr-un tunel şi a ajuns în oraş. Acolo a fost prins de hingheri, dar a reuşit
să scape şi şi-a făcut prieteni noi. Pe această cale simbolică a Teoria în practică Revista română de psihodramă nr. 4 /
2015 40 retrăit o parte din anxietăţile lui şi a găsit o soluţie promiţătoare. Spre sfârşitul terapiei (după 20-22 de şedinţe)
David şi-a asumat deja roluri de erou, care luptau împotriva Răului. În desenul 6 el este cel care luptă aprins împotriva
personajelor zombi. În timp ce aceste lucruri se întâmplau pe plan simbolic în cadrul grupului de psihodramă, părinţii au
relatat terapeuţilor că David a început să accepte relaţiile intrafamiliale noi şi s-a acomodat mai bine la şcoală. Spre
sfârşitul anului şcolar s-a apropiat de colegi, a colaborat cu ei destul de bine, iar cu câţiva băieţi s-a şi împrietenit. Bazele
teoretice ale psihodramei pentru copii elaborată de dna Hanna Kende: psihodrama moreniană şi psihoterapia adleriană
Moreno a afirmat că spontaneitatea şi creativitatea ajung să fie reprimate în mare parte la vârsta adultă, astfel un scop al
psihoterapiei adulţilor este regăsirea şi eliberarea acestora (Moreno, în Kende, 2003). Aceste resurse sunt mult mai uşor
accesibile în cazul copiilor. Pe de altă parte, deşi Moreno s-a implicat de la început foarte intens în lucrul cu copiii, şi-a
conceput şi elaborat metoda psihodramei numai pentru adulţi (Aichinger, în Kende 2003). Nevoia de a aplica
psihodrama la grupuri de copii a apărut destul de timpuriu în rândul specialiştilor şi sa exprimat pe două căi diferite: prin
transpunerea directă, nemodificată a psihodramei moreniene clasice în psihoterapia copilului (abordare care s-a răspândit
mai ales în SUA), respectiv prin apariţia unor variante modificate, care au în comun adaptarea psihodramei moreniene la
caracteristicile de vârstă a copiilor (Kende, 2003). Prima abordare are ca scop schimbarea comportamentului copilului
cu ajutorul psihodramei. Şedinţele sunt identice cu cele ale psihodramei adulţilor: scenele reale sunt evocate şi retrăite în
timpul şedinţelor. Se folosesc toate tehnicile psihodramei pentru adulţi. Necesită un insight conştient şi multă verbalizare
din partea participanţilor (Kende, 2003). Reprezentanţii abordărilor din a doua categorie provin în mare parte din şcolile
psihanalitice (mai ales din Germania şi Franţa) şi au o viziune profund diferită despre şedinţele de psihodramă pentru
copii. Principiul de bază comun este: într-un mediu potrivit pentru eliberarea creativităţii şi spontaneităţii înnăscute a
copilului, el devine capabil să depăşească blocajele, săşi dezvolte personalitatea, să-şi schimbe comportamentul. Este
considerată chiar iatrogenă reprezentarea pe scenă a unor întâmplări reale, fiindcă poate traumatiza copilul (de exemplu
retrăirea pe scenă al unui conflict cu părinţii i-ar putea crea sentimente de vinovăţie). Integrarea psihodramei şi a
psihoterapiei psihanalitice pentru copii a avut ca rezultat elaborarea unei abordări specifice în care jocul psihodramatic
este perceput ca o posibilitate de proiecţie, un spaţiu de autovindecare (Kende, 2003). Teoria în practică Revista română
de psihodramă nr. 4 / 2015 41 Abordarea lui Hanna Kende face parte din această categorie, având ca bază teoretică pe de
o parte psihoterapia individuală a lui Alfred Adler, iar pe de altă parte psihoterapia prin psihodramă, elaborată de Jacob
Levy Moreno. Aceste două piloane sunt scoase în evidenţă şi de titlul-subtitlul cărţii sale, ediţiei în limba engleză
apărută în vara anului 2014. Titlul este: „Psychodrama with Children” (Psihodramă cu copii) iar subtitlul: „Group
therapy with adlerian individual psychology: healing children through their own creativity” (Terapie de grup prin
psihologie individuală adleriană: vindecarea copiilor cu ajutorul propriei lor creativităţi). Aşa cum afirmă întemeietorul
psihologiei individuale Alfred Adler, fiecare copil este înzestrat cu potenţial de autorealizare înnăscut, cu tendinţa
interioară de autoperfecţionare. Se poate formula şi cu conceptele psihologiei adleriene modul de acţiune a psihodramei
pentru copii: în jocul autovindecător copilul poate să-şi afirme individualitatea proprie unică şi indivizibilă, să elaboreze
stilul propriu de viaţă (Adler, 2011). Indicația pentru psihoterapia prin psihodramă pentru copii Metoda este
recomandată pentru psihoterapia de grup a copiilor între 4 şi 12/14 ani (inclusiv până la vârsta de preadolescent). Pentru
grupurile de psihodramă cu adolescenţi se aplică o combinaţie între psihodrama pentru adulţi respectiv cea pentru copii.
Metoda s-a demonstrat a fi benefică pentru vindecarea sau ameliorarea simptomelor în cazul multor probleme: tulburări
de anxietate, atacuri de panică, simptome psihosomatice (de exemplu cefalee, enuresis, tulburări a sistemului digestiv
şi/sau respirator), anorexie/bulimie, tulburări comportamentale (deficit de atenţie, hiperactivitate, agresivitate), anxietate
de performanţă, stimă de sine scăzută („complex de inferioritate”), dificultăţi cauzate de diferite situaţii de viaţă: relaţie
tensionată între părinţi, divorţ, abuz de orice fel (copii neglijaţi, abuzaţi psihic/fizic, agresaţi), probleme psihosociale
grave (pseudodebilitate), mediu defavorizant (părinţi alcoolici, etc.), copii cu nevoi speciale, boli cronice, delicvenţi
juvenili, etc. (Kende, 2003). De cele mai multe ori grupurile de psihodramă pentru copii sunt alcătuite din 5-6 copii (cu
probleme diferite), sunt conduşi de doi terapeuţi, iar şedinţele au o frecvenţă săptămânală şi o durată de 1-1,5 oră. De
obicei se desfăşoară de-a lungul unui an şcolar, incluzând 20-24 de şedinţe de grup. În cadrul acestor şedinţe activitatea
se focalizează pe trăirile subiective ale copiilor, transpunându-le pe scenă, prelucrând experienţele lor prin dramatizare.
Astfel se oferă copiilor posibilitatea să retrăiască într-un mediu securizant unele situaţii dificile, prelucrarea Teoria în
practică Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 42 traumelor fiind posibilă prin aşa-numitul „catharsis prin acţiune”
(Kende, 2003). Pe de altă parte, prin intermediul jocurilor dramatice se îmbogăţesc deprinderile copiilor, învaţă roluri şi
comportamente noi, respectiv strategii alternative de rezolvare a conflictelor intrapsihice şi interpersonale, toate acestea
ajutându-le să facă faţă cu succes solicitărilor şi provocărilor întâlnite în viaţa lor reală. Prin îmbunătăţirea abilităţilor de
comunicare şi de relaţionare, ei pot reuşi să se integreze mai bine în colectivitate şi în societate, dezvoltând „sentimentul
social” (Adler, 2009). Hanna Kende – fondatoarea psihoterapiei prin psihodramă pentru copii Dna Hanna KENDE s-a
născut la Cluj, în 1925, iar în prezent trăieşte în Franţa şi în Ungaria. Este psihoterapeut acreditat de Societatea Franceză
de Psihanaliză Adleriană (SFPA) şi formator-supervizor în domeniul psihodramei pentru copii. A condus grupuri de
psihodramă de peste 40 de ani. Între 1963-1991 a fost angajată de Ministerul de Justiţie francez, unde a desfăşurat
activitate de psiholog expert, psihoterapeut, coordonatoare a unui atelier de psihodramă pentru copii. Între 1968- 1992 a
deşfăşurat activitate profesională şi în regim privat, având preponderent o clientelă alcătuită din copii şi adolescenţi.
Între 1993-2010, în Ungaria, s-a ocupat de formarea post-universitară a psihologilor specializaţi în lucrul cu copiii;
formator în psihanaliza adleriană şi în psihoterapie prin psihodramă pentru copii, a fost responsabilă de cursurile de
specializare de psihologie adleriană şi de psihodramă pentru copii în diferite facultăţi de psihologie (Budapesta,
Debrecen, Szeged). Este angajată şi în prezent în formarea prin psihodramă şi terapie prin joc a viitorilor psihoterapeuţi
din Ungaria, Franţa, Italia, România, Serbia (acreditarea metodei fiind în diferite stadii în aceste ţări, se poate vedea mai
jos). În aceste ţări funcţionează în prezent aproximativ 100 de grupuri de psihodramă pentru copii şi adolescenţi cu
metoda elaborată de Hanna Kende. Asociaţia de Psihodramă pentru Copii şi Adolescenţi „Kende Hanna” din Cluj
(APCAKH) a fost înfiinţată în anul 2009, de către formatoriisupervizorii primului grup de formare: dna Hanna Kende
(Franţa) şi dnele Blanka Mihály, Csilla Németh şi Viola Szebeni (Ungaria), respectiv unii membrii primului grup de
formare din Cluj. Scopul acestei asociaţii este să fie forum şi sprijin pentru psihodramatiştii de copii: să faciliteze
organizarea grupurilor de psihodramă pentru copii şi adolescenţi, să asigure intervizii şi supervizii pentru conducătorii
de grup, să contribuie la aprofundarea teoriei şi practicii, să asigure acreditarea metodei în România. Primul grup de
formare de specialişti în psihodramă pentru copii şi adolescenţi a avut debutul în 2004 în Cluj, şi a fost urmat de încă
două grupuri de formare, unul la Cluj, celălalt la Târgu-Mureş, având în total 54 de cursanţi. În prezent aproximativ 20
de membri sunt activi (adică conduc grupuri de psihodramă pentru copii sau adolescenţi). Teoria în practică Revista
română de psihodramă nr. 4 / 2015 43 În cei zece ani, de când au început formările, participanţii specializaţi în metodă
au organizat şi au condus aproximativ 40 de grupuri de psihodramă pentru copii şi adolescenţi în patru localităţi din
Transilvania (12 dintre aceste grupuri s-au organizat în cadrul unor proiecte finanţate de către Asociaţia Communitas şi
Mol România, respectiv de către Consiliul Local Cluj-Napoca). Membrii APCAKH au participat la patru Conferinţe
Naţionale de Psihodramă (susţinând workshopuri şi/sau prelegeri). În ţările unde s-a răspândit în practică, metoda a fost
acreditată în cadrul formării profesionale a psihoterapeuţilor, în funcţie de reglementările profesionale din fiecare ţară: în
Franţa este parte a formării psihoterapeuţilor de copii şi adolescenţi (Societatea Franceză de Psihanaliză Adleriană), în
Ungaria este parte a formării de psihoterapeut de copii/adolescenţi de orientare adleriană (Asociaţia Maghiară de
Psihoterapie Individuală/Adleriană), respectiv există o secţiune de „Psihodramă pentru copii şi adolescenţi” (cu metoda
dnei Hanna Kende) în cadrul Asociaţiei Maghiare de Psihodramă, unde specialiştii interesaţi pot deveni terapeuţi sau
conducători de psihodramă pentru copii şi adolescenţi. În Serbia este parte a formării de psihoterapeut de
copii/adolescenţi de orientare integrativă (Asociaţia de Psihoterapie Integrativă), iar în Croaţia este acreditat cu titlu de
curs de formare continuă în specializarea psihologilor. În Italia este în curs de acreditare. Structura formărilor acreditate
conţine cel puţin 150 de ore de autocunoaştere/dezvoltare personală, un număr de 100-150 de ore de formare
teoreticometodologică, respectiv 50-100 ore de supervizare, în funcţie de competenţa finală acordată. Conducerea sub
supervizare a minimum două grupuri de copii constituie de asemenea un criteriu. În prezent, în România, metoda
psihodramei pentru copii este în curs de acreditare ca formare continuă (cu credite CoPsi, prin Asociaţia de Terapia
Familială „Pro Familia”), respectiv s-au iniţiat tratative (acum doi ani) cu Comisia Profesională a SPJLM pentru a
înfiinţa o secţiune de Psihodramă pentru copii şi adolescenţi în cadrul asociaţiei. APCAKH apare pe site-ul Colegiului
Psihologilor din România (CoPsi), ca asociaţie formatoare, şi în viitorul apropiat urmează să fie elaborat un program
eligibil pentru creditare CoPsi şi în cadrul APCAKH. Informaţii pot fi accesate în limba română şi maghiară pe pagina
web al Asociaţiei de psihodramă pentru copii şi adolescenţi „Kende Hanna” (varianta în limba engleză fiind în
pregătire).

Pagina APCAKH are următoarea adresă: www.psihodramacopii.ro. Noutăţile se pot urmări pe pagina facebook al
asociaţiei: „Kende Hanna"-

Psihodramă pentru CopiiGyermekpszichodráma

Bibliografie:

Adler, A. (2009). Înțelegerea vieții. Ed. Trei, Bucureşti (Lucrarea originală publicată în 1926)

Adler, A. (2010). Sensul Vieții. Ed. IRI, Bucureşti (Lucrarea originală publicată în 1933)

Adler, A. (2011). Practica şi teoria psihologiei individuale. Ed Trei, Bucureşti (Lucrarea originală publicată în 1930) de
Saint-Exupéry, A. (2006). Micul prinț. Ed. Rao Books, Bucureşti (Lucrarea originală publicată în 1943)

Kende B, H. (2003). Gyermekpszichodráma (Psihodrama pentru copii). Ed.Osiris, Budapesta Winnicott, D.W. (2003).
Joc şi realitate. Ed. Trei, Bucureşti

Winnicott, D.W. (2004). Procesele de maturizare. Ed. Trei, București



Unitatea de învăţare 5 -

Unitatea de învăţare 6 -