cap 1

Spontaneitatea
 
             Spontaneitatea este unul dintre elementele principale ale psihodramei si un scop
permanent in folosirea ei. Cand eram copii, nimeni nu trebuia sa ne invete cum sa ne jucam dar,
din pacate, majoritatea dintre noi reusim sa pierdem aceasta definitorie si educativa abilitate pe
drumul anevoios catre maturitate. Psihodrama ne ajuta sa o recuperam.
             Jocul (teatrul) presupune spontaneitate. El este o puternica activitate transformatoare in
care scopul principal este implicarea. Cand ne jucam cu oamenii, ii percepem pe ei dar si pe noi
altfel. Cream impreuna o intamplare, patrunzand de buna voie intr-un teritoriu nedefinit, unde
contributia fiecarei persoane este ceea ce creeaza intregul. Jocul, precum psihoterapia, este o
interactiune spontana intre parti pentru crearea intregului.   Este plin de o intreaga gama de
emotii si il intelegem numai in retrospectie, poate nici asa. In acel moment spectatorul din noi
este indepartat si devenim actiunea insasi, cand “ca si cum” ii face loc lui “ca” si suntem perfect
constienti de acel moment.
             Psihodrama nu este atat de indepartata de viata cotidiana: zilnic jucam o multitudine de
roluri – mama, tata, iubit, angajat, sef. Fiecare rol presupune anumite asteptari, anumite active si
pasive. Mai mult, avem cate un set diferit de sentimente pentru fiecare rol pe care il jucam. In
unele dintre ele ne regasim, in timp ce altele ne constrang personalitatile si ne creeaza probleme.
In unele ne implicam prea mult, iar in altele, mai putin decat ne-am dori. O parte din
spontaneitate sta in capacitatea noastra de a intra sau iesi din rol cu usurinta. Unii filosofi
sugereaza ca purtam viata ca pe o haina sleampata. Poate ca putem invata sa ne purtam rolurile in
acelasi mod, fara sa ne atasam prea mult de ele si avand grija sa nu le lasam sa se lege de noi in
asa fel incat sa nu ne mai putem misca in voie. Viata, in fond, trebuie traita, iar unele distractii ne
pot ajuta sa pastram semnificatia scopului fara scop, care este unul dintre paradoxurile vietii.
             Tehnicile de punere in scena precum jocurile dramatice si psihodrama sunt foarte
eficiente in crearea de noi roluri. Cand ne asumam o varietate de roluri si le improvizam pe
moment, ne eliberam energiile creative in noi directii spre care viata cotidiana nu ne-ar impinge.
Formatul structurat ofera o scena pe care noi insine putem iesi la suprafata in moduri noi si
neasteptate. Acest format foloseste si la pastrarea sigurantei si continuitatii, la crearea unui
adevarat laborator de emperimentare. Ceea ce invatam prin aceste activitati poate fi rapid si
natural aplicat in vietile noastre deoarece a fost integrat in repertoriul  nostru comportamental.
             In teatru si in psihodrama experimentam o pierdere a constiintei de sine si  un puternic
sentiment de legatura cu cei din jurul nostru. Suntem in acelasi timp vulnerabili si puternici si
iesim si intram in roluri si identitati ce ne-ar putea bulversa in viata reala. Teatrul si psihodrama
ne invata arta de a trai. Rolurile in care cunoastem cel mai mare succes si satisfactie sunt acelea
in care simtim ca traim cel mai intens. Acestea sunt rolurile in care ne reinnoim constant pe noi
si energia noastra de viata; unde obligatiile fac loc pasiunii si ne simtim noi insine neprefacuti.
Cu cat putem juca o mai mare varietate de roluri cu usurinta si spontaneitate si cu cat e mai mare
satisfactia din fiece rol, cu atat mai sanatosi si fericiti ne vom simti.
             Potrivit lui Moreno, spontaneitatea inseamna ca suntem pregatiti sa reactionam la o
situatie asa cum situatia impune. Aceasta abilitate trebuie sa fie naturala: nu putem obtine
spontaneitatea printr-un act de vointa. Daca nu mai este naturala, asa cum este in cazul copilor,
ea trebuie sa creasca gradual, ca rezultat al exersarii spontaneitatii, pe care o ofera.
             Psihiatrul Adam Blatner consemneaza,
“Spontaneitatea nu trebuie sa fie placuta sau dramatica; poate fi nepretentioasa. Poate fi
prezenta in felul de a gandi, umbla, privii natura, dansa sau canta sub dus…Principalele calitati
ale actului spontan sunt o deschidere a mintii, o prospetime a apropierii, o bunavointa de a
actiona innovator si o integrare a externului cu internul”.
             Psihodrama defineste trei tipuri de spontaneitate: (1) un raspuns nou, lipsit de
compatibiliate, sau spontaneitatea patologica; (2) un raspuns adecvat, lipsit de noutate si
creativitate, sau spontaneitatea stereotipa; (3) un raspuns adecvat, nou si creativ,
sau sontaneitatea geniului. Spontaneitatea este strans legata de creativitate. Ea actioneaza ca
un catalizator sau insotitor in procesul creativ, in orice fel creativitatea alege sa se manifeste.
Poate fi in modul de a privi un tablou, de a pregati o cina, de a aprofunda o lectura, de a viziona
un film, de a intra intr-o situatie noua, de a citi o carte sau de a scrie o poveste. Este baza creativa
a oricarei incercari, o forma de a trai si de a interactiona cu viata si cu sinele. Este de baza
psihodramei deoarece actioneaza in inlaturarea si rezolvarea problemelor emotionale si
psihologice care o blocheaza si solicita, invata si instruieste spontaneitatea, punand participatii in
situatii care necesita raspunsuri noi. Cand spontaneitatea si creativitatea nostra se pot dezvolta,
apare vindecarea. Ne reunim cu viata si cu noi, un scop principal al terapiei.
             Iarasi si iarasi, participantii la psihodrama sunt rugati sa faca apel la creativitatea lor
pentru a obtine raspunsurile profunde si complicate necesare pentru asi indeplini rolurile din
actiune. Ea invata oamenii sa invete sa gandeasca singuri. Incurajeaza asumarea riscurilor si
permite o margine suficient de mare pentru esec (sau ceea ce ar parea un esec) pentru ca
participantii sa invete sa treaca prin situatii care anterior i-au derutat, i-au izolat sau i-au redus la
tacere. Le permite sa experimenteze noi comportamente, sa alterneze raspunsuri si puncte de
vedere noi. Spontaneitatea apare cand existenta interna si cea externa se intalnesc liber si usor la
nivelul gandului si al actiunii; permite ca mai mult din persoana adevarata sa iasa la iveala si
actionaeaza ca o piedica pentru oboseala, epiuzarea si rigiditatea in rol. In familiile
disfunctionale, identitatile tind sa fie intarite, jucate fie intr-o maniera repetitiva, nesimtitoare, fie
cu prea multa ardoare in comparatie cu situatia data. Spontaneitatea se afla la mijloc. Este un
raspuns potrivit, unul care intampina situatia cu o receptivitate calma, gata sa actioneze sau nu, in
functie de circumstante.