AFECTIVITATEA

Afectivitatea este o componentă de bază a psihicului uman, la fel de

prezentă în comportamentul și activitatea noastră cotidiană ca și cogniția. Nu
întâmplător, analiza psihologică s-a învârtit întotdeauna în jurul relației rațiune-
emoție, cu exagerările cunoscute – în direcția supraestimării rațiunii și subestimării
afectivității sau în direcția supraestimării rolului trăirilor emoționale și subestimării
rolului rațiunii.
Rolul afectivităţii în cadrul sistemului personalităţii umane este
covârşitor. Afectivitatea are rolul de a regla toate procesele şi activităţile psihice,
de la cele inferioare la cele superioare, de a ne permite să facem aprecieri şi
valorizări cu privire la obiectele, evenimentele sau fenomenele pe care le întâlnim
în activitatea cotidiană. La rândul ei, funcţionarea proceselor afective este mediată
şi corectată în mod continuu de către procesele psihice cognitive superioare, în
special, de gândire.
Afectivitatea este o componentă de bază a psihicului uman, neexistând
practic vreun proces psihic (memorie, senzaţie, gând, motivaţie) care să nu fie
strâns legat de o trăire afectivă sau invers. Am putea spune că procesele mentale
interioare dar şi comportamentele sunt determinate de trăiri afective şi/sau
declanşează emoţii, sentimente, dispoziţii sau pasiuni.
De multe ori afectele (felul în care simţim şi ne simţim) vin împreună cu o
puternică nevoie de a exprima în exterior încărcătura emoţională. Uneori prin
cuvinte, dar şi prin tonalitatea vocii, gesturi diferite, posturi corporale sau grimase
faciale. Alteori ele transpar în felul în care organismul nostru funcţionează (ne
înroşim, ni se usucă gura, creşte ritmul respiraţiei şi al bătăilor inimii, ni se "taie
genunchii", etc.) Totodată aceleaşi afecte "au nevoie" să fie aprobate, ascultate,
înţelese şi chiar plăcute, îndrăgite, simpatizate de interlocutor.
Procesele afective dispun de următoarele trăsături de bază:
- Polaritatea.-Din acest punct de vedere, afectele noastre se împart în
 a) pozitive (plăcere, satisfacţie, bucurie);
b) negative (repulsie, frică, insatisfacţie).
- Intensitatea (stările afective sunt cu atât mai intense cu cât stimulul care
le generează este mai puternic sau mai încărcat de semnificaţie)
- Durata – de regulă, stările afective durează atât timp cât durează
acţiunea stimulului; există însă şi cazuri în care trăirea emoţională durează mult
timp după ce acţiunea stimulului a încetat
- Mobilitatea (capacitatea pe care omul o are de a trece de la o stare
afectivă la alta, sau de la un nivel de intensitate la altul);

- Convertibilitatea – orice stare emoţională se poate transforma în opusul

ei (bucuria în tristeţe, iubirea în ură etc.)
- Ambivalenţa – este proprietatea unei structuri emoţionale de a include
două trăiri de tip antagonic (cum este cazul geloziei care include o trăire pozitivă,
de apropiere şi afecţiune şi una negativă, de respingere şi îndepărtare).
Una din definiţiile afectivităţii spune ca aceasta este o sumă de trăiri
psihice subiective - emoţii, dispoziţii, sentimente şi pasiuni - care reflectă relaţiile
omului cu lumea înconjuratoare şi care dau coloratura, substanţa a tot ceeea ce
gândim şi facem.
Emoţiile sunt trăiri afective cu durată scurtă, cu intensitate în general
ridicată, dar variabilă, şi de obicei apar ca reacţie la lucrurile sau gândurile cu care
ne confruntăm. De reţinut în plus, la emoţii, este că uneori, unele dintre ele, mai
exact groaza, furia, disperarea şi bucuria explozivă se trăiesc extrem de intens. Ele
mai poartă denumirea de emoţii şoc tocmai pentru că, atunci când le trăim, au
tendinţa de a acapara întreaga fiinţă, scăpând controlului conştient al omului şi, sub
imperiul lor, oamenii săvârşesc cel mai des fapte necugetate.
Dispoziţiile, în schimb, sunt trăiri afective cu o intensitate mai mică, mai
difuze şi generalizate care pot dura ceva mai multă vreme (ore, zile). Atunci când
suntem bine dispuşi avem tendinţa de a ne bucura mai des, mai mult, pe când
atunci când suntem prost dispuşi parcă nimic nu ne intră în voie şi găsim uşor
motive de ceartă şi de nemulţumiri.
 Gestionarea propriei fricii sau furiei se face în primul rând, prin
conştientizarea lor, apoi prin identificarea modurilor în care frica sau furia proprie
se exprimă verbal, comportamental şi fiziologic străduindu-ne să evităm aceste
manifestări. Este de dorit recunoaşterea acelor situaţii care generează frica sau
furia şi evitarea lor pe cât posibil. De asemenea este binevenită practicarea de
tehnici comportamentale pentru reducerea fricii, furiei sau a stresului.
a) Furia - este o stare naturală, de extremă iritare, în care de obicei se
pierde stăpânirea de sine (controlul conştient), care apare instantaneu (în caz de
ameninţări, frustrări sau neîmpliniri) şi se manifestă printr-o activare expresivă
facială, nonverbală şi comportamentală (gestuală).
 
b) Frica - este o reactie emoţională puternică (unii susţin - având dreptate
- că este un mecanism de supravieţuire) ce apare ca răspuns al omului la o
ameninţare concretă, de obicei negativă şi neaşteptată (surprinzătoare). Se
deosebeşte de teamă (care apare când pericolul este cunoscut şi anticipat) dar şi de
angoasă (care nu identifică pericolul, dar îl bănuieşte).
Frica este importantă în conflicte pentru că ea poate declanşa
comportamente iraţionale, deranjante, periculoase, extreme care pot avea ca
rezultat escaladarea conflictului.

Afectivitatea îndeplinește funcții de alertă și activare energetică, de

selectare și potențare a comportamentului, în raport cu stimulii și posibilitățile
satisfacerii trebuințelor. Afectivitatea are atât o funcție reflectorie, cât și una
adaptativ reglatorie. Ea organizează conduita, susține energetic activitatea, dar
poate să o și dezorganizeze la nivele de intensitate prea ridicată.
Putem astfel concluziona că funcția esențială a afectivității, în raport cu
întreaga viață psihică, este aceea de susținere și potențare energetică. Prin
afectivitate, omul se manifestă ca o ființă capabilă să vibreze, să empatizeze, să se
transpună și să trăiască în plan intern raporturile sale cu lumea.