Afectivitatea

Agenda
• Definiție
• Variante
– Dispoziția
– Reacțiile afective
• Emoțiile
– Definiție
– Caracteristici
– Teorii
– Neurobiologie
– Comunicarea emoțiilor

Definiție
Afectivitatea (funcția timică) constă în procesele mentale responsabile de trăirea afectivă.

Variante
Există două variante ale afectivității:
 Afectivitatea bazală sau dispoziția
 Afectivitatea elaborată sau reacțiile afective

Dispoziția constă în fundalul afectiv și are următoarele caracteristici:

 Permanență – la orice moment dat subiectul prezintă o oarecare dispoziție, inclusiv
în timpul somnului;
 Variabilitate – chiar dacă dispoziția este permanentă, ea se schimbă de la un moment
la altul, pe parcursul zilei sau al nopții;
 Valență – fie pozitivă (”sunt bine dispus”), fie negativă (”sunt prost dispus”).

Reacțiile afective sunt răspunsuri afective determinate de anumiți stimuli sau de anumite
situații. Ele au o relație bidirecțională cu dispoziția, în sensul că reacțiile afective se suprapun
dispoziției, influențează dispoziția, iar dispoziția – la rândul ei – modulează reacțiile afective.

Reacțiile afective se clasifică în:

 Afecte – caracterizate prin durată de ordinul secundelor și intensitate crescută
 Emoții – au durată de ordinul minutelor sau orelor și intensitate variabilă
 Sentimente – au durată de ordinul lunilor sau anilor, intensitatea fiind de asemenea
variabilă
 Pasiuni – durează toată viața, având intensitate crescută

Emoțiile
Definiție
Emoția este o stare tranzitorie, cu valență, trăită ca o experiență personală, cu o anume
intensitate, fiind generată în parte de evaluarea cognitivă a unei situații, și însoțită de
răspunsuri fizice.

1
Caracteristicile emoțiilor
Emoțiile sunt stări tranzitorii. O emoție are o durată de ordinul minutelor sau orelor, după
care ea este înlocuită de alte emoții

Trăirile emoționale au valență pozitivă sau negativă, starea emoțională putând influența
motivația individului, în sensul că oamenii tind să facă lucruri care le aduc bucurie sau
satisfacție și evită lucrurile care le cauzează durere, anxietate sau tristețe.

Emoțiile sunt experiențe personale, nu acțiuni. Datorită caracterului lor subiectiv uneori
emoțiile sunt amestecate și chiar contradictorii, denumirea și descrierea lor verbală putând fi
dificilă. Emoțiile trebuiesc diferențiate de comportamente, ele sunt experiențe proprii.
Acțiunile sunt inițiate de individ, pe când experiențele sunt trăite de individ.

Emoțiile provin în parte din evaluarea cognitivă a unei situații. Deși emoțiile nu pot fi
determinate în mod conștient interpretarea personală a situației poate modifica reacția
emoțională corespunzătoare acesteia.

Emoțiile sunt însoțite de răspunsuri fizice înnăscute sau învățate.

Emoțiile variază în intensitate. O lipsă totală de emoții ar face dificilă sau chiar imposibilă
funcționarea normală în orice situație. Pe de altă parte, o prea multă implicare emoțională
poate cauza probleme precum lipsa de concentrare și de ordonare a gândurilor.

Clasificarea emoțiilor
Emoțiile sunt discrete, măsurabile și distincte din punct de vedere al răspunsurilor fizice.

Unele emoții par a fi recunoscute în mod universal, chiar și în culturi care nu ar fi putut
învăța asociații dintre emoții și expresii faciale prin intermediul mass-media (Ekman). Un alt
studiu clasic a descoperit că atunci când participanții și-au contorsionat mușchii faciali în
expresii faciale distincte (de exemplu, dezgust), au raportat experiențe subiective și
fiziologice care se potrivesc cu emoțiile corespunzătoare. Pe baza acestor date s-au
identificat șase emoții de bază: furie, dezgust, frică, fericire, tristețe și surpriză.

Studii interculturale recente, au extins lista emoțiilor universale incluzând alături de cele
șase originale următoarele: amuzament, uimire, mulțumire, dorință, jenă, durere, ușurare și
simpatie.

Robert Plutchik a dezvoltat „roata emoțiilor” – vezi figura 1, sugerând opt emoții primare
grupate pozitiv sau negativ: bucurie versus tristețe, furie versus frică, încredere versus
dezgust, surpriză versus anticipare. În această paradigmă, unele emoții de bază pot fi
modificate pentru a forma emoții complexe. Ele pot apărea din condiționarea sau asocierea
culturală combinată a emoțiilor de bază. Alternativ, similar modului în care se combină
culorile primare, emoțiile primare s-ar putea amesteca pentru a forma spectrul complet al
experienței emoționale umane. De exemplu, furia și dezgustul s-ar putea amesteca pentru a
forma dispreț.

2
 Figura 1. Roata emoțiilor (după Robert Plutchik)

Teorii ale emoțiilor

Teoria evoluționistă
Darwin a fost pionier în studierea expresiilor non-verbale, din care a concluzionat că unele
expresii au universalitate interculturală. El a detaliat și expresii omologe ale emoțiilor care
apar la animale. Acest lucru a condus la cercetarea animalelor asupra emoțiilor și la
eventuala determinare a bazelor neurobiologice ale emoției.

Opiniile contemporane descriu emoția ca o parte esențială a oricărei decizii și planificări

umane, iar faimoasa distincție între rațiune și emoție nu este atât de clară pe cât pare.
Emoția include răspunsuri instinctive, pe de o parte, și raționament mai abstract, pe de altă
parte.

Teorii somatice
Teoriile somatice susțin că răspunsurile corporale, mai degrabă decât interpretările
cognitive, sunt esențiale pentru emoții.

Teoria James-Lange susține că sentimentele și emoțiile sunt secundare fenomenelor

fiziologice. În această paradigmă, stimulii declanșează activitatea sistemului nervos autonom,
care la rândul său produce o experiență emoțională în creier. Astfel, percepția asupra
schimbărilor corporale, pe măsură ce acestea apar, este emoția: ne simțim triști pentru că
plângem, furioși pentru că lovim, speriați pentru că tremurăm.

Teoria Cannon-Bard, pe de altă parte, susține că răspunsurile fiziologice joacă un rol crucial
în emoții, dar ele singure nu pot explica experiențele emoționale, întrucât răspunsurile
fiziologice sunt prea lente și adesea imperceptibile, iar acest lucru nu ar putea contabiliza
conștientizarea subiectivă relativ rapidă și intensă a emoției.

3
Teoria celor doi factori
Aceasta presupune că reacțiile fiziologice contribuie la experiența emoțională facilitând o
evaluare cognitivă a unui eveniment și că această apreciere este cea care definește
experiența emoțională. Astfel, emoțiile sunt privite ca un rezultat unui proces în două etape:
(1) excitarea fiziologică generală și (2) trăirea emoției. De exemplu, excitația fiziologică
(tahicardia), ca răspuns la un stimul evocator (vederea unui urs) duce la scanarea rapidă a
zonei de către creier, pentru a explica tahicardia și observarea ursului. În consecință, creierul
interpretează inima care bate accelerat ca fiind rezultatul fricii de urs.

Teorii cognitive
Odată cu teoria celor doi factori care implică cogniția, mai multe teorii au început să susțină
că activitatea cognitivă sub formă de judecăți, evaluări sau gânduri sunt necesare pentru ca o
emoție să apară. Această activitate cognitivă poate fi conștientă sau inconștientă.

În această perspectivă, emoția este o perturbare care apare în următoarea ordine:

1. Apreciere cognitivă – Individul evaluează evenimentul în mod cognitiv, ceea ce
elimină emoția.
2. Modificări fiziologice – Reacția cognitivă declanșează modificări biologice, cum ar fi
frecvența cardiacă crescută.
3. Acțiune – Individul simte emoția și alege cum să reacționeze.

De exemplu: Jenny vede un șarpe.

1. Jenny evaluează cognitiv șarpele în prezența ei; cogniția îi permite să o înțeleagă
drept un pericol.
2. Creierul ei activează glandele suprarenale care pompează adrenalina prin fluxul de
sânge, ceea ce duce la creșterea frecvențet bătăilor inimii.
3. Jenny țipă și fuge.

Teoria perceptuală
Schimbările fiziologice determină percepția conținutului semnificativ al emoției din cauza
faptului că sunt declanșate de anumite situații. În acest sens, emoțiile sunt considerate
analoge percepției precum văzul sau senzațiile tactile, care oferă informații despre relația
dintre subiect și lume.

Perspectiva situațională
Subliniază importanța factorilor externi în dezvoltarea și comunicarea emoției. În această
perspectivă, gândirea conceptuală nu este o parte inerentă a emoției, deoarece emoția este
o formă de acțiune orientată spre angajarea în relații sociale.

Teoria lui Damasio

Damasio postulează existența a 3 clase de procese mintale, cu arhitecturi diferite, dar care
nu sunt reciproc exclusive – putând coexista în diferite situații, și care reprezintă nivele
diferite de procesare a informației:
1. Emoțiile primare – sunt dependente doar de mecanisme reactive
2. Emoțiile secundare – necesită mecanisme deliberative
3. Emoțiile terțiare – necesită mecanisme de meta-management

4
Emoțiile primare cu sunt a fi speriat de un sunet puternic, a ”îngheța” atunci când un
bolovan imens se prăbușește către tine sau a fi dezgustat de un miros oribil, declanșează o
reacție „stupidă” de „alarmă” care produce modificări la nivelul motricității și a stărilor
reactive interne. Astfel de stări, cum sunt cele de fugă sau luptă apar chiar și la insecte. La
speciile mai evoluate ele declanșează cel mai adesea mecanisme mai complexe (de exemplu,
emoții secundare).

Emoțiile secundare necesită un sistem deliberativ, care să poată procesa „ce s-ar întâmpla
dacă...”. Astfel de exemple sunt: frica de posibilitatea ca podul pe care mergi să cedeze,
relaxarea că nu a cedat survenită după ce a trecut, frica de posibilitatea ca podul pe care
trece copilul tău să cedeze sau anticiparea bucuriei după un succes viitor.

Emoțiile terțiare Implică alterarea mecanismelor de auto-control – sunt deci imposibile în

organisme care nu au această capacitate. Exemple de astfel de emoții sunt: a fi îndrăgostit
de o persoană întâlnită recent; a fi copleșit de tristețea pierderii unei persoane dragi; a fi
copleșit de vinovăție după trădarea unui prieten; a fi exaltat după câștigarea unei competiții
importante. Emoțiile terțiare necesită deci mecanisme de meta-management.

În teoria lui Damasio, emoțiile sunt necesare pentru viața inteligentă întrucât alterarea
structurilor neurobiologice implicate în generarea emoțiilor duce la imposibilitatea
manifestării comportamentale a inteligenței, în ciuda păstrării capacității intrinseci de
procesare a informației (vezi cazul Phineas Gage). În plus, unele modele de inteligență
artificială susțin ipoteza că emoțiile sunt necesare pentru inteligență.

Neurobiologia emoțiilor
Diferite părți ale sistemului nervos central (SNC) ar putea fi implicate în diferite emoții și
aspecte ale trăirii emoționale. S-au identificat spre exemplu anumite zone cerebrale care par
a fi responsabile pentru sentimentele de plăcere sau durere din emoții. Oricum, reacțiile
emoționale sunt dependente de sistemul limbic și sunt integrate de către conexiunile limbice
ale hipotalamusului, septului, hipocampului și amigdalei, care la rândul lor se afla sub control
cortical, în special al girusului cingulat, al lobilor temporal si frontal (regiunea prefrontală).

Răspunsurile fiziologice care fac parte din experiențele emoționale sunt generate de sistemul
nervos vegetativ (SNV). Acesta controlează activitatea tuturor organelor, permițând corpului
să răspundă nevoilor cauzate de mediu într-un mod coordonat. Activitatea sa nu este
conștientă, dar poate fi detectată indirect. Datorită naturii involuntare a reacțiilor vegetative
care însoțesc sentimentele de vinovăție, poligrafele (instrumente care măsoară reacțiile
fiziologice) au fost folosite pe post de detectoare de minciuni. Însă, nu există niciun tipar
specific de reacție psihologică care însoțește minciuna în mod cert.

Girusul cingulat este o verigă importantă în mecanismul afectivității. S-a descris o cale
anatomică din nuclei vagali în regiunea cingulată anterioară care trece prin hipotalamusul
anterior și regiunea septală. Datorită unor posibile conexiuni cu sistemul simpatic, acest
traiect ar reprezenta o cale prin care factorii emoționali pot influența motricitatea, tonusul și
comportamentul.

5
Talamusul ar putea putea fi implicat în manifestarea motorie și exprimarea emoțiilor.
Nucleul dorso-median al acestuia are strânse conexiuni anatomice cu hipotalamusul și
cortexul prefrontal.

Hipotalamusul a fost privit multă vreme ca sediul principal al emoțiilor. El joacă un rol
evident și complex în elaborarea proceselor afective fiind în legătură cu structurile nervoase
din vecinătate – părți ale sistemului limbic. Stimularea electrică a hipotalamusului caudal
provoacă accese de furie și agresivitate. Leziunile hipotalamice se manifestă prin stări
emoționale patologice negative de tipul fricii, terorii, furiei, anxietății, sau pozitive cum ar fi
buna dispoziție, tendința la glume.

Septul este direct implicat în integrarea unor reacții emoționale înnăscute. Regiunea septală
exercită un efect inhibitor asupra comportamentului ce apare în relație cu diferite emoții,
tumorile de sept și ale structurilor adiacente determinând iritabilitate cu izbucniri de
agresivitate și emoții necontrolate.

Zona limbică rinencefalică are conexiuni în dublu sens cu hipocampul, zonele septale,
hipotalamusul și amigdala. Stimularea rinencefalului produce reacții de frică, curiozitate și
spaimă care sunt însoțite de activarea SNV simpatic.

Cortexul este implicat în interpretarea cognitivă a situației, necesară pentru a conceptualiza

emoția (a o recunoaște și denumi). Sunt implicate în special cortexul prefrontal, dar și alte
regiuni corticale de la nivelul cortexului frontal și temporal.

Comunicarea emoțiilor
La om, rolul primar în comunicarea emoțiilor îl joacă mișcările mimice și expresia facială a
emoțiilor. Aceasta include exprimări înnăscute ale emoțiilor, aspecte sociale ale exprimării
emoționale și exprimarea facială a emoțiilor.

Darwin a sugerat că anumite expresii faciale ale emoției sunt înnăscute și universale și că
aceste expresii s-au dezvoltat întrucât comunică starea emoțională a subiectului. Unele
expresii faciale ale emoției par a fi, într-adevăr, înnăscute. Spre exemplu, bebelușii orbi
zâmbesc când sunt fericiți și plâng când îi deranjează ceva, iar anumite mișcări faciale sunt
universal asociate cu anumite emoții – o față abătută este asociată tristeții.

Multe exprimări emoționale sunt însă învățate. Drept urmare, aceeași emoție poate fi
exprimată în diferite moduri, în funcție de cultură.

Expresia facială a altor persoane poate fi o sursă vitală de informație mai ales în situații
ambigue, ajutând la alegerea comportamentului adecvat față de aceste persoane.

Pe măsură ce cresc, copii învață expresiile faciale asociate diverselor emoții care sunt
adecvate culturii lor. Aceste expresii constituie cultura emoțională a individului. Chiar și la
maturitate, o schimbare a rolului social sau profesional ar putea necesita învățarea unor noi
moduri de exprimare emoțională.

6
Expresia facială a emoțiilor este dată de mișcările faciale voluntare și expresiile faciale
involuntare. Ele sunt controlate de părți diferite ale creierului. Emisfera cerebrală dreaptă și
cea stângă joacă oarecum roluri diferite în exprimarea emoțională: zonele frontale drepte
sunt activate în cazul trăirii emoțiilor negative, iar zonele frontale stângi sunt activate în
cazul trăirii emoțiilor pozitive. Cu toate acestea, emisfera dreaptă pare să joace rolul
principal atât în exprimarea facială a emoției (partea stângă a feței are mai multă
expresivitate la adulți), cât și în perceperea emoției. În plus, suprimarea emoțiilor la adulți a
fost explicată ca fiind datorată unei comunicări reduse între emisferele cerebrale.

Sumar
 Definiție
 Variante
o Dispoziția
o Reacțiile afective
 Afectul
 Emoțiile
 Sentimentele
 Pasiunile
 Emoțiile
o Definiție
o Caracteristici
o Teorii ale emoțiilor
o Neurobiologie
 Sistemul limbic
 Cortexul
o Comunicarea emoțiilor
 Exprimări înnăscute
 Aspecte sociale
 Exprimarea facială a emoțiilor