Capitolul 15

Creierul social și emoțional

Emoțiile acționează ca niște indicatori interni: ne ghidează înspre cum să ne comportăm, de

ce să ne ferim și ce să căutăm. Emoțiile sunt o cale prin care se marchează anumiți stimuli
pentru a se asigura că ei primesc tratament prioritar și răspunsul nostru este unul adecvat.
Emoțiile sunt conectate cu stimulii și situațiile care au o valoare inerentă de supraviețuire: de
exemplu, frica poate fi conectată cu stimulii amenințători care necesită vigilență sau
retragere; dezgustul poate fi conectat cu stimuli referitori la contaminare; frica poate fi
conectată cu situații care amenință teritoriul sau statutul etc. Cu toate că unii stimuli pot fi în
mod natural satisfăcători (ex. mâncarea, sexul) sau pot aduce suferință (de ex durerea), noi
putem să învățăm să atribuim stări emoționale la o paletă largă de stimuli noi cum ar fi
muzica pop, fashion-ul, dând naștere la extreme de la fobii la fetișuri. Există aproape o
nelimitată flexibilitate a modului în care stimulii pot fi conectați cu emoții, chiar dacă într-un
final intră într-un repertoriu destul de mic de răspunsuri emoționale (luptă, fugă, evitare etc.)
și stări (frică, furie etc.).
Emoțiile mai joacă un rol crucial și în orientarea comportamentului social la majoritatea
speciilor sociale, inclusiv oameni și primate. Locuirea în grup are avantaje de supraviețuire
evidente. Există siguranță în număr mai mare și cooperarea permite împărțirea resurselor
limitate. Astfel, nu este surprinzător că emoțiile ghidează luarea deciziilor sociale. Acest
capitol oferă multe exemple pentru care creierul emoțional este solicitat în situații sociale.
Spre exemplu, respingerea socială poate împărți circuite neurale cu durerea fizică, iar
dezgustul moral poate avea ceva în comun cu dezgustul legat de contaminare. În mod similar,
circuit creierului pentru recompensă este mai activat dacă se câștigă 10 dolari prin cooperarea
cu un alt jucător, decât dacă aceeași suma este obținută fără vreo cooperare. Este ca și cum
actul de a coopera este o recompenă în sine. Totuși, nu suntem sclavii propriilor noastre
emoții. Nu acționăm de fiecare dată conform „instinctului” și putem să ne angajăm în control
cognitiv nonafectiv pentru îndrumarea comportamentului. Într-adevăr, să ne gândim la
intențiile altor persoane, dorințe și credințe prin formularea unor perspective (sau
mentalizare) este conectat cu o rețea diferită a creierului față de cea implicată în evaluarea
emoțională.
Capitolul începe prin a considera diferite teorii ale emoției, atât istorice, cât și contemporane
și apoi plasează aceste teorii într-un context cunoscut al bazei neuroștiinței proceselor
emoționale. Capitolul apoi consideră cum informațiile sociale sunt extrase din expresiile
faciale și privirea ochilor. Acestea conferă o introducere importantă pentru cum perceperea
emoțiile (la alți oameni) poate rezulta din o simulare a stării emoționale a celui care privește
(ex împărtășirea emoțiilor). Această idee este dusă mai departe în relație cu mecanismele
neurale ale empatiei. Această discuție consideră măsura în care noi îi înțelegem oamenii din
jurul nostru printr-un proces de simulare a stărilor emoționale, motorii sau corporale (care se
mai cheamă și oglindire) sau stări mentale (mentalizare, care mai este numită și teoria minții).
Teorii ale emoției
Emoțiile au mai multe fețe în natură, iar lista de mai jos surprinde caracteristicile cheie.
Unele teorii ale emoției au avut tendința de a se concentra pe unele aspecte mai mult decât pe
altele, pe baza presupunerii că unele trăsături sunt mai esențiale decât altele. De asemenea,
înseamnă că există multe moduri diferite de măsurare a emoțiilor, în funcție de faptul dacă se
concentrează asupra naturii lor subiective (de exemplu, folosind chestionare), răspunsurile lor
corporale (de exemplu, folosind conductanța pielii sau înregistrări ale expresiei faciale) sau
consecințele lor comportamentale (de exemplu, apăsarea o pârghie pentru o recompensă).
Darwin și Freud
Două perspective diferite au venit din partea a două figuri binecunoscute din știință: Charles
Darwin (1809–1882) și Sigmund Freud (1856–1939). Deși abordările lor sunt foarte diferite
una de cealaltă, ei împărtășesc ipoteza fundamentală că emoțiile umane au continuitate cu
omologii lor animale. În 1872, Charles Darwin a publicat „The Expression of the Emotions in
Man and Animals” (Darwin, 1872/1965). Pentru o mare parte a acestei lucrări, Darwin s-a
preocupat de documentarea manifestărilor exterioare ale emoțiilor – expresii – în care
animalele produc gesturi faciale și corporale care caracterizează o anumită emoție, cum ar fi
frica, furia sau fericirea. Darwin a remarcat câte expresii sunt conservate între specii; furia
implică o privire directă cu gura deschisă și dinții vizibili și așa mai departe. El a susținut că
astfel de expresii sunt înnăscute „adică nu au fost învățate de individ”. Mai mult, astfel de
expresii permit unui animal să interpreteze starea emoțională a altui animal; de exemplu, dacă
un animal este probabil să atace sau este probabil să accepte un avans sexual. Contribuția lui
Darwin a fost de a oferi dovezi preliminare cu privire la modul în care emoțiile pot fi
conservate între specii. Încrederea lui pe expresii rezonează cu unele abordări contemporane,
cum ar fi încercările lui Ekman de a defini emoțiile „de bază” din comparațiile interculturale
ale expresiilor faciale (Ekman și colab., 1972). Cercetări mai recente au elucidat originile
funcționale ale unora dintre aceste expresii. De exemplu, o expresie de frică mărește câmpul
vizual și volumul nazal și duce la mișcări mai rapide ale ochilor (adaptative pentru detectarea
pericolului), în timp ce o expresie de dezgust are un efect opus (adaptativ pentru evitarea
contaminanților) (Susskind et al., 2008).
Pentru Freud, mințile noastre ar putea fi împărțite în trei tipuri diferite de mecanisme: id-ul,
ego-ul și superego-ul (de exemplu, Freud, 1920/2010). Id-ul era preocupat de reprezentarea
îndemnurilor noastre „primitive” care ne conectează la ascendența non-umană, inclusiv
nevoile noastre emoționale de bază pentru sex, hrană, căldură, si asa mai departe. Id-ul era
preocupat de motivațiile inconștiente, dar aceste idei erau uneori accesibile prin intermediul
ego-ului (mintea conștientă) și poate intra în conflict cu superego-ul nostru (normele noastre
culturale și aspirațiile noastre). Ideea de bază a lui Freud că emoțiile sunt un bias inconștient
asupra comportamentului nostru este foarte relevantă pentru gândirea actuală (Tamietto & De
Gelder, 2010). Cealaltă influență durabilă a lui Freud este ideea că multe tulburări psihiatrice
(cum ar fi anxietatea) pot fi înțelese ca tulburări emoționale (Le Doux, 1996). Deși o parte din
abordarea generală este recunoscută astăzi, detaliile specifice ale teoriei lui Freud nu mai au
actualitate contemporană (de exemplu, ideile referitoare la fanteziile sexuale din copilărie).
James-Lange și Cannon- Bard
Conform teoriei emoției lui James-Lange, percepția de sine a schimbărilor corporale este cea
care produce experiență emoțională (James, 1884). Astfel, schimbările în starea corporală
apar mai degrabă înainte de experiența emoțională decât invers. Ne simțim triști pentru că
plângem, mai degrabă decât să plângem pentru că ne simțim triști. Această perspectivă pare
oarecum radicală în comparație cu punctul de vedere contemporan. De exemplu, ridică
întrebarea ce tip de procesare duce la schimbarea stărilor corporale și dacă acest proces
timpuriu ar putea fi în sine interpretat ca o parte a emoției.
Modificările din organism sunt mediate de sistemul nervos autonom (SNA), un set de nervi
localizați în organism care controlează activitatea organelor interne (soma). Există dovezi
empirice bune care sugerează că modificările stărilor corporale, în sine, nu sunt suficiente
pentru a produce o emoție. Schacter și Singer (1962) au injectat participanților cu epinefrină
(numită și adrenalină), un medicament care induce modificări ale sistemului autonom, cum ar
fi ritmul cardiac. Au descoperit că prezența medicamentului în sine nu a condus la experiențe
emoționale auto-raportate, contrar teoriei James-Lange. Cu toate acestea, în prezența unui
cadru cognitiv adecvat (de exemplu, un bărbat supărat sau fericit intră în cameră),
participanții au raportat singuri o emoție. Un cadru cognitiv, fără epinefrină, a produs evaluări
emoționale mai puțin intense. Acest studiu sugerează că experiențele corporale nu creează
emoții (contrar lui James-Lange), dar pot îmbunătăți experiențele emoționale conștiente.
Există mai multe teorii contemporane care se aseamănă cu teoria James Lange, în special
sugestia lui Damasio (1994) conform căreia răspunsurile corporale legate de emoții ghidează
luarea deciziilor. Aceasta este Ipoteza Markerului Somatic discutată mai detaliat în Capitolul
14. Deși teoria James-Lange afirmă că aceste răspunsuri corporale trebuie percepute în mod
conștient, Damasio (1994) consideră că sunt modificatori inconștienți ai comportamentului.
Teoria emoțiilor Cannon-Bard care a apărut în anii 1920 a susținut că feedback-ul corporal nu
poate explica diferențele dintre emoții. (Canon, 1927). Conform acestui punct de vedere,
emoțiile ar putea fi luate în considerare numai în creier și că răspunsurile corporale apar după
emoția în sine. Teoria Cannon-Bard a fost inspirată din neurobiologie. Cercetările anterioare
au observat că animalele încă mai prezintă expresii emoționale (de exemplu, furie) după
îndepărtare a cortexului. Acest lucru a fost considerat surprinzător, având în vedere că se știa
că regiunile motorii corticale sunt necesare pentru a iniția majoritatea celorlalte mișcări
(Fritsch & Hitzig, 1870). Într-o serie de studii asupra leziunilor, Cannon și Bard au
concluzionat că hipotalamusul este piesa centrală a emoțiilor. Ei credeau că hipotalamusul a
primit și evaluat inputuri senzoriale în ceea ce privește conținutul emoțional și apoi a trimis
semnale către sistemul autonom (pentru a induce sentimentele corporale discutate de James)
și către cortex (dând naștere unor experiențe conștiente de emoție).
Circuitul Papez și creierul limbic
Papez (1937) s-a bazat pe lucrările lui Cannon-Bard pentru a susține că hipotalamusul era o
parte cheie a procesării emoționale, dar a extins aceasta într-un circuit de alte regiuni care
includeau regiunile cortexului cingulat, hipocampusului, hipotalamusului și nucleului anterior
al talamusul. Papez a susținut că sentimentul de emoții își are originea în circuitul Papez
subcortical, despre care s-a presupus că ar fi implicat în reglarea corpului. Un al doilea
circuit, care implică cortexul, s-a presupus că implică o analiză deliberativă care a recuperat
asociații de memorie despre stimul. Lucrarea lui MacLean (1949) a extins această idee pentru
a include regiuni precum amigdala și cortexul orbitofrontal, pe care le-a numit „creierul
limbic”. S-a emis ipoteza că diferitele regiuni vor lucra împreună pentru a produce un „creier
emoțional” integrat.
Există o serie de motive pentru care aceste concepții neurobiologice anterioare nu mai sunt
susținute de neuroștiința cognitivă contemporană. În primul rând, unele dintre regiunile cheie
ale circuitului Papez nu mai pot fi considerate a îndeplini funcții care se referă în primul rând
la emoții. De exemplu, rolul hipocampului în memorie nu a fost apreciat până în anii 1950
(Scoville & Milner, 1957), iar hipotalamusul nu este un nexus central al emoțiilor, deși
reglează homeostazia corporală. În al doilea rând, cercetările contemporane pun un accent
mai mare pe diferite tipuri de emoții (de exemplu, frică versus dezgust) care au substraturi
neuronale diferite.
Viziunea contemporană asupra emoției: categorii, dimensiuni și evaluări
Viziunea alternativă dominantă la cea a unui „creier limbic” nediferențiat în literatura
contemporană este de a postula diferite categorii de emoții (de exemplu, frică, furie, dezgust).
Cu toate acestea, în acest cadru larg, există opinii foarte diferite cu privire la locul de unde
apar astfel de categorii. Într-o abordare, numită abordarea emoțiilor de bază (Ekman, 1992),
se presupune că există un număr mic de emoții distincte care au fost modelate de diferite
cerințe evolutive, sunt legate de substraturi neuronale distincte din creier și au expresii faciale
specifice care nu variază de la o cultură la alta. Abordarea contemporană alternativă este de a
argumenta că diferite categorii de emoții sunt construite din diferite tipuri de procese de bază,
cum ar fi răspunsurile autonome, reacțiile de abordare/evitare și alte cogniții în curs (de
exemplu, convingeri, evaluări). Aceste teorii nu resping noțiunea de tipuri calitativ diferite de
emoții (cum ar fi dezgustul sau frica). Ei susțin că aceste categorii nu sunt „tipuri naturale”, ci
mai degrabă reprezintă puncte diferite într-un spațiu mai larg de experiență emoțională
(Feldman Barrett, 2006).
Unul dintre cele mai influente studii etnografice despre emoții a concluzionat că există șase
emoții de bază care sunt independente de cultură (Ekman & Friesen, 1976; Ekman și colab.,
1972). Acestea sunt: ​fericit, trist, dezgust, furie, frică și surpriză. Aceste studii s-au bazat pe
comparații ale modului în care expresiile faciale sunt clasificate și prezentate în diverse
culturi. Ekman (1992) ia în considerare alte caracteristici pentru clasificarea unei emoții ca
„de bază”, în afară de expresiile faciale universale, cum ar fi fiecare emoție având propria sa
bază neuronală specifică; fiecare emoție a evoluat pentru a face față diferitelor probleme de
supraviețuire; și care se produce automat. Această abordare a emoțiilor a fost foarte influentă
în domeniul cognitiv neurostiintific. Cu toate acestea, întâmpină diverse probleme. Nu pare
să fie cazul în care fiecare emoție de bază are propriul său set unic de regiuni sau rețele ale
creierului (deși se găsește un anumit grad de specializare pentru unele categorii). Unele
emoții pot părea, de asemenea, „de bază” în unele moduri, dar nu în altele: de exemplu,
emoția iubirii reflectă o adaptare evolutivă clară (pentru îngrijire) și are unele circuite
neuronale specializate, dar nu este legată de o expresie facială.
Nu toate teoriile contemporane susțin ideea unor categorii emoționale distincte. Două vor fi
luate în considerare aici, și anume teoriile lui Feldman-Barret (2006) și Rolls (2005). Teoria
lui Feldman-Barrett și a colegilor (Barrett & Wager, 2006; Feldman Barrett, 2006; Lindquist
& Barrett, 2012) presupune că toate emoțiile accesează un sistem numit afect de bază care
este organizat pe două dimensiuni: plăcut-neplăcut și înalt/ excitare scăzută. Aceasta din urmă
este denumită și activare. Dovada că experiența emoțională poate fi clasificată de-a lungul
acestor două dimensiuni provine din studii care utilizează analiza factorială a evaluărilor
stării de spirit actuale (Yik și colab., 1999). În termeni biologici, aceasta este legată de
sentimentele corporale de emoție și de structurile limbice, cum ar fi lobii temporali mediali,
cortexul cingulat și orbitofrontal (Lindquist & Barrett, 2012). Acest lucru face ecou ideilor
mai vechi ale lui Papez și Maclean. Aspectul nou al modelului este ideea că categoriile de
emoții sunt construite (și pot fi diferențiate unele de altele) pentru că ating sistemul afectiv de
bază în moduri oarecum diferite și pentru că sunt legate de anumite tipuri de informații
procesate în afara nucleului sistemul afectiv, inclusiv controlul executiv (pentru reglarea și
evaluarea emoțiilor), limbajul (pentru clasificare și etichetare), teoria minții (pentru
conceptualizarea emoțiilor în termenii altor agenți) și așa mai departe.
În cele din urmă, teoria lui Rolls (2005) pledează și pentru o abordare construcționistă a
emoțiilor, fără a se baza pe noțiunea unui set de bază de emoții de bază. Cu toate acestea,
relatarea lui este diferită în detaliu de cea a lui Feldman-Barrett (2006). Mai degrabă decât
noțiunea de „afect de bază” (cu dimensiuni de excitare și plăcere), partea centrală a teoriei lui
Rolls este preocupată de dimensiunile recompensei și pedepsei, prezența/absența și
intensitatea acestora. Diferite tipuri de emoții apar prin luarea în considerare dacă se aplică o
recompensă sau o pedeapsă (de exemplu, plăcerea în comparație cu frica), dacă o recompensă
este luată (de exemplu, furia) sau dacă o pedeapsă este luată (de exemplu, ușurare). Acestea
pot apărea în combinație: de exemplu, vinovăția poate fi o combinație de învățare cu
recompensă și pedeapsă.
În plus, contextul în care apare un stimul emoțional este important și face parte integrantă din
emoția construită. De exemplu, dacă stimulul este social sau nu (adică legat de alte persoane)
poate determina dacă emoția se simte ca iubire, furie, gelozie (emoții care implică un alt
agent) versus plăcere, frustrare sau tristețe (emoții care nu implică un alt agent) . Într-adevăr,
stimulul care provoacă este considerat parte a stării emoționale, așa că iubirea pentru o
persoană poate fi diferită de iubirea față de altă persoană doar pentru că individul este diferit.
Este important de menționat că susținătorii abordării „emoțiilor de bază” nu neagă faptul că
unele emoții sunt construite, dar ele diferă de teorii precum cele ale lui Feldman-Barrett
(2006) și Rolls (2005) care presupun că toate emoțiile sunt construite. . O posibilitate în
abordarea emoției de bază este de a considera unele emoții ca fiind compuse din două sau mai
multe emoții de bază: de exemplu, bucurie + frică = vinovăție și frică + surpriză = alarmă
(Plutchik, 1980). O altă posibilitate este ca unele emoții să fie construite dintr-o emoție de
bază plus o evaluare cognitivă non-emoțională. O evaluare a unei emoții implică o evaluare
atât a conținutului (de exemplu, un sentiment negativ), cât și a contextului. Deci, un
sentiment similar ar putea fi apreciat fie ca rușine, fie ca vinovăție, în funcție de faptul că este
contextualizat în raport cu sine (rușine) sau cu celălalt (vinovăție). Haidt (2003) a folosit
termenul de emoții morale pentru a se referi la emoțiile care sunt legate de comportamentul
propriu (în relație cu ceilalți) sau comportamentul altora (în relație cu sine sau cu alții).
Implică existența unui reper normativ cu care să ne evaluăm acțiunile. Aceste norme ar putea
fi un produs atât al mecanismelor înnăscute (de exemplu, o dorință instinctivă de a nu dăuna
altora), cât și al normelor acceptate cultural (de exemplu, legea și religia). Din această
perspectivă, existența emoțiilor morale depinde de un set evolutiv mai vechi de procese
emoționale, împreună cu o capacitate evolutivă mai nouă de a reflecta asupra
comportamentului sinelui și al altora. În acest sens, Smith și Lazarus (1990) susțin că
mândria, rușinea și recunoștința ar putea fi emoții unice umane. Darwin (1872) credea, de
asemenea, că înroșirea (legată de rușine sau jenă) ar putea fi o expresie unică umană.
Evaluare
Deși există multe teorii diferite ale emoției (unele în vogă, altele respinse), există un set de
idei de bază privind emoțiile care au trecut testul timpului. Aceasta include ideea că emoțiile
au o valoare adaptativă evoluată, iar aceasta este în mare măsură conservată între specii.
Include, de asemenea, noțiunea că emoțiile sunt cu mai multe fațete: ele conțin atât procese
conștiente (cel puțin la oameni) cât și inconștiente; ele implică interacțiunea dintre creier și
corp prin intermediul sistemului autonom (deși emoțiile nu pot fi reduse la senzații
corporale); și că (cel puțin la oameni) unele emoții sunt construite atât din mecanisme
afective, cât și din cele cognitive (de exemplu, evaluare). Un bun exemplu pentru acestea din
urmă sunt așa-numitele emoții morale (de exemplu, vinovăția, mândria). Teoriile
contemporane subliniază distincțiile categorice dintre emoții (cum ar fi furia, frica tristețea),
dar diferă în ceea ce privește dacă aceste categorii reprezintă tipuri naturale (adică diferențe
categorice specificate în mod înnăscut, ca în abordarea emoțională de bază) sau sunt ele
însele construite din diferite combinații de blocuri de construcție. a altor tipuri de procese de
bază (de exemplu, recompensă/pedeapsă, plăcere, excitare, evaluări). La această idee vom
reveni din nou în secțiunea următoare.
Moralitatea în creier
Judecățile morale implică o evaluare a acțiunilor și intențiilor (fie ale noastre, fie ale altora) în
raport cu un anumit standard de comportament acceptabil. Emoțiile morale apar atunci când
comparăm comportamentul cu acele standarde (Haidt, 2003). De exemplu, dacă propriile
noastre acțiuni depășesc standardele noastre, atunci s-ar putea să simțim mândrie, dar dacă
ele se încadrează sub aceste standarde, putem simți rușine, vinovăție sau jenă. Dacă
comportamentul altor persoane scade sub standard, atunci putem simți furie sau dezgust.
Întrebarea de unde vin standardele morale este una interesantă. Este probabil să derivă
dintr-un set de bază de instincte în jurul iubirii pentru familia, nevoia de afiliere, empatie și
corectitudine (inclusiv pedeapsa împotriva nedreptății). Normele culturale, inclusiv religia și
legea, tind să susțină acest lucru (poți să te gândești la o religie de succes care să nu
propovăduiască dragostea pentru familia și în grup?). Dar ele pot extinde normele morale în
moduri mai idiosincratice (de exemplu, ce să mănânci și ce să poarte).
Există dovezi în concordanță cu opinia că procesarea emoțiilor morale implică structuri
cerebrale implicate atât în ​emoție, cât și în evaluarea cognitivă. Moll şi colab. (2002) au
prezentat imagini cu trei tipuri de scene emoționale participanților supuși fMRI: imagini cu
încălcări morale (de exemplu, imagini cu agresiuni fizice, copii abandonați), imagini cu scene
aversive (de exemplu, animale periculoase) și imagini plăcute. Acestea au fost potrivite
pentru excitarea lor auto-raportată. Imaginile de încălcare morală și aversive au fost potrivite
în ceea ce privește cât de negativ au fost judecate, dar imaginile de încălcare morală au fost
apreciate ca fiind mai inacceptabile din punct de vedere moral decât ceilalți stimuli afectivi.
Toți stimulii afectivi (relativ la un set neutru de imagini) au avut tendința de a activa regiuni
legate de procesarea emoțională, cum ar fi amigdala și insula, dar emoțiile morale (față de alți
stimuli afectivi) au activat în plus regiuni precum cortexul orbitofrontal, cortexul prefrontal
medial. și șanțul temporal posterior superior drept (STS). Cortexul prefrontal medial și STS
posterior drept au fost legate de teoria minții (Amodio & Frith, 2006; Saxe, 2006), în timp ce
cortexul orbitofrontal este implicat în reglarea comportamentului social. Rezultate similare au
fost obținute pentru emoții morală de jenă (Berthoz et al., 2002) și vinovăție (Takahashi și
colab., 2004) provocate de citirea narațiunilor verbale; de exemplu, „Am părăsit restaurantul
fără să plătesc” (vinovăție) și „Am confundat un străin cu prietenul meu” (jenă).
Pacienții cu leziuni dobândite ale cortexului orbitofrontal (și ventromedial prefrontal)
prezintă adesea o funcționare socială slabă (a se vedea capitolul 14 pentru mai multe discuții).
Acești pacienți sunt apreciați de membrii familiei ca prezintă un nivel scăzut de empatie, jenă
și vinovăție (Koenigs et al., 2007). Adică, deficiențele lor se extind la emoțiile morale. Când
li se oferă anumite dileme morale ei tind să performeze atipic. De exemplu, dacă sunt
întrebați dacă ar fi dispuși să împingă o persoană sub un tren pentru a salva viețile a cinci
persoane, ei sunt înclinați să fie de acord cu acest curs de acțiune (Koenigs et al., 2007).
Explicația pentru aceasta este că există două răspunsuri contradictorii în această dilemă.
Există un răspuns logic numeric că a ucide o viață este mai bine decât a ucide cinci vieți.
Există și o propunere mai încărcată emoțional, și anume că ar fi greșit să împingi pe cineva
sub tren. La pacienții cu leziuni orbitofrontale, logica poate câștiga atunci când se confruntă
cu o emoție morală.
Substratele neuronale ale procesării emoțiilor
Această secțiune prezintă multe dintre regiunile cheie ale creierului implicate în procesarea
emoțională și ia în considerare posibilele funcții ale acestora. Secțiunea va arăta cum aceleași
rețele cerebrale sunt folosite pentru a procesa atât stimuli sociali (percepțiile noastre și
interacțiunile cu ceilalți), cât și stimuli non-sociali cu proprietăți afective (cum ar fi șerpi,
alimente, șocuri electrice). Un alt scop al secțiunii actuale este de a folosi aceste dovezi
pentru a decide între diverse teorii din domeniu: de exemplu, pentru a determina dacă există
emoții de bază cu substraturi neuronale distincte.
Amigdala: frica și alte emoții
Amigdala (de la cuvântul latin pentru migdale) este o masă mică de substanță cenușie care se
află îngropată în vârful lobilor temporali stângi și drepti. Se află în partea din față a
hipocampului și, la fel ca și hipocampul, se crede că este important pentru memorie - în
special pentru conținutul emoțional al amintirilor (Richardson et al.,2004) și pentru a afla
dacă un anumit stimul/răspuns este recompensat sau pedepsit (Gaffan, 1992). La maimuțe,
s-a observat că leziunile bilaterale ale amigdalei produc o serie complexă de comportamente
care au fost denumite sindromul Kluver-Bucy (Kluver & Bucy, 1939; Weiskrantz, 1956).
Aceste comportamente includ o blândețe neobișnuită și o tocire emoțională; tendința de a
examina obiectele cu gura; și modificări ale dietei. Acest lucru este explicat prin prisma
obiectelor care își pierd valoarea emoțională învățată. De obicei, maimuțele își pierd și
statutul social (Rosvold și colab., 1954).
Rolul amigdalei în condiționarea fricii este bine stabilit (Le Doux, 1996; Phelps, 2006). Dacă
un stimul care în mod normal nu provoacă un răspuns de frică, cum ar fi un ton auditiv
(stimul necondiționat, CS–), este asociat cu un stimul care evocă în mod normal un răspuns
de frică (numit răspuns condiționat), cum ar fi un șoc electric, apoi tonul va ajunge să
provoace un răspuns de frică de la sine ( devine un stimul condiționat, CS+). Dacă amigdala
este lezionată la șoareci (în special nucleul bazolateral al amigdalei), atunci animalul nu
prezintă această învățare, iar dacă leziunea este efectuată după ce animalul a fost antrenat,
atunci această asociere învățată se pierde (Phillips & Ledoux, 1992) . Adică, amigdala este
importantă atât pentru învățare, cât și pentru stocarea răspunsului de frică condiționată (deși
pentru o viziune diferită vezi Cahill și colab., 1999). Înregistrările cu o singură celulă
sugerează că diferite celule din amigdala ar putea fi implicate în învățarea versus stocarea
asocierii (Repa și colab., 2001). Animalele cu leziuni ale amigdalei arată încă un răspuns de
frică la stimulii normali care evocă frică (cum ar fi șocuri), ceea ce sugerează că rolul său este
în învățarea și stocarea stării emoționale a stimulilor care sunt inițial neutri din punct de
vedere emoțional.
La oameni, o comparație a răspunsurilor de frică învățate la un șoc (CS+) cu stimuli neutri
(CS–) relevă activarea amigdalei în timpul fMRI care s-a corelat cu gradul de răspuns
condiționat, în acest caz un răspuns de conductanță a pielii (LaBar și colab., 1998). Răspunsul
de conductanță a pielii este o măsură a excitării autonome și, prin urmare, o măsură a
procesării emoțiilor bazată pe corp (a se vedea figura alăturată pentru detalii suplimentare).
Bechara et al. (1995) raportează că oamenii cu afectarea amigdalei nu reușește să arate acest
răspuns condiționat, dar totuși sunt capabili să învețe verbal asocierea („când am văzut
pătratul albastru am primit un șoc”), în timp ce pacienții amnezici cu afectare a hipocampului
prezintă un răspuns condiționat normal, dar nu își pot aminti asocierea . Aceasta sugerează că
asocierea este stocată în mai multe locuri: în amigdală (dând naștere răspunsului de frică
condiționat) plus în hipocamp (dând naștere unor amintiri declarative ale asocierii). Studiile
fMRI arată, de asemenea, că amigdala poate fi importantă pentru condiționarea legată de frică
în mediile sociale în care participanții învață asocierile fricii privind pe altcineva primind un
șoc (Olsson & Phelps, 2004).
Leziunile amigdalei la oameni pot afecta selectiv capacitatea de a percepe frica la alții, dar nu
neapărat celelalte categorii de emoții Ekman (Adolphs și colab., 1994; Calder și colab.,
1996). De exemplu, pacientul DR a suferit leziuni bilaterale ale amigdalei și, ulterior, a
prezentat o dificultate deosebită în recunoașterea fricii (Calder și colab., 1996). Ea a fost, de
asemenea, afectată într-o măsură mai mică în a recunoaște furia și dezgustul facial. Își putea
imagina trăsăturile faciale ale unor oameni celebri, dar nu și ale expresiilor emoționale. Ea
putea recunoaște fețe celebre și potrivi puncte de vedere diferite ale unor persoane
necunoscute, dar nu putea potrivi imaginile aceleiași persoane atunci când expresia diferă
(Young și colab., 1996). DR prezintă, de asemenea, deficite comparabile în recunoașterea
expresiilor emoționale vocale, sugerând că deficitul este legat mai degrabă de procesarea
emoțiilor decât de procesele perceptive specifice modalității (Scott et al., 1997). În timp ce
s-a sugerat că selectiv tulburările de frică pot apărea din cauza lipsei de atenție asupra ochilor
(Adolphs et al., 2005), acest lucru nu poate explica faptul că unii pacienți nu reușesc să
recunoască frica în vorbire (Scott et al., 1997) sau în muzică (Gosselin și colab., 2007).
Studiile imagistice funcționale susțin în general și extind aceste concluzii. Morris şi colab.
(1996) au prezentat participanților fețe transformate pe un continuum
fericit-neutru-înfricoșător. Participanții au fost obligați să facă clasificări bărbați-femei (adică
procesarea emoțiilor a fost incidentală). Activarea amigdalei stângi a fost găsită numai în
starea de frică; condiția fericită a activat un circuit neuronal diferit. Winston şi colab. (2003)
raportează că activarea amigdalei a fost independentă de faptul dacă participanții s-au
implicat în vizionarea accidentală sau judecăți emoționale explicite. Cu toate acestea, alte
regiuni, inclusiv lobii frontali ventromediali, au fost activate numai atunci când au făcut
judecăți explicite despre emoție. Acest lucru a fost interpretat ca o restabilire a
„sentimentului” emoției.
Unii cercetători au susținut că capacitatea de a detecta amenințarea este atât de importantă,
din punct de vedere evolutiv, încât poate apărea rapid și fără conștientizare (Le Doux, 1996).
Ohman și colab. (2001) raportează că oamenii sunt mai rapid la detectarea șerpilor și
păianjenilor printre flori și ciuperci decât invers și că timpii de căutare sugerează o „pop-out”
prea atentă (vezi capitolul 7). Când păianjenii sau șerpii sunt prezentați subliminal
persoanelor cu fobii de păianjen sau șarpe, atunci participanții nu raportează că au văzut
stimulul, ci arată un răspuns de conductanță a pielii care indică procesarea emoțională
(Ohman & Soares,1994). În aceste experimente, participanții arahnofobi arată răspunsul la
păianjeni, nu la șerpi; iar participanții ofidiofobi arată un răspuns la șerpi, dar nu la păianjeni.
În ceea ce privește căile neuronale, se crede în general că există o cale subcorticală rapidă de
la talamus la amigdală și o cale lentă către amigdală prin cortexul vizual primar (Adolphs,
2002; Morris și colab., 1999). Studiile imagistice funcționale sugerează că amigdala este
într-adevăr activată de expresii inconștiente de frică atât la participanții sănătoși (Morris și
colab., 1999), cât și la un pacient „oarbă” cu leziuni ale cortexului vizual primar (Tamietto și
colab., 2012). Acest lucru este în concordanță cu o cale subcorticală către amigdală, deși
trebuie remarcat faptul că rezoluția temporală a fMRI nu permite să se tragă nicio concluzie
cu privire la faptul dacă ruta este rapidă sau lentă.
Deși există dovezi convingătoare pentru rolul amigdalei în procesarea fricii, nu trebuie
concluzionat că amigdala este „centrul fricii” al creierului. În primul rând, frica poate depinde
de o rețea mai largă (din care amigdala este un hub cheie). Într-adevăr, afectează sistemul
autonom (prin intermediul hipotalamusului) pentru a genera o reacție de luptă sau de fugă (Le
Doux et al., 1988) și crește activitatea în cortexul vizual pentru a promova vigilența față de
amenințare (Morris et al., 1998), printre alții. În al doilea rând, faptul că amigdala este o parte
cheie a rețelei fricii nu o împiedică să fie implicată în alte forme de procesare emoțională. În
ceea ce privește învățarea asociațiilor stimul-emoție, există dovezi că amigdala este implicată
în învățarea asociilor pozitive, bazate pe recompensele alimentare, precum și condiționarea
fricii (Baxter & Murray, 2002). Cu toate acestea, sistemul amigdalei pentru asocierile
pozitive funcționează oarecum diferit față de condiționarea fricii și depinde de nuclee diferite.
De exemplu, leziunile selective ale amigdalei la animale nu afectează învățarea asociațiilor de
hrană ușoară condiționată clasic, în care animalul învață să apropie paharul cu mâncare atunci
când lumina se aprinde (Hatfield et al., 1996), deși se știe că astfel de leziuni afectează
învățarea că o lumină prezice un șoc. Cu toate acestea, leziunile amigdalei afectează alte
aspecte ale învățării bazate pe recompensă, cum ar fi condiționarea de ordinul doi, în care un
ton ușor + este ulterior asociat cu absența hranei (după ce a învățat că o lumină singură
prezice mâncarea) sau a afla că hrana este devalorizată ( Hatfield şi colab., 1996). Studii
recente de imagistică funcțională care compară stimulii cu asocierile pozitive și negative
învățate în raport cu cele neutre din punct de vedere emoțional, dar care nu se bazează pe
expresiile faciale, au relevat activarea amigdalei la stimuli afectivi negativi și pozitivi; de
exemplu, compararea gusturilor pozitive, negative și neutre (Small și colab., 2003), mirosuri
(Winston și colab., 2005), imagini și sunete (Anders și colab., 2008). Cu toate acestea,
majoritatea studiilor fMRI nu au rezoluția spațială pentru a distinge în mod fiabil între
subregiuni din amigdala.
Insula: dezgust și interocepție
Insula este o mică regiune de cortex îngropată sub lobii temporali (înseamnă literal „insula”).
Este implicat în diferite aspecte ale percepției corporale, inclusiv roluri importante în
percepția durerii și a gustului. Cuvântul dezgust înseamnă literalmente „gust prost”, iar
această categorie de emoții poate fi legată evolutiv de contaminarea și boala prin ingestie.
Pacienții cu boala Huntington pot prezenta deficiențe selective în recunoașterea expresiilor
faciale de dezgust (Sprengelmeyer și colab., 1997) și tulburări relative ale expresiilor vocale
de dezgust (Sprengelmeyer și colab., 1996). Gradul deficiențelor legate de dezgust în acest
grup se corelează cu cantitatea de deteriorare a insulei (Kipps et al., 2007). Leziunile
selective rezultate din leziuni cerebrale ale insula pot afecta percepția dezgustului mai mult
decât recunoașterea altor expresii faciale (Calder și colab., 2000). La participanții sănătoși
supuși fMRI, expresiile faciale de dezgust activează această regiune, dar nu și amigdala
(Phillips și colab., 1997). A simți dezgust de sine și a vedea pe altcineva dezgustat activează
aceeași regiune a insulei (Wicker și colab., 2003).
Folosim cuvântul „dezgust” în cel puțin un alt context, și anume pentru a ne referi la
comportamentul social care încalcă convențiile morale. Un comportament dezgustător se
spune, metaforic, că „lasă un gust urât în ​gură”. Dar există mai mult în asta decât metaforă?
Unii au susținut că dezgustul moral a evoluat din dezgustul nonsocial, legat de contaminare
(Tybur et al., 2009). Dezgustul moral duce, de asemenea, la activitate în insulă (Moll et al.,
2005) și este asociat cu expresii faciale orale subtile caracteristice dezgustului în general
(Chapman et al., 2009). Insula este în general considerată a avea un rol mai larg în procesarea
emoțională, pe lângă o implicare mai specifică în dezgust. Mai exact, este privită ca
monitorizarea (probabil atât conștient, cât și inconștient) a stării interne a corpului - un proces
cunoscut sub numele de interocepție. Reacțiile corporale sunt caracteristice emoțiilor și pot
constitui „sentimentul” unei emoții (Craig, 2009; Singer și colab., 2009). Acest lucru
amintește de teoria James-Lange, dar, în timp ce asta a susținut că emoțiile pot fi reduse la
stări corporale (adică sunt sinonime cu ele), relatările moderne presupun că sunt un aspect al
unei emoții.
Cortexul orbitofrontal: emoții contextualizate și sentimente emoționale
O funcție generală a cortexului orbitofrontal este în calcularea valorii curente a unui stimul,
adică cât de plină de satisfacții este stimulul în contextul actual. De exemplu, ciocolata poate
fi un stimulent plin de satisfacții, dar poate să nu fie în prezent plină de satisfacții dacă cineva
este plin sau dacă o mâncare poate provoca furia altcuiva. Small și colab. (2001) au cerut
participanților să mănânce ciocolată între mai multe blocuri de imagini funcționale. Inițial,
ciocolata a fost evaluată ca fiind plăcută și participanții erau motivați să o mănânce, dar cu
cât mâncau mai mult, cu atât devenise mai puțin plăcută și erau mai puțin motivați să o
mănânce. Această schimbare a comportamentului a fost legată de schimbările activității în
regiunile orbitofrontale. Mai exact, a existat o schimbare a activității de la regiunile mediale
(plăcute/doritoare) la regiunile laterale (neplăcute/nedoritoare). Alte studii sunt în
concordanță cu diferite regiuni ale cortexului orbitofrontal care codifică recompense și
pedepse (de exemplu, pentru o revizuire, vezi Kringelbach, 2005). De exemplu, activarea
cortexului orbitofrontal lateral se găsește atunci când se așteaptă un zâmbet plin de satisfacții,
dar în schimb este prezentată o față furioasă (Kringelbach & Rolls,2003) și este corelat cu
valoarea pierderii bănești într-un proces (O’Doherty și colab., 2001).
Cortexul orbitofrontal poate permite schimbări flexibile în comportamentul stimulilor care
sunt în mod normal gratificanți (sau recent recompensați), dar care încetează brusc să fie.
Acest lucru poate explica rolul său în învățarea inversă (în care stimulii recompensați și
nerecompensați sunt inversați) și extincție (în care un stimul recompensat nu mai este
recompensat). Consumul de ciocolată până când nu mai este plăcut poate fi privit ca o formă
de dispariție. Leziunile din aceste regiuni la oameni duc la dificultăți în aceste sarcini și la
gradul de dificultate în învățarea inversată se corelează cu nivelul de comportament social
inadecvat al pacienților (Rolls et al.,1994). Activitatea din cortexul orbitofrontal a fost legată
de rapoartele de plăcere subiective ale participanților la stimuli precum gusturile (McClure et
al., 2004b) și muzică (Blood & Zatorre, 2001). Important este că aceste evaluări ale gradului
de plăcere nu sunt doar afectate de stimulul în sine, dar și de convingerile participanților
despre produs. Fiind spus prețul unui vin afectează gradul de plăcut la degustare – vinurile
mai scumpe au un gust mai plăcut – iar plăcerea percepută a fost din nou legată de activitatea
în partea medială a cortexului orbito-frontal (Plassmann et al., 2008). Desigur,
experimentatorii au administrat unele dintre aceleași vinuri de două ori, oferind
participanților prețuri diferite, astfel încât stimulii au fost identici din punct de vedere fizic,
dar convingerile lor despre calitatea vinului nu au fost identice.
Cortexul prefrontal lateral și cortexul orbito-frontal ar putea îndeplini funcții oarecum diferite
în reglarea și contextualizarea emoțiilor. Ochsner şi colab. (2002) au prezentat imagini
negative (de exemplu, cu cineva aflat în tracțiune într-un spital) participanților în una dintre
cele două condiții: fie vizionarea pasivă, fie o condiție cognitivă în care li s-a cerut să
reevalueze fiecare imagine „astfel încât să nu mai provoace un negativ. raspuns." Analiza lor
a relevat un compromis între activitatea din cortexul prefrontal lateral (ridicat la reevaluare)
și medial/orbital cortexul frontal și amigdala (înalte în timpul pasiv in cautarea). Când
participanților li se cere să reevalueze stimulul negativ, adică făcându-l mai rău decât pare,
atunci acest lucru generează și o rețea similară în cortexul prefrontal lateral, dar tinde să nu
diminueze activitatea în cortexul prefrontal ventromedial și amigdală (Ochsner și colab.,
2004).
Cingular anterior: evaluarea răspunsului, răspunsuri autonome și durere
În capitolul despre Creierul Executiv, s-a remarcat că cingulatul anterior este implicat în
detectarea erorilor și monitorizarea conflictului de răspuns, cum ar fi pe testul Stroop. Deși
această teorie nu este formulată în mod normal în termeni de procesare emoțională (Carter și
colab., 1998), poate fi. Rushworth et al. (2007) susțin că funcția cingulului anterior este de a
evalua valoarea răspunsurilor, adică dacă o acțiune este susceptibilă de a genera o
recompensă sau o pedeapsă. Aceasta poate diferi de funcția cortexului orbitofrontal care
calculează dacă un anumit stimul este în prezent recompensat sau pedepsit. Maimuțele
masculi cu leziuni cingulare anterioare nu reușesc să-și ajusteze răspunsurile atunci când
ating hrana, atunci când se arată simultan un mascul dominant sau o femelă în estru, în timp
ce majoritatea maimuțelor de control vor acorda o atenție deosebită acestor stimuli sociali și,
prin urmare, vor lua mai mult timp să răspundă la alimente (Rudebeck și colab., 2006).
Cortexul cingulat anterior, ca și insula, este implicat în procesarea semnalelor corporale care
caracterizează emoțiile, dar, în timp ce insula este mai preocupată de intrarea (și
conștientizarea) acestor semnale, cingulatul anterior este mai preocupat de ieșirea
răspunsurilor corporale. Leziunile din această zonă perturbă răspunsul conductanței pielii
(Tranel & Damasio, 1995) și modificări ale ritmului cardiac și ale tensiunii arteriale
(Critchley și colab., 2003) la stimulii emoționali.
Cingularul anterior primește, de asemenea, intrări (prin talamus) legate de durere și poate
regla sentimentele de durere prin conexiuni de ieșire la periaqueductal gri (o regiune bogată
în opioide endogene). Pe lângă răspunsul (de exemplu, în fMRI) la stimuli dureroși din punct
de vedere fizic, cum ar fi șocuri electrice ușoare, urmărirea pe altcineva în durere activează
unele dintre aceleași regiuni (Singer și colab., 2004). Astfel, ea răspunde la percepția durerii
în alții, precum și la durerea fizică în sine. La această idee se revine în discuțiile ulterioare
despre empatie. De asemenea, s-a susținut că a fi separat de o persoană iubită sau a fi exclus
social în general este „dureros”, iar aceste forme mai sociale de durere pot implica într-adevăr
circuitele durerii din creier. Eisenberger et al. (2003) au efectuat un studiu fMRI al unui joc
Cyberball care a implicat trei jucători, inclusiv o persoană scanată. Jucătorii ar putea alege să
arunce mingea unuia dintre ceilalți doi jucători. Totuşi, după un timp jocul a fost remediat
astfel încât doi jucători s-au aruncat în mod constant unul la altul, excluzând persoana din
scaner. Au existat alte două condiții: una în care jucătorul a fost inclus și una în care au fost
excluși, dar i s-a dat povestirea „din cauza unor dificultăți tehnice”. Activitatea în cingulatul
anterior s-a corelat cu suferința auto-raportată în timpul excluziunii sociale. O regiune din
cortexul prefrontal (cortexul prefrontal ventro-lateral drept) a fost legată de excluziunea
socială, dar nu de excluziunea din cauza „dificultăților tehnice”, pe care le interpretează ca
jucând un rol de control în limitarea stresului excluziunii sociale.
Striat ventral și recompensă
Regiunea dorsală a striatului are mai multe proprietăți senzoriomotorii (de exemplu, implicată
în formarea obiceiurilor), în timp ce regiunea ventrală poate fi mai specializată pentru emoții,
deși distincția este relativă nu absolută (Voorn et al., 2004). Există mai multe bucle care
conectează regiunile din cortexul frontal la ganglionii bazali și la talamus înainte de a reveni
la cortexul frontal (Alexander & Crutcher, 1990). Buclele modulează activitatea creierului în
cadrul acestor structuri frontale și, prin urmare, cresc sau scad probabilitatea unui anumit
comportament. Bucla care are o relevanță deosebită pentru învățarea bazată pe recompensă
(„circuitul limbic”) începe și se termină în cortexul orbitofrontal și regiunile limbice (inclusiv
amigdala și cingulatul anterior), trecând prin ganglionii bazali (inclusiv striatul ventral) și
talamus.
Neuronii care conțin neurotransmițătorul, dopamină, se proiectează din mijlocul creierului
într-o regiune din striatul ventral numită nucleu accumbens. Stimulantii psihomotori precum
amfetamina si cocaina isi pot exercita efectele prin intermediul acestui sistem (Koob, 1992).
Alți stimuli recompensatori activează această regiune. Eliberarea de dopamină în nucleul
accumbens al șobolanilor masculi crește atunci când o femelă este introdusă în cușcă și crește
și mai mult dacă aceștia fac sex (Pfaus și colab., 1990). Stimulii neutri asociați anterior cu
alimente cresc eliberarea de dopamină în nucleul accumbens al șobolanilor (Robbins și
colab., 1989). La oameni, un studiu fMRI arată că cu cât este mai mare recompensa monetară
care ar putea fi obținută într-o sarcină, cu atât este mai mare activitatea în striatul ventral
(Knutson și colab., 2001). Cu toate acestea, stimulii sociali sunt și ei recompensatori, iar
activitatea în această regiune tinde să fie mai mare atunci când o recompensă (de exemplu,
monetară) este obținută prin cooperare cu un alt om, decât atunci când este obținută din
necooperare cu un om sau din cooperare cu un agent nonsocial, cum ar fi un computer
(Rilling et al., 2002). O idee contemporană este că acești neuroni dopaminergici nu codifică
recompensa în sine, ci diferența dintre recompensa prezisă și recompensa reală (de exemplu,
Schultz și colab., 1997). După antrenamentul pentru a efectua o acțiune atunci când li se
prezintă un semnal luminos sau ton, neuronii dopaminergici de la maimuțe răspund în cele
din urmă la indicația condiționată în sine, mai degrabă decât la recompensa ulterioară
(Schultz și colab., 1992). Dacă nu apare nicio recompensă ulterioară, atunci activitatea lor
scade sub valoarea de referință, ceea ce indică faptul că era așteptată o recompensă. Unele
studii fMRI despre luarea deciziilor la oameni sugerează, de asemenea, că activitatea în
striatul ventral este mai mare atunci când o recompensă este mai bună decât cea așteptată,
mai degrabă decât atunci când o recompensă este mare în sine (Hare și colab., 2008).
Persoanele singuratice auto-raportate arată mai puțină activitate în striatul ventral atunci când
sunt prezentate fotografii ale scenelor sociale (față de persoanele care nu sunt singuratice),
probabil pentru că prevăd că acestea sunt mai puțin pline de satisfacții (Cacioppo et al.,
2009).
Evaluare
Această secțiune a subliniat un set de regiuni care sunt implicate critic în procesarea
emoțiilor. La animalele sociale, cum ar fi oamenii, aceste regiuni emoționale ale creierului
joacă un rol cheie în evaluarea și judecarea stimulilor sociali. De exemplu, amigdala nu este
implicată doar în evaluarea dacă un ton va duce la un șoc, ci și în evaluarea dacă o altă
persoană îi este frică; cingulatul anterior răspunde nu numai durerii fizice, ci și durerii sociale
legate de separare și excludere socială; iar nucleul accumbens răspunde nu numai la
recompensele de bază (mâncare, sex), ci răspunde și atunci când optăm pentru a coopera cu o
altă persoană.
Diferitele regiuni ale creierului emoțional îndeplinesc diferite funcții, iar acest lucru este în
contradicție cu teoriile anterioare ale emoției (de exemplu, circuitul Papez și „creierul
limbic”) al lui Maclean. Cu toate acestea, nu există o mapare simplă unu-la-unu între
structura creierului și categoria emoțională (de exemplu, amigdala = frică, insula = dezgust),
așa cum este prezis de o versiune puternică a abordării „emoției de bază”. Desigur, s-ar putea
spune că „emoțiile de bază” încă există la nivelul circuitelor cerebrale care conectează
subregiuni specializate și cele mai bine documentate exemple din literatură sunt frica și
dezgustul. Alte teorii contemporane postulează noțiunea de „afect de bază” care constă în
stări interne percepute ale corpului și organizate în jurul dimensiunilor intensității și plăcerii
(Feldman Barrett, 2006). Deși există regiuni ale creierului care par să aibă aceste
caracteristici (de exemplu, amigdala prezintă unele dovezi ale intensității urmăririi), la o
inspecție mai atentă, funcționarea lor este mult mai complexă (de exemplu, dovezile că
amigdala are roluri oarecum diferite în condiționarea fricii față de recompensă).
În cele din urmă, aproape toate teoriile contemporane ale emoției permit un rol de „cogniție”
prin care se înțelege gânduri și convingeri, aprecieri, mecanisme de control și altele
asemenea. Acest lucru este susținut de dovezile din neuroștiință, dar este în contrast cu unele
opinii anterioare conform cărora emoția era într-un fel diferită de cunoaștere (pentru un
rezumat vezi Phelps, 2006). O emoție este cel mai bine privită ca o stare afectivă complexă în
care cognițiile sunt încorporate intrinsec, mai degrabă decât să stea depărtate.
Citind fețe
Procesarea vizuală a fețelor a fost luată în considerare anterior (vezi capitolul 6). Cu toate
acestea, o față este mult mai mult decât un obiect vizual - este și un obiect social, care denotă
un conspecific. O față transmite informații importante despre stările emoționale ale altei
persoane (de exemplu, emoția actuală), intențiile acesteia (de exemplu, privirea ochilor oferă
câteva indicii), apartenența la categorii sociale (de exemplu, rasa, sexul) și poate chiar
dispozițiile lor (de exemplu, încrederea). Această secțiune ia în considerare mai întâi
expresiile faciale, urmate de detectarea privirii. Evaluarea rasei și a personalității într-un chip
este acoperită în altă parte (Kubota și colab., 2012; Ward, 2012).
Recunoașterea expresiilor faciale
Cele două modele de procesare a feței considerate deja în detaliu în capitolul 6 sunt modelul
cognitiv al lui Bruce și Young (1986) și modelul neuroanatomic al lui Haxby și colab. (2000).
Ambele modele presupun că extragerea informațiilor relevante din punct de vedere social de
la fețe (de exemplu, știind că sunt fericiți) sunt în mare măsură separabile de recunoașterea
identității faciale (adică știi cine este persoana respectivă). Cu toate acestea, cele două
modele fac ipoteze diferite cu privire la modul în care se face acest lucru. În modelul lui
Bruce și Young (1986) există un traseu dedicat pentru recunoașterea expresiilor emoționale.
De asemenea, se presupune că această cale este diferită de mecanismul necesar pentru sarcini
precum citirea buzelor sau detectarea privirii. Prin contrast, modelul lui Haxby et al. (2000)
face o împărțire largă între reprezentările invariante în timp ale unei fețe (necesare pentru
identitatea facială și legate de zona fuziformă a feței FFA) și reprezentările care variază în
timp ale unei fețe. Se presupune că acesta din urmă este necesar atât pentru recunoașterea
expresiilor și pentru procesarea privirii și este legată de șanțul temporal superior (STS). Atât
zona feței fuziforme, cât și temporalul superior se presupune că sulcusul face parte din
„sistemul de bază” al procesării feței (adică relativ specializat pentru fețe în special), dar,
pentru expresii, acest lucru ar implica în plus „sistemul extins” care se ocupă de emoții
(inclusiv amigdala, insula și curând). În ce măsură dovezile disponibile susțin aceste două
modele? Potrivit lui Calder și Young (2005), dovezile nu susțin în mod echivoc niciunul
dintre aceste modele. Pacienții cu leziuni cerebrale care nu recunosc expresiile faciale, dar
care sunt relativ buni în recunoașterea identității faciale există.
Totuși, locurile de leziune ale acestor pacienți tind să se afle în regiuni precum TERMENUL
CHEIE orbital și leziunile frontale ventromediale (Heberlein și colab., 2008; Hornak și
colab., 1996) sau regiuni somatosenzoriale (Adolphs și colab., 2000), dar nu șanțul temporal
superior, așa cum este prezis de modelul lui Haxby și colab. (2000). Există dovezi
convingătoare că șanțul temporal superior joacă un rol important în detectarea direcției
privirii și a citirii buzelor (subliniat în secțiunea următoare), dar dovezile că este implicat în
mod crucial în recunoașterea expresiei lipsesc. Dificultățile în recunoașterea expresiilor
faciale par să depindă de integritatea sistemului extins (pentru a împrumuta terminologia lui
Haxby et al., 2000) care este implicat în procesarea generală a emoției și nu este specific
fețelor. Calder și Young (2005) susțin, de asemenea, că acest lucru este în contradicție cu
presupunerea unei singure rute pentru recunoașterea expresiilor, așa cum a fost postulat inițial
de modelul Bruce și Young (1986). În schimb, ei susțin că recunoașterea anumitor expresii
emoționale este împărțită între diferite regiuni ale creierului care sunt specializate pentru
diferite categorii de emoții (de exemplu, amigdala pentru frică, insula pentru dezgust) sau
pentru experiența emoțională în general (de exemplu, cortexul orbitofrontal). Deși nu a fost
discutat în mod specific de Calder și Young (2005) sau Haxby și colab. (2000), există un
mecanism candidat care ar putea servi ca sistem general de recunoaștere a expresiilor, dar nu
a identității – și anume în ceea ce privește simularea senzoriomotorie (Heberlein & Adolphs,
2007). Teoria simulării constă într-o colecție de teorii oarecum diferite bazate pe o idee
unificatoare - și anume că ajungem să-i înțelegem pe ceilalți (emoțiile, acțiunile, stările lor
mentale) prin producerea indirectă a stării lor actuale asupra noastră. În ceea ce privește
emoțiile, afirmația este că atunci când vedem pe cineva zâmbind, ne activăm și propriile căi
afective pentru fericire. Mai mult, putem activa programele motorii necesare pentru a ne face
să zâmbim (acest lucru ne poate face să zâmbim înapoi sau poate pregăti un răspuns de
zâmbet) și putem simula cum ar putea simți acest lucru în ceea ce privește consecințele sale
senzoriale (de exemplu, întinderea musculară și tactilă). senzații pe față). Ca atare, s-ar putea
recunoaște emoții precum fericirea, frica și dezgustul nu doar în ceea ce privește aspectul lor
vizual, ci și în ceea ce privește modul în care activează programele senzoriomotorii ale
perceptorului.
Există dovezi din studii electromiografice (EMG) că vizualizarea unei expresii faciale
produce mici modificări corespunzătoare în propria noastră musculatură facială, chiar dacă
fața este privită pe scurt, astfel încât să fie percepută inconștient (Dimberg et al., 2000). Cu
toate acestea, acest lucru nu implică neapărat că acest lucru este folosit pentru a recunoaște
expresii. Pentru a aborda acest lucru, Oberman et al. (2007) raportează că mușcarea unui
stilou pe lungime folosește mulți dintre aceiași mușchi implicați în zâmbet. Ulterior, ei au
arătat că sarcina de mușcătură perturbă selectiv recunoașterea fericirii. Studiile leziunilor
(Adolphs et al., 2000) și TMS asupra cortexului senzorial somato (Pitcher et al., 2008)
sugerează, de asemenea, o contribuție directă a mecanismelor de simulare la recunoașterea
expresiilor emoționale. Expresiile faciale sunt utile nu numai pentru a ne permite să
înțelegem ce simte altcineva (de exemplu, prin simulare), dar pot fi folosite și pentru a ne
modifica propriul comportament. Dacă copiilor li se oferă un obiect nou, comportamentul lor
va fi influențat de răspunsul îngrijitorului lor principal – un fenomen numit referință socială
(Klinnert și colab., 1983). Dacă îngrijitorul manifestă dezgust sau teamă, atunci obiectul va fi
evitat, dar dacă îngrijitorul zâmbește, atunci copilul va interacționa cu obiectul. Acesta este
analog scenariului de condiționare clasic ilustrat la p. 383 în care expresiile faciale
declanșează un răspuns condiționat (de exemplu, frică, fericire) care devine asociat cu
obiectul nou.
„Arăți ca soția mea, dar ești un impostor!”
În sindromul Capgras, oamenii raportează că cunoștințele lor (soție, familie, prieteni și așa
mai departe) au fost înlocuite cu „duble corporale” (Capgras & Reboul-Lachaux, 1923; Ellis
& Lewis, 2001). Ei vor recunoaște că soțul/soția lor arată ca soțul/soția lor. Într-adevăr, sunt
capabili să-și aleagă soțul/soția dintr-o linie, susținând tot timpul că el/ea este un impostor.
Pentru a explica acest lucru, Ellis și Young (1990) sugerează că pot recunoaște în mod
conștient persoana, dar le lipsește un răspuns emoțional la ea. Ca atare, persoana este
interpretată ca un impostor. Așa se explică de ce persoanele care sunt dublate sunt cele mai
apropiate de pacient, deoarece acestea ar fi de așteptat să producă cea mai mare reacție
emoțională. Această teorie „face predicția clară că pacienții cu Capgras nu vor prezenta
răspunsurile de conductanță a pielii în mod normal adecvate la fețele familiare” (Ellis &
Young, 1990, p. 244). O constatare generală în populația neurotipică este aceea că fețele
familiare, în raport cu fețele necunoscute, au o componentă emoțională care se dezvăluie ca
un răspuns de conductanță a pielii (Tranel și colab., 1995). Cercetările ulterioare au confirmat
că acest răspuns de răspuns al conductanței pielii la persoanele familiare este perturbat în
sindromul Capgras (Ellis și colab., 1997).
Detectarea și utilizarea informațiilor privind privirea ochilor
Regiunea ochilor distinge între multe emoții, cum ar fi zâmbetul sau încruntarea. Mai mult,
realizarea contactului vizual poate fi importantă pentru stabilirea comunicării unu-la-unu
(comunicare diadică), iar direcția privirii poate fi importantă pentru orientarea atenției către
obiectele critice din mediu. Contactul vizual direct, la multe primate, poate fi suficient pentru
a iniția comportamente emoționale. Macacii sunt mai predispuși să manifeste comportamente
de liniște atunci când sunt arătate o privire directă în raport cu privirile indirecte sau ocolite
(Perrett & Mistlin, 1990), iar luptele de dominație sunt adesea inițiate cu o privire reciprocă și
încheiate atunci când un animal își abate privirea (Chance, 1967) .
Baron-Cohen susține că un „detector de direcție a ochilor” este o componentă înnăscută și
distinctă a cunoașterii umane (Baron-Cohen, 1995a; Baron-Cohen & Cross, 1992). Bebelușii
sunt capabili să detecteze contactul vizual încă de la naștere, ceea ce sugerează că acesta nu
este un răspuns învățat (Farroni et al., 2002). Această abilitate este probabil importantă pentru
dezvoltarea competenței sociale, deoarece ochii codifică proprietăți relaționale între obiecte.
și agenți (de exemplu, „mama vede pe tata”, „mama vede cutia”). Sântul temporal superior
conține multe celule care răspund la direcția ochiului (Perrett și colab., 1985), iar leziunile
din această zonă pot afecta capacitatea de a detecta direcția privirii (Campbell și colab.,
1990). Studiile imagistice funcționale arată că atunci când participanților li se cere să emită
judecăți cu privire la privirea ochiului (decid dacă fața privește în aceeași direcție cu ultima
față), atunci activitatea este crescută în șanțul temporal superior, dar nu și în zona fuziformă a
feței (Hoffman & Haxby, 2000). În schimb, atunci când participanților li se cere să emită
judecăți cu privire la identitatea feței (decid dacă fața este aceeași cu ultima prezentată),
atunci activitatea este crescută în zona feței fuziforme, dar nu și în șanțul temporal superior.
Copiii cu autism pot detecta dacă ochii unei alte persoane sunt îndreptați către ei și, ca atare,
nu par a fi afectați în percepția privirii (Baron-Cohen și colab., 1995). Cu toate acestea, au
dificultăți în a folosi informațiile privind privirea pentru a prezice comportamentul sau a
deduce dorința. În sarcina celor patru dulciuri, o față de desene animate a lui Charlie își
îndreaptă privirea către una dintre dulciuri. Copiii cu autism nu pot decide: „ce ciocolată va
lua Charlie?” sau „care vrea Charlie?” Dificultatea de a utiliza informațiile privind privirea se
manifestă ca o absență a atenției comune în interacțiunile sociale ale persoanelor cu autism
(Sigman et al., 1986).
Evaluare
Recunoașterea expresiilor faciale poate depinde de mai multe mecanisme din creier.
Expresiile pot fi recunoscute folosind regiuni ale creierului specializate pentru procesarea
emoțională (inclusiv amigdala și cortexul orbitofrontal). Cu toate acestea, simularea
senzoriomotorie poate contribui și la recunoașterea expresiilor. Sântul temporal superior este
important pentru recunoașterea privirii ochiului și a mișcărilor faciale/corporale, dar în
prezent nu este clar dacă este implicat critic în recunoașterea expresiei.
Recunoașterea privirii ochilor oferă indicii importante despre intențiile celorlalți și poate
interacționa cu alte regiuni implicate în realizarea unor inferențe mentalizatoare.
Citirea minților
Expresiile faciale sunt doar o manifestare exterioară a stării mentale neobservabile a cuiva.
Termenul de stări mentale este folosit pentru a se referi la cunoștințe, credințe, sentimente,
intenții și dorințe. A fi capabil să cunoască conținutul minții cuiva este o modalitate bună de
a-și prezice comportamentul. Oamenii și alte specii au dezvoltat mecanisme pentru a face față
acestui lucru. Un mecanism care a fost deja atins este simularea. Teoriile simulării au în
comun ideea de bază că îi înțelegem pe ceilalți printr-o abordare centrată pe sine. Acest lucru
poate fi realizat printr-o oglindire a stărilor: de exemplu, văzându-ți frică, mă face să mă tem
(prin activarea circuitelor mele legate de frică), iar acest lucru îmi permite să deduc starea ta
mentală. Cea mai comună versiune a teoriei simulării este legată de cuplarea
percepție-acțiune și mecanismul neuronal candidat fiind neuronii oglindă (Gallese, 2001,
2003; Gallese & Goldman, 1998). Cealaltă explicație principală sugerează că există un
mecanism pentru deducerea și raționamentul despre stările mentale ale altora, care este
denumit în mod obișnuit teoria minții (Dennett, 1978). Un semn distinctiv al teoriei minții
este că permite reprezentarea diferitelor stări ale minții la propria persoană (de exemplu,
„crezi că este în cutie, știu că este în coș”) — acest lucru nu este simplu pentru majoritatea
simulărilor teorii de explicat. În unele conturi mai puternice, se presupune că există un modul
specific domeniului în creier pentru teoria minții. Termenul de mentalizare este folosit de unii
cercetători în loc de teoria minții pentru a desemna în esență același lucru, dar fără a avea
conotația că ar putea fi un mecanism special. Deși există teorii mai nuanțate, dezbaterea între
oglindire versus mentalizare oferă cel mai clar mod de înțelegere a acestei literaturi. Teoria
empatiei, oglindirii și simulării Empatia se referă, în sensul cel mai larg, la o reacție
emoțională la (sau înțelegerea) sentimentelor altei persoane. În medii experimentale, empatia
este adesea studiată prin prezentarea unui stimul legat de o persoană (de exemplu, o imagine
sau descrierea cuiva aflat în dificultate) și măsurarea răspunsului acestuia în diferite moduri
(activitatea creierului, raport subiectiv, răspuns corporal). De asemenea, este posibil să se
măsoare diferențele individuale în empatie, adică tendința diferiților oameni de a răspunde
empatic, iar acest lucru se face cel mai frecvent prin intermediul unui chestionar (Davis,
1980). Din primele principii, empatia ar putea fi legată fie de mecanisme de oglindire, fie de
mentalizare sau de ambele. Cu toate acestea, cercetarea despre empatie diferă de obicei de
cea făcută cu teoria minții prin faptul că aceasta din urmă tinde să cerceteze în mod direct
cunoașterea stărilor mentale (de exemplu, ce crede Sally?"), în timp ce studiile despre
empatie tind să nu o facă.
Iacoboni (2009) a susținut că sistemul oglindă pentru acțiune poate fi cooptat de alte regiuni
ale creierului pentru a susține empatia. Carr şi colab. (2003) au examinat o posibilă legătură
între empatie și percepția/producția acțiunii folosind fMRI la oameni. Ei au arătat
participanților expresii faciale emoționale în două condiții: observație versus imitație
deliberată. Ei au descoperit o activare crescută pentru condiția de imitație în raport cu
observarea în zonele clasice ale sistemului oglindă, cum ar fi cortexul premotor. În plus, au
descoperit o activare crescută în zonele implicate în emoții, cum ar fi amigdala și insula.
Afirmația lor a fost că imitația activează reprezentări motorii comune între sine și ceilalți, dar,
în mod crucial, există un al doilea pas în care această informație este transmisă zonelor
limbice prin intermediul insulei. Acest traseu de la acțiune la emoție s-a emis ipoteza pentru a
susține empatia. Teoriile simulării extind noțiunea de neuron oglindă (vezi capitolul 8) nu
numai la acțiune, ci și la senzație (cum ar fi durerea și atingerea) și emoție. Termenul de
sistem oglindă este folosit pentru a transmite ideea de circuite neuronale care ignoră distincția
dintre sine și ceilalți, dar nu trebuie să implice neapărat neuronii oglindă de codificare a
acțiunii. De exemplu, regiunea insula este activată atât atunci când suntem dezgustați, cât și
când ne uităm la altcineva care își strânge fața într-o expresie de dezgust (Phillips et al.,
1997). Mai mult, persoanele care au un scor mai mare la măsurile de empatie din chestionar
arată o activare mai mare a propriilor regiuni de dezgust atunci când văd alți oameni
dezgustați (Jabbi și colab., 2007). Acest lucru sugerează că putem, într-un anumit sens literal,
să împărtășim emoțiile oamenilor din jurul nostru.
Singer și colegii (2004) au investigat empatia pentru durere. Creierul a fost scanat atunci când
anticipa și privea o persoană dragă suferind un șoc electric ușor. A existat o suprapunere între
regiunile activate de așteptarea durerii altei persoane și de a experimenta singur durerea,
inclusiv cortexul cingulat anterior și insula. Într-o continuare a acestui studiu, participanții la
un scaner fMRI au urmărit șocuri electrice livrate persoanelor care erau considerate fie bune
sau rele, pe baza faptului că au jucat corect sau nedrept într-un joc (Singer și colab., 2006). În
timp ce participanții și-au activat empatic propriile regiuni de durere când îl priveau pe
„bună” primind șocul electric, acest răspuns a fost atenuat când l-au văzut pe „rău” primind
șocul. De fapt, participanții bărbați adesea și-au activat striatul ventral (legat de recompense
mai bune decât cele așteptate) atunci când îl priveau pe răufăcător primind șocul, adică. exact
opusul teoriei simulării. Această activitate a creierului s-a corelat cu dorința lor de răzbunare
raportată. Acest lucru sugerează că, deși simularea poate avea tendința de a funcționa
automat, nu este protejată de convingerile noastre de ordin superior. Alte cercetări au arătat că
regiunile legate de durere sunt activate diferit atunci când privim pe cineva care suferă de
durere, în funcție de faptul dacă o persoană adoptă o perspectivă centrată pe sine sau pe alții
și în funcție de convingerile despre faptul că durerea a fost necesară (Lamm et al., 2007) .
Acest lucru sugerează o cantitate semnificativă de flexibilitate în oglindire pe care unele
versiuni simple ale teoriei simulării nu le-ar prezice. Pentru a surprinde faptul că oglindirea
nu are loc întotdeauna, unii cercetători au susținut că empatia ar trebui înțeleasă în termeni de
funcționare coordonată a diferitelor tipuri de procese. Unii cercetători susțin o divizare între
empatia cognitivă și empatia afectivă, pentru care prima este efectiv sinonimă cu teoria minții
și cea din urmă cu teoria simulării (Baron-Cohen & Wheelwright, 2004; Shamay Tsoory et
al., 2009). Decety și Jackson (2004; 2006) oferă un model diferit de empatie care cuprinde
trei mecanisme. Primul se referă la simulare, dar se presupune că reflectă o proprietate a
multor sisteme cerebrale (mai degrabă decât să converge către neuronii oglindă bazați pe
acțiune). Al doilea se referă la un mecanism de recunoaștere a sinelui și a celuilalt ca fiind
distincte și se presupune că acesta este legat de zona de joncțiune temporoparietală (o regiune
cheie pentru teoria minții, discutată mai târziu). Această regiune răspunde mai mult atunci
când participanților li se cere să-și imagineze sentimentele și convingerile altcuiva în
comparație cu ale lor (Ruby și Decety, 2004). Un al treilea mecanism se referă în mod
specific la eforturile deliberate de a schimba perspectivele între sine și ceilalți și este legat de
funcționarea executivă (și cortexul prefrontal lateral).
Autismul a fost definit oficial ca „deficiențe persistente în comunicarea socială și
interacțiunea socială în mai multe contexte” și „modare restrictive, repetitive de
comportament, interese sau activități” (American Psychiatric Association, 2013, Manual de
diagnostic și statistică; DSM-V) . Este o afecțiune severă de dezvoltare care este evidentă
înainte de vârsta de 3 ani și durează pe tot parcursul vieții. Există o serie de dificultăți în
diagnosticarea autismului. În primul rând, este definit în funcție de comportament, deoarece
nu sunt cunoscuți markeri biologici specifici (pentru o revizuire, vezi Hill & Frith, 2003). În
al doilea rând, profilul și severitatea pot fi modificate în cursul dezvoltării. Poate fi
influențată de factori externi (de exemplu, educație, temperament) și poate fi însoțită de alte
tulburări (de exemplu, tulburări de deficit de atenție și hiperactivitate, tulburări psihice). Ca
atare, autismul este văzut acum ca un spectru de condiții care acoperă toate gradele de
severitate. Afectează 1,2% din populația din copilărie și este de trei ori mai frecventă la
bărbați (Baird et al., 2006). Sindromul Asperger se încadrează în acest spectru și este adesea
considerat un subgrup special. Diagnosticul sindromului Asperger presupune că nu există
întârziere semnificativă a limbajului timpuriu și a dezvoltării cognitive. Termenul este folosit
mai frecvent pentru a desemna persoanele cu autism care se încadrează în intervalul normal
de inteligență. Dizabilitățile de învățare, definite ca un IQ mai mic de 70, sunt prezente în
aproximativ jumătate din toate cazurile de autism (Baird et al., 2006). Multe dintre datele
comportamentale au fost obținute de la funcționarea înaltă a indivizilor în încercarea de a
izola un nucleu specific de deficite. Un deficit candidat este capacitatea de a reprezenta stările
mentale (Baron-Cohen, 1995b; Fodor, 1992). Prima dovadă empirică în favoarea acestei
ipoteze a venit odată cu dezvoltarea unui test de credință falsă, conceput de Wimmer și
Perner (1983) și testat pe copii cu autism de către Baron-Cohen și colab. (1985). În versiunea
folosită la copiii cu autism, sarcina Sally–Anne, copilul este prezentat la două personaje,
Sally și Anne. Sally pune o biluță într-un coș pentru ca Anne să vadă. Anne părăsește apoi
camera, iar Sally mută bila într-o cutie. Când Anne intră în cameră, copilul este întrebat:
„Unde va căuta Anne bila?” sau „Unde crede Anne că este bila?”. Copiii cu autism răspund:
„În cutie”; în timp ce copiii normali (cu vârsta peste 4 ani) și controalele cu dizabilități de
învățare răspund: „În coș”. Răspunsul eronat nu se datorează unei erori de memorie, deoarece
copiii își pot aminti locația inițială. Este ca și cum nu reușesc să înțeleagă că Anne are o
credință care diferă de realitatea fizică – adică o eșec de a reprezenta stările mentale. Aceasta
a fost numită și „orbirea minții” (Baron-Cohen, 1995b). O serie de alte studii au indicat
dificultăți selective în mentalizare în comparație cu condițiile atent controlate. De exemplu,
persoanele cu autism pot înțelege fotografii false, dar nu convingeri false (Leekam & Perner,
1991); poate ordona imagini comportamentale, dar nu imagini mentaliste (Baron-Cohen et
al., 1986); sunt buni la sabotaj, dar nu la înșelăciune (Sodian & Frith, 1992); și tind să
folosească cuvinte de dorință și emoție, dar nu cuvinte de credință și idei (Tager Flusberg,
1992). În toate cazurile, performanța persoanelor cu autism este comparată cu controalele de
vârstă mentală pentru a stabili că efectele sunt legate de autism și nu de nivelul general de
funcționare.
Mentalizarea sau teoria minții despre autism nu a fost lipsită de critici. Aceste critici iau, în
general, două forme: fie că alte explicații pot explica datele fără a postula o dificultate de
mentalizare (Russell, 1997; Stone & Gerrans, 2006), fie că o dificultate de mentalizare este
necesară, dar insuficientă pentru a explica toate aspectele disponibile. dovezi (Frith, 1989). O
dificultate cu explicația teoriei minții este că nu reușește să țină seama de punctele forte
cognitive, precum și de punctele slabe. O noțiune populară despre persoanele cu autism este
aceea că au daruri neobișnuite sau abilități „savant”, ca în filmul Rain Man.
În realitate, aceste abilități se găsesc doar la aproximativ 10% din populația cu autism (Hill &
Frith, 2003). Cu toate acestea, este nevoie de o explicație a acestora pentru o explicație
completă a autismului. Abilitățile neobișnuite ale unor persoane cu autism pot fi parțial un
rezultat al gamei lor limitate de interese. Poate unul dintre motivele pentru care unii indivizi
sunt buni la memorarea întâlnirilor este că îl practică aproape tot timpul. Cu toate acestea,
există și dovezi pentru diferențe mai elementare în stilul de procesare. De exemplu,
persoanele din spectrul autist sunt superioare la detectarea figurilor încorporate (Shah &
Frith, 1983). O explicație pentru aceasta este în termeni de „coerență centrală slabă” (Frith,
1989; Happe, 1999). Acesta este un stil cognitiv, presupus a fi prezent în autism, în care
procesarea părților (sau a caracteristicilor locale) are prioritate față de procesarea întregurilor
(sau a caracteristicilor globale). O explicație diferită descrie toți indivizii ca având un amestec
de două stiluri diferite de procesare numite „empatizare” și „sistematizare” (Baron-Cohen și
colab., 2003). Majoritatea persoanelor neautiste s-ar afla aproape de mijloc și ar avea un
amestec de ambele. Persoanele cu autism s-ar afla la capătul extrem de sistematizare și ar
lipsi de empatizare (Baron-Cohen, 2002). Empatiza îi permite cuiva să prezică
comportamentul altei persoane și să-i pese de cum se simt alții. Astfel, lipsa de empatizare ar
explica dificultățile de mentalizare. Sistematizarea necesită o înțelegere a sistemelor legale,
bazate pe reguli și necesită o atenție la detalii. Acest lucru ar explica abilitățile lor păstrate și
interesele neobișnuite (de exemplu, în sistemele de calendar).
Există mai multe teorii care încearcă să explice deficitele sociale în autism fără a recurge la
un deficit de mentalizare sau fără a postula absența unui mecanism specializat de teorie a
minții. O sugestie anterioară este că deficitul primar în autism este unul al funcției executive
(Hughes și colab., 1994; Ozonoff și colab., 1991; Russell, 1997). De exemplu, în cazul
sarcinilor de credință falsă, răspunsul incorect ar putea fi ales din cauza eșecului de a suprima
alternativa puternic activată „realitate fizică”. Teoria oglinzii sparte a autismului susține că
dificultățile sociale legate de autism sunt o consecință a disfuncției sistemului oglindă
(Iacoboni & Dapretto, 2006; Oberman & Ramachandran, 2007; Ramachandran & Oberman,
2006; Rizzolatti & Fabbri-Destro, 2010) . Au fost luate mai multe dovezi pentru a susține
acest lucru. Hadjikhani și colab. (2006) au descoperit, folosind RMN structural, că indivizii
cu autism aveau substanță cenușie redusă în mai multe regiuni legate de sistemul oglinzii,
inclusiv girusul frontal inferior (regiunea lui Broca). Dapretto et al. (2006) au efectuat un
studiu fMRI în care copiii cu autism și martorii potriviți fie au observat, fie au imitat expresii
emoționale. Condiția de imitație a produs mai puțină activitate în girusul frontal inferior al
copiilor cu autism în comparație cu martorii, iar acest lucru a fost corelat cu severitatea
simptomelor. Oberman şi colab. (2005) au folosit EEG pentru a înregistra undele mu peste
cortexul motor al copiilor cu autism cu funcționare ridicată și al controlului. Oscilațiile Mu
apar la o anumită frecvență (8-13 Hz) și sunt cele mai mari atunci când participanții nu fac
nimic. Cu toate acestea, atunci când efectuează o acțiune are loc o scădere a numărului de
unde mu, un fenomen numit supresie mu.
Important este că în controalele tipice suprimarea mu apare și atunci când oamenii observă
acțiuni și, ca atare, a fost considerată de unii ca o măsură a activității sistemului oglindă
(Pineda, 2005). Oberman şi colab. (2005) au descoperit că copiii cu autism nu au reușit să
arate atât de multă suprimare a mu ca și controale în timpul observării acțiunii (vizionarea pe
altcineva făcând o mișcare a cleștei), dar au făcut acest lucru în condiția de control a execuției
acțiunii (eși înșiși fac o mișcare a cleștei). În cele din urmă, vizionarea pe cineva care
efectuează o acțiune crește excitabilitatea motorului proprie, măsurată ca potențial evocat
motor (MEP) pe corp, atunci când TMS este aplicat cortexului motor. Cu toate acestea, acest
efect este redus la persoanele cu autism, chiar dacă cortexul lor motor se comportă normal în
alte contexte (Theoret et al., 2005).
În concluzie, există dovezi convingătoare pentru disfuncția sistemului oglindă în autism.
Ceea ce este mai puțin clar este dacă acesta reprezintă deficitul de bază și dacă este suficient
pentru a explica întreaga gamă de deficiențe sociale (inclusiv credinta falsa). În primul rând,
sarcinile care implică imitație și empatie nu se bazează doar pe aceste tipuri de mecanisme de
simulare, ci implică și luarea deliberată a perspectivei, cunoașterea regulilor sociale și critici
de control cognitiv (Dinstein et al., 2008; Southgate & Hamilton, 2008). În al doilea rând, un
deficit de bază în altă parte (de exemplu, în reprezentarea stărilor mentale) ar putea totuși să
afecteze funcționarea sistemului oglindă și poate chiar să conducă la schimbări structurale în
cadrul acelui sistem. Heyes (2010) susține că proprietățile neuronilor oglindă pot fi învățate
ca rezultat al interacțiunilor sociale. Deci interacțiunile sociale sărace pot provoca disfuncții
ale sistemului oglindă, precum și invers.
Baza neuronală a teoriei minții
Dovezile pentru baza neuronală a teoriei minții au venit din două surse principale: studii
imagistice funcționale ale participanților normali și studii comportamentale ale pacienților cu
leziuni cerebrale. Au fost folosite numeroase sarcini, inclusiv deducerea directă a stărilor
mentale din povești (de exemplu, Fletcher și colab., 1995), din desene animate (Gallagher și
colab., 2000) sau atunci când interacționați cu o altă persoană (McCabe și colab., 2001). Frith
și Frith (2003), care au identificat trei regiuni cheie implicate în mentalizare, au oferit o
revizuire și meta-analiza literaturii de imagistică funcțională.
Poli temporali
Această regiune este activată în mod normal în sarcini de limbaj și memorie semantică. Frith
și Frith (2003) sugerează că această regiune este implicată în generarea de scheme care
specifică contextul social sau emoțional actual, precum și în semantică în general. Zahn şi
colab. (2007) raportează un studiu fMRI care sugerează că această regiune răspunde la
comparațiile dintre conceptele sociale (de exemplu, curajos-onorabil) mai mult decât
conceptele non-sociale potrivite (de exemplu, nutritiv-util). Nu toate testele de mentalizare
care au activat această regiune implicau stimuli lingvistici. De exemplu, un studiu a folosit
triunghiuri care păreau să interacționeze, să zicem, urmărindu-se sau încurajându-se reciproc
(Castelli et al., 2000).
Cortexul prefrontal medial
Frith și Frith (2003) au raportat că această regiune este activată în toate sarcinile de
imagistică funcțională de mentalizare până la acea dată. Studiile de imagistică funcțională
arată în mod fiabil că această regiune răspunde mai mult la gândirea la oameni decât la alte
entități, cum ar fi computere sau câini (de exemplu, Mitchell și colab., 2002, 2005); și
gândindu-ne la mințile oamenilor decât la celelalte atribute ale acestora, cum ar fi
caracteristicile lor fizice (Mitchell et al., 2005), Unele studii asupra pacienților cu afectare a
lobului frontal au sugerat că regiunile mediale sunt necesare pentru teoria minții ( Stuss et al.,
2001b; Roca et al., 2011). Această regiune pare să fie și ea implicată în pragmatica limbajului
precum ironia („Peter este bine citit. El a auzit chiar de Shakespeare”) și metafora („camera ta
este o coșă de porci”; Bottini și colab., 1994). Interesant este că persoanele cu autism au
dificultăți cu acest aspect al limbajului (Happe, 1995). În astfel de cazuri, intenția vorbitorului
trebuie să fie derivată din proprietățile ambigue ale suprafeței cuvintelor (de exemplu, camera
nu este literalmente o coșă de porci). Imagistica funcțională sugerează că această regiune este
implicată atât în ​teoria minții, cât și în stabilirea coerenței pragmatice între idei/propoziții,
inclusiv cele care nu implică mentalizare (Ferstl & von Cramon, 2002). Krueger și colab.
(2009) susțin că funcția acestei regiuni este de a lega împreună diferite tipuri de informații
(acțiuni, agenți, scopuri, obiecte, credințe) pentru a crea ceea ce ei numesc un „eveniment
social”. Ei observă că în această regiune unele subregiuni răspund mai mult atunci când
participanții își emit judecăți despre ei înșiși și, de asemenea judecăți despre ceilalți care sunt
considerați a fi asemănători cu ei înșiși. Acest lucru sugerează că această regiune nu atribuie
stări mentale în sine, ci consideră sine în relație cu ceilalți. Noțiunea de a crea evenimente
sociale interne ar putea explica, de asemenea, unele dintre constatările rolului acestei regiuni
în legarea ideilor în înțelegerea poveștii (Ferstl & von Cramon, 2002).
Joncțiunea temporo-parietală
Această regiune tinde să fie activată nu numai în teste de mentalizare, ci și în studiile de
percepție a mișcării biologice, privirea ochilor, gurile în mișcare și viețuitoarele în general.
Aceste abilități sunt în mod clar importante pentru detectarea altor „agenți” și procesarea
acțiunilor lor observabile. Teoriile simulării susțin că mentalizarea nu trebuie să implice
nimic în afară de percepția acțiunii. Cu toate acestea, este de asemenea de imaginat că această
regiune depășește procesarea acțiunilor observabile, și se preocupă și de reprezentarea stărilor
mentale. Pacienții cu leziuni în această regiune eșuează sarcinile teoriei minții care nu pot fi
explicate prin dificultăți în percepția corpului (Samson și colab., 2004). Saxe și Kanwisher
(2003) au găsit activitate în această regiune, în dreapta, când au comparat sarcinile de
credință falsă (care necesită mentalizare) cu sarcini de fotografie falsă (nu necesită
mentalizare, ci implică un conflict cu realitatea). Rezultatul a fost găsit și atunci când
fotografia falsă a implicat oameni și acțiuni, în concordanță cu un rol în mentalizare dincolo
de orice rol în percepția acțiunii/persoanei. Saxe și Powell (2006) au arătat că această regiune
răspunde mai degrabă la atribuirea unor stări mentale satisfăcătoare (cum ar fi gândurile și
credințele) decât la stările subiective (cum ar fi foamea sau oboseala). Acest lucru sugerează
că poate avea un rol în plus față de „gândirea la alții”, despre care ei susțin că este specific
gândirii la stările mentale.
Evaluare
Performanța la sarcinile teoriei minții necesită, de obicei, utilizarea mai multor procese
nespecializate (adică în domeniul general), inclusiv procesarea limbajului, funcțiile executive
și percepția acțiunii. Controversa constă în faptul dacă aceste mecanisme sunt singurele
necesare pentru a explica teoria minții (în unele forme de teorie a simulării) sau dacă există în
plus necesitatea unui mecanism specializat (adică specific domeniului) care este specific. la
reprezentarea stărilor mentale ale altora. Studiile de imagistica funcțională și de leziuni
cerebrale evidențiază importanța mai multor regiuni cheie în teoria minții, dar măsura în care
aceste regiuni sunt specifice teoriei minții este controversată. Autismul oferă încă cele mai
convingătoare dovezi pentru un mecanism specializat.