„How Emotions Are Made: The Secret Life of

the Brain”
Lisa Feldman Barrett

Rezumat capitolul 1: The Search for Emotion’s “Fingerprints”

(Căutarea „amprentelor” emoției)

Capitolul debutează cu un scurt istoric al primei cercetări realizate de autoare,

care o conduce spre o observație de noutate, faptul că deși subiecții utilizează
aceleași cuvinte care exprimă o emoție (precum: ’’nervos’’, ’’supărat’’, ’’speriat’’),
pentru a-și exprima trăirile interioare, dar nu pentru a exprima în mod real același
lucru. Cu alte cuvinte, indivizi diferiți categorizează anumite emoții distincte ca
exprimând același lucru, în timp ce alții înțeleg în detaliu diferențele dintre un set de
emoții apropiate. Acest aspect se aplică și emoțiilor pozitive precum ’’fericire’’,
’’mândrie’’, ’’calm’’. Și în acest caz, s-a ajuns la aceeași concluzie – există diferențe
mari interindividuale în modul în care oamenii își diferențiază experiențele
emoționale. Acest fenomen este numit de autoare ’’emotional granularity’’. Prin acest
termen înțelegem citirea cu acuratețe a stărilor emoționale interne. Persoana care
reușește să distingă între diferite sentimente precum „bucurie”, „tristețe”, „teamă”,
„dezgust”, trebuie să detecteze indicii sau reacții fizice distincte pentru fiecare emoție
și să le interpreteze corect. O persoană care prezintă această capacitate într-o
măsură mică/inferioară, folosește cuvinte precum „anxietate” și „depresie” în
contexte similare, deoarece nu detecteze aceste indicii enunțate anterior.
În acest punct, apare întrebarea dacă există posibilitatea ca oamenii să își
îmbunătățească această capacitate de distingere a emoțiilor. S-a pornit de la
viziunea clasică a emoției. Acest subiect este dezvoltat în celebra lucrare a lui
Charles Darwin’s - The Expression of the Emotions in Man and Animals. Ideea
centrală este că fețele noastre dețin cheia evaluării emoțiilor în mod obiectiv și
precis. Mai mult, se susține faptul că emoțiile și expresiile faciale sunt o parte a
naturii umane universale și că recunoașterea expresiilor faciale care reflectă emoții,
este o abilitate generală întregii populații de indivizi, oriunde în lume.
Așadar se pornește de la asumția că cercetătorul va putea măsura în
interiorul laboratorului mișcările faciale ale subiecților săi, evaluând în mod acurat
starea emoțională experimentata de aceștia și pe care, ulterior, să o compare cu
rapoartele verbale. În acest fel, subiecții ar putea să fie antrenați să își înțeleaga și
cunoască propriile emoții. În conformitate cu viziunea clasică, fiecare emoție este
dispusă la nivelul feței ca un tipar particular de mișcări, iar cei patruzeci și doi de
mușchi din fiecare parte a feței umane sunt antrenați în scopul exprimării emoției
trăite. Astfel, atunci când experimentezi o stare de fericire trebuie să zâmbești, iar
când starea ta este una dominata de trăiri negative trebuie să îți încrunți fruntea.
În scopul obținerii unor surse fiabile în detectarea amprentelor unice ale
emoțiilor, alaturi de expresiile faciale, atenția se îndreaptă și spre corpul uman.
Această orientare apare în urma studierii literaturii de specialitate care accentuează
faptul că modificări ale ritmului cardiac, tensiunii arteriale alături de alte funcții ale
corpului uman ar oferi amprentele necesare pentru a-i învăța pe oameni să-și
recunoască emoțiile cu o mai mare precizie.
Ideea că exprimarea facială poate declanșa o stare emoțională este
cunoscută sub numele de ipoteza feedbackului facial. Se presupune că acțiunea de
contorizare a feței într-o anumită configurație determină modificări fiziologice
specifice asociate cu acea emoție din corp. Cu toate acestea, există un dezacord
larg în cercetări cu privire la faptul că prin intermediul acestei metode poate fi
evocată o experiență emoțională completă.
Cu toate acestea, obiectivul de a identifica acele amprente la nivel facial și
corporal care să conducă spre o emoției trebuie să țină cont în special de
diferențierea între emoțiile pe care oamenii le consideră cele mai apropiate. Astfel, o
analiză minuțioasă a studiilor anterioare reflectă o problemă în această distincție
clară, mai ales pentru emoții precum ’’furia’’. Altfel spus, răspunsurile corporale pe
care indivizii le manifestă atunci când exprimă o anumită emoție, sunt prea
asemănătoare pentru a fi considerate amprente distincte.
Se ajunge la concluzia că în ceea ce privește emoțiile,expresiile faciale nu
exprimă totul. În plus, modalitatea prin care cercetătorii din domeniu au stipulat
pozițiile mușchilor faciali care exprimă anumite emoții s-a realizat cu ajutorul unor
actori care au încercat să redea aceste emoții. În prezent, aceste fețe sunt asumate
ca fiind prototipuri universale, fara ca oamenii să înțeleagă originea lor.
Îndreptându-ne atenția spre cercetări mari care au avut loc în acest domeniu,
în ceea ce privește emoțiile și sistemul nervos autonom, au fost efectuate patru
meta-analize semnificative în ultimele două decenii, dintre care cea mai mare a vizat
peste 220 de studii de fiziologie și aproape 22.000 de subiecți de testare. Niciuna
dintre aceste patru meta-analize nu a găsit amprente emoționale consistente și
specifice în organism. În schimb, orchestra corpului de organe interne poate juca
multe simfonii diferite în timpul fericirii, fricii, iar restul.
Acest fenomen se explică prin variația comportamentală pe care diversitatea
indivizilor o exprimă. Într-un experiment realizat cu scopul de a stârni reacții negative
unui grup mare de persoane, raspunsurile lor comportamentale au fost neașteptat de
diferite. Unii subiecți au ales să fumeze de furie, în timp ce alții au ales să plângă. O
parte dintre cei implicați au devenit liniștiți și vicleni, iar alții doar s-au retras și au
reflectat asupra celor întâmplate. Fiecare comportament (fumatul, plânsul,
planificarea următoarei mișcări, retragerea și reflexia) este susținut de un model
fiziologic diferit în organismul uman. Chiar și mici modificări ale posturii corporale,
cum ar fi postura verticala a individuluiversus aplecarea înainte cu brațele
încrucișate, poate modifica complet răspunsul fiziologic al unei persoane supărate.
Așadar, deși aceste rezultate contraintuitive par greu de asimilat pentru orice
individ, dovadastă în cele patru meta-analize, rezumând sute de experimente care
nu au evidențiat amprente digitale consistente și specifice în sistemul nervos
autonom pentru diferite emoții. Din aceste rezultate nu îțelegem că emoțiile sunt o
iluzie sau că răspunsurile faciale și corporale sunt aleatorii, ci ajungem la concluzia
că în diferite ocazii, în contexte diferite, în studii diferite, în cadrul aceluiași individ și
la indivizi diferiți, aceeași categorie de emoții implică răspunsuri diferite. Mai mult,
aceste rezultate sunt în concordanță cu ceea ce fiziologii cunosc de mai bine de
cincizeci de ani: comportamente diferite au modele diferite de ritm cardiac, respirație
și așa mai departe pentru a susține mișcările lor unice. În ciuda timpului și investițiilor
extraordinare, cercetările nu au dezvăluit o amprentă corporală consistentă chiar și
pentru o singură emoție.
În timp ce toate drumurile cercetării domeniului păreau că se îngustează,
autoarea ajunge la concluzia că o emoție nu este un fenomen simplu, ci o categorie
de cazuri și orice categorie de emoții are o varietate extraordinară. Un exemplu
relevant în acest sens este oferit de emoția furie, care variază mult mai mult decât
prevede sau poate explica viziunea clasică despre emoție. Așadar, apare întrebarea:
Cum creează și urmărește creierul toate aceste furii diverse? Mai mult, De unde știe
care se potrivește cel mai bine situației? Dacă întrebarea ar fi fost: Cum te-ai simțitîn
fiecare dintre aceste situații?, individul ar da un răspuns detaliat, cum ar fi „încurcat”,
„iritat”, „indignat” sau „răzbunător” automat, cu puțin efort? Sau ar răspunde „furios”
în fiecare caz, sau pur și simplu, „mă simt rău”? Acestea sunt întrebările la care
cercetarea clasică din domeniul emoției nu mai reușește să răspundă.
În cercetările pe care autoarea le-a desfășurat în cadrul laboratorului său, a
observat degenerarea, în timp ce efectua scanări ale creierului la subiecții care s-au
oferit să se implice în cercetare. În timp ce aceștia au vizionat fotografii cu subiecte
precum practicarea parașutismului și imagini ale unor cadavre sângeroase, au fost
întrebați cât de mult au simțit excitația corporală în momentul vizionării. Atât bărbații,
cât și femeile au raportat sentimente echivalente și ambele au avut activitate
crescută în două zone ale creierului, insula anterioară și cortexul vizual timpuriu. Cu
toate acestea, sentimentele de excitare ale femeilor au fost mai puternic legate de
insula anterioară, în timp ce alebărbaților erau mai puternic legate de cortexul vizual.
Acest este o dovadă că aceeași experiență - sentimentele de excitare - a fost
asociată cu modele diferite de activitate neuronală.
Un alt lucru surprinzător descoperit de autoare pe oarcursul cercetărilor
efectuate, împreună cu degenerarea, este faptul că multe părți ale creierului pot să
servească mai multe scopuri. Creierul conține sisteme de bază care participă la
crearea unei mari varietăți de stări mentale. Un singur sistem de bază poate juca un
rol în gândirea, amintirea, luarea deciziilor, văzul, auzul și experimentarea și
perceperea diverselor emoții. În schimb, viziunea clasică a emoției, consideră că
anumite zone ale creierului au un psihic dedicat, adică sunt „unu la unu”. Prin
urmare, se ajunge la ideea că sistemele de bază sunt antiteza amprentelor neurale.
Pe măsură ce cercetările au continuat, au apărut însă anomalii. Deși
amigdala arăta o creștere a activității, aceasta apărea numai în anumite situații, spre
exemplu, momentul în care ochii unei fețe priveau direct privitorul. Dacă, în schimb,
ochii priveau în lateral, neuronii din amigdala abia își schimbau ritmurile de tragere.
De asemenea, dacă subiecții care au fost expușila același stereotip de fricp,de mai
multe ori, activarea amigdalei se contura rapid. Dacă amigdala adăpostea într-
adevăr circuitul de teamă, atunci această obișnuință nu ar trebui să apară, din
contră, circuitul ar trebui să se declanșeze într-un mod obligatoriu ori de câte ori este
prezentat un stimul declanșator. Din aceste rezultate contrare, autoarea a înțeles
faptul că amigdala nu este ’’casa fricii’’ în creier.
 În ultimele două decenii, se identifică o traiectorie comună, care conduce spre
rezultate care ulterior sunt infirmate, altfel spus, dovezi urmate de contraincidență.
Acest fenomen a apărut în cercetările asupra fiecărei regiuni cerebrale identificate
vreodată ca amprenta neurală a unei emoții. Așadar, autoarea alaturi de
colaboratorii săi și-au propus să rezolve întrebarea dacă termenul de brain blobs
(căruia nu i-am identificat o traducere în limba română), poate să reprezintă cu
adevărat amprentele emoționale. Astfel, au reușit să examineze fiecare studiu de
neuroimagistică publicat pe emoțiile: furie, dezgust, fericire, frică și tristețe și să le
combine pe cele care au fost utilizate statistic într-o meta-analiză. În total, această
acțiune a cuprins aproape 100 de studii publicate care au implicat aproape 1.300 de
subiecți de testare în aproape 20 de ani. Pentru a înțelege această cantitate mare de
date, au împărțit creierul uman în cuburi minuscule numite voxeluri, versiunea 3-D a
pixelilor. Apoi, pentru fiecare voxel din creier în timpul fiecărei emoții studiate în
fiecare experiment, a fost înregistrat dacă s-a raportată sau nu o creștere a activării.
În acest fel s-a putut calcula probabilitatea ca fiecare voxel să arate o creștere a
activării în timpul experienței sau percepției fiecărei emoții. Când probabilitatea era
mai mare decât șansa, aceasta a fost numită semnificativă statistic.
În urma cercetării efectuate se indică faptul că în general, nicio regiune a
creierului nu conține amprenta pentru nici o singură emoție. Amprentele digitale sunt,
de asemenea, absente atunci când se iau în considerare mai multe regiuni
conectate simultan (o rețea a creierului) sau stimulați neuronii individuali cu
electricitate. Aceleași rezultate sunt valabile și în experimente cu alte animale care
ar putea avea circuite de emoție, cum ar fi maimuțe și șobolani. Se constată faptul
că emoțiile apar din neuroni care trag, dar niciun neuron nu este dedicat exclusiv
emoției.
Până la momentul de față, ne putem da seama că pentru o perioadă foarte
lungă de timp, oamenii au avut o percepție greșită asupra emoțiilor. Multe studii de
cercetare susțin că au identificat amprente fizice care disting o emoție de alta. Cu
toate acestea, aceste studii suportive sunt găsite într-un context științific mult mai
mare care nu susține percepția clasică.
Unii cercetători vor spune că studiile contrare sunt pur și simplu greșite; până
la urmă, experimentele pe emoții pot fi destul de greu de realizat. Unele arii ale
creierului sunt destul de greu de studiat. Ritmul cardiac este influențat de tot felul de
factori care nu au nici o legătură cu emoțiile, precum numărul orelor de somn pe
care subiecții le-au avut în acea noapte, dacă au consumat cofeină în ultima oră și
dacă stau pe scaun, în picioare sau dacă stau întinși. Este dificil de asemenea să-i
pui pe subiecți să simtă emoții la comandă.
Dacă vrem să înțelegem cu adevărat emoțiile, trebuie sa începem să luăm în
serios acea variație. Trebuie să luăm în considerare că un cuvănt precum „ furie ”,
nu se referă la un raspuns specific cu o amprentă fizică unică, ci la un grup de
instanțe variabile care sunt legate de situații specifice. Ceea ce numim noi în mod
colocvial ca emoții, precum furie, frică și fericire, sunt mai bine conceptualizate ca și
categorii de emoții, deoarece fiecare este o colecție de mai multe caracteristice. La
fel ca și caracteristicile rasei de câini „Cocker Spaniel” variază în atributele lor
fizice(lungimea cozii, lungimea nasului, grosimea blanei, viteza de alergare, și așa
mai departe) mai mult decăt genele în sine pot să conteze, deci se poate ca și
caracteristicile „furiei” să varieze în manifestările fizice (mișcări faciale, ritmul
cardiac, hormoni, acustice vocale, activitate cerebrală, și așa mai departe), iar
această variație poate fi în legătura cu locul sau contextul în care ne aflăm.
Unii cercetători, care au folosit tehnici preluate de la inteligența artificială, pot
programa un software să recunoască multe scanări cerebrale ale unor oameni care
trăiesc diferite emoții(să zicem furie, frică). Programul procesează un model statistic
care sumarizează fiecare categorie de emoții și apoi – aici vine partea interesantă –
pot chiar să analizeze noi scanări și să determine dacă ele sunt mai apropiate de
modelul sumar al furiei sau al fricii. Această tehnica, numită categorizarea modelelor,
funcționează atât de bine încât uneori este supranumită „citire neuronală a
gândurilor”.
Unii din acești cercetători susțin că rezumatele statistice reflectă amprente
neurologice pentru furie și frică. Dar asta este o eroare logică gigantică. Modelul
statistic pentru frică nu este cu adevarat o stare a creierului, ci doar un model
abstract al mai multor caracteristici ale fricii.
Când este aplicat corect, categorizarea modelelor este un exemplu de
gândire a populației. O specie, este o colecție de diverși indivizi, deci poate fi
sumarizată doar în termeni statistici. Acest model este o abstracție care nu există în
natura –nu descrie nici un individ al speciei.
Pentru Lisa Feldman Barrett, aceste descoperiri au reprezentat elementul
definitiv al renunțării la identificarea localizării emoțiilor în anumite părți ale
creierului.Mai mult, întreaga căutare a amprentelor faciale, corporale și la nivelul
creierului au dus-o pe autoare la concluzia că este nevoie de o nouă teorie despre
ce sunt emoțiile și de unde provin.