STĂRI AFECTIVE CONDIȚIONATE DE

BOALĂ ȘI DURERE
 CUPRINS

1. Afectivitatea
2. Proprietățile proceselor afective
3. Expresiile emoționale
4. Clasificarea trăirilor afective
5. Stări afective elementare
6. Rolul afectivității
 AFECTIVITATEA ESTE O COMPONENTĂ ESENŢIALĂ ŞI
INDISPENSABILĂ A SISTEMULUI PSIHIC UMAN, LA FEL DE NECESARĂ
ŞI LOGIC DETERMINATĂ CA ORICARE ALTĂ COMPONENTĂ
COGNITIVĂ, MOTIVAŢIONALĂ, SAU VOLITIVĂ.

• Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă, în forma

unei trăiri subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi de o
anumită durată, raportul dintre dinamica evenimentelor motivaţionale sau a
stărilor proprii de necesitate şi dinamica evenimentelor în plan obiectiv
extern.
Raportul respectiv poate fi neutru (în cazul sensibilităţii termice) şi
semnificativ, generând activare şi trăire emoţională: pozitivă, în cazul când
este „consonant” şi negativă, în cazul când este „disonant”.
• În organizarea sistemului psihic, afectivitatea ocupă o poziţie de interfaţă
între cogniţie şi motivaţie, cu care se împleteşte foarte strâns.
Cogniţia mediază şi oferă semnalele de activare şi declanşare a emoţiei, dar ea
nu este o cauză a acesteia, ci doar o condiţie necesară. Semnul şi intensitatea
trăirilor se modifică în funcţie de percepţia situaţiei sau de reprezentarea ei
mentală anticipată.
Dar nu întotdeauna percepţia, reprezentarea sau judecata preced şi
condiţionează producerea emoţiei, pragul activării şi răspunsului emoţional
fiind mai scăzut decât cel perceptiv. Rezultă, aşadar, că în situaţii de deficit
informaţional reflectarea afectivă devansează, precede cogniţia. Pe de altă
parte, cogniţia se poate desfăşura pe fondul unei stări emoţionale active, fiind
influenţată de aceasta, atât sub aspectul dinamicii, cât şi sub cel al
conţinutului.
• După M. Arnold, emoţia este tendinţa trăită a apropierii sau îndepărtării de
obiect, precedată de experimentarea unei situaţii de un anumit fel, care poate
fi favorabilă sau nefavorabilă pentru subiect.
 PROPRIETĂŢILE PROCESELOR AFECTIVE

1. POLARITATEA - constă în tendinţa acestora de a gravita fie în jurul

polului pozitiv, fie în jurul celui negativ şi apare ca urmare a satisfacerii sau
nesatisfacerii diferenţiate a trebuinţelor, aspiraţiilor (totală sau parţială, de
lungă sau de scurtă durată).
De obicei, procesele afective sunt grupate două câte două în perechi cu elemente
contrare. Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor
afective, stenic sau astenic al acestora şi caracterul lor încordat sau destins. În
mod curant se consideră că stările afective plăcute sunt întotdeauna stenice, pe
când cele neplăcute, astenice.
2. INTENSITATEA PROCESELOR AFECTIVE - indică forţa, tăria,
profunzimea de care dispune la un moment dat starea afectivă. Din această
perspectivă, vom întâlni unele stări afective intense şi chiar foarte intense, iar
altele mai puţin intense. Ea este în funcţie atât de valoarea afectivă a
obiectului, de semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului, cât şi de
capacitatea afectivă a subiectului.

3. DURATA PROCESELOR AFECTIVE - constă în întinderea, persistenţa

în timp a acestora, indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a provocat
este sau nu de faţă. Un sentiment poate dura un an, doi sau toată viaţa, o
emoţie poate dura câteva ore sau câteva clipe; frica şi groaza în faţa unui
accident persistă şi după ce pericolul a trecut; dragostea se păstrează chiar
dacă fiinţa nu mai este. Această proprietate are o foarte mare importanţă
deoarece, alimentând permanent semnificaţia afectogenă a unui stimul,
putem ţine mereu trează starea afectivă faţă de el.
4. MOBILITATEA PROCESELOR AFECTIVE - exprimă fie trecerea
rapidă în interiorul aceleiaşi stări emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea
de la o stare afectivă la alta. În primul caz, este vorba de trecerea de la
stadiul primar, care exprimă o trăire specifică de incertitudine, bazat deseori
pe un deficit de informaţie, la stadiul secundar, care presupune o trăire
specifică, adecvată deznodământului favorabil sau nefavorabil, bazat pe
relevanţa informaţiei. În cel de-al doilea caz, avem de-a face cu trecerea de la
emoţie la sentiment sau de la un sentiment de un anumit tip la un sentiment
de alt tip.
Mobilitatea presupune trecerea de la o fază la alta, de la o trăire la alta, numai în
condiţii de necesitate. Din acest considerent, ea trebuie deosebită de fluctuaţia
trăirilor afective, care presupune tot trecerea de la o stare la alta însă fără nici un
motiv, fără să fie cerută de o solicitare obiectivă sau de vreo necesitare
subiectivă. Fluctuaţia trăirilor afective este un indiciu al slăbiciunii, imaturităţii
sau chiar patologiei proceselor afective.
5. EXPRESIVITATEA PROCESELOR AFECTIVE - constă în
capacitatea acestora de a se exterioriza. Exteriorizarea, manifestarea în
afară, se realizează prin intermediul unor semne exterioare care poartă
denumirea de expresii emoţionale.

• Mimica - ansamblul modificărilor • Modificările de natură vegetativă -

expresive la care participă amplificarea sau diminuarea
elementele mobile ale feţei; ritmului respiraţiei, vasocontracţia,
vasodilataţia, creşterea
• Pantomimica - ansamblul conductibilităţii electrice a părului,
reacţiilor la care participă tot hiper- sau hipotonusul muscular;
corpul;
• Schimbarea vocii - a intensităţii,
ritmului vorbirii, intonaţiei,
timbrului vocii;
 EXPRESIILE EMOŢIONALE ÎNDEPLINESC ROLURI IMPORTANTE ÎN
COMPORTAMENTUL OMULUI, DINTRE CARE CELE MAI SEMNIFICATIVE
SUNT:

• Rol de comunicare - se face cunoscută în exterior starea afectivă trăită de o

persoană pe care ea doreşte ca ceilalţi să o perceapă;
• Rol de influenţare a conduitei în vederea săvârşirii unor acte - o persoană
poate plânge pentru a impresiona, a obţine mângâierea, acordul sau ceea ce şi-
a propus; o alta manifestă temeri pentru a se asigura de ajutorul cuiva; în acest
caz, vorbim de utilizarea emoţională a expresiilor emoţionale cu scop, pentru a
obţine ceva;
• Rol de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situaţiile cu care ne
confruntăm;
• Rol de contagiune - de a se transmite şi de a se trezi reacţii similare şi la alte
persoane, de a da naştere la stări afective colective – pozitive sau negative –
prin aceasta întărindu-se forţa lor de coeziune sau de dezbinare a membrilor
grupurilor;
• Rol de accentuare sau de diminuare a însăşi stării afective - plângând ne
putem „descărca”, elibera sau, dimpotrivă, „încărca” afectiv.
 CLASIFICAREA TRĂIRILOR AFECTIVE

A. Procesele afective primare - au caracter elementar, spontan, sunt slab

organizate, mai aproape de biologic (instinctiv) şi mai puţin elaborate
cultural, ele tind să scape controlului conştient, raţional. În categoria lor,
includem:
• tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la reacţiile emoţionale ce
însoţesc şi corelează afectiv orice act de cunoaştere;
• trăirile afective de provenienţă organică sunt cauzate de buna sau proasta
funcţionare a organelor interne; ele sunt evidente mai ales în cazul unor boli;
• afectele sunt forme afective simple, primitive şi impulsive, foarte intense şi
violente, de scurtă durată, cu apariţie bruscă şi desfăşurare impetuoasă.
B. Procesele afective complexe - beneficiază de un grad mare de conştientizare
şi intelectualizare. Cuprind:
• emoţiile curente care sunt forme afective de scurtă durată, active, intense,
provocate de însuşirile separate ale obiectelor, au un caracter situativ,
desfăşurare tumultoasă sau calmă, orientare bine determinată spre un obiect
sau o persoană anumită. Printre acestea, enumerăm: bucuria, tristeţea, simpatia,
entuziasmul, admiraţia, dispreţul, speranţa, deznădejdea, plăcerea, dezgustul,
etc.;
• emoţiile superioare sunt legate nu atât de obiecte, cât de o activitate pe care o
desfăşoară individul. Ele pot să apară în activităţile intelectuale, în reflectarea
frumosului în realitate, în realizarea comportamentului moral. De obicei,
presupun evaluări, acordări de semnificaţii valorice activităţilor desfăşurate.
• dispoziţiile afective sunt stări difuze cu intensitate variabilă şi durabilitate
relativă. Spre deosebire de emoţii, care au o orientare precisă, ele sunt mai
vagi. Aceasta nu înseamnă că nu au o cauză sau mai multe, însă individul, cel
puţin momentan nu-şi dă seama de ele.
C. Procesele afective superioare - se caracterizează printr-o mare restructurare
valorică, situată nu la nivel de obiect, de activitate, ci la nivel de
personalitate, depăşind prin conţinutul şi structura lor stările emoţionale
disparate şi tranzitorii.
• sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific
umane, condiţionate social – istoric. Prin gradul lor de stabilitate şi generalitate
iau forma unor atitudini afective care se păstrează multă vreme, uneori toată
viaţa. Sentimentele includ elemente de ordin intelectual, motivaţional, voluntar
şi caracterizează omul ca personalitate. Sentimentul este o emoţie repetată, care
persistă în timp şi rezistă la diverşi factori perturbatori.
• pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi
generalitate foarte mare, antrenând întreaga personalitate.
 STĂRILE AFECTIVE ELEMENTARE

• Durerea senzorială - în majoritatea cazurilor este vorba de excitarea

intensă a unor terminații nervoase. Von Frey a identificat punctele specifice
de durere declanșată de excitații mecanice sau termice ale pielii, în care s-
au identificat numeroase terminații nervoase. Specificul acestora reiese din
faptul că substanțele anestezice pot suprima durerea, rămânând senzațiile
de contact. De asemenea, în unele boli pot dispărea senzațiile dureroase,
rămânând cele de contact sau invers. Excitanții provocând durerea sunt de
natură diferită, fizică sau chimică, în relație cu tulburările circulatorii,
inflamatorii;
• Dispozițiile - sunt stări afective elementare, agreabilul, durerea, dezagreabilul,
sunt trăiri afective de slabă intensitate și de scurtă durată. Dispozițiile au și ele
o slabă intensitate, dar durează multă vreme, zile, poate chiar și săptămâni,
influențându-ne chiar și trăirile afective care apar în acest răstimp; când cineva
este prost dispus vede numai aspectele neplăcute ale existenței, trăiește emoții
negative, etc.
Aceste stări de spirit, au dublă condiționare. Cauzele de ordin intern sunt:
oboseala, proasta funcționare a unor organe interne, o boală incipientă ori
dimpotrivă resurse energetice abundente. Cauzele exterioare sunt constituite de
existența unor conflicte în familie sau la locul de muncă, stări de frustrare,
apariția unor pericole.
• Emoțiile - dacă stările de agreabil sau dezagreabil diferă puțin între ele,
chiar dacă sunt provocate de obiecte sau situații foarte deosebite. Așadar,
emoțiile sunt stări afective, de scurtă durată, care traduc un specific al
relațiilor cu un obiect ori o situație, deci au un caracter situațional. Ele pot
fi declanșate de o împrejurare reală sau de una imaginară. Intensitatea lor
poate fi foarte variată: poate fi vagă, mijlocie, dar și foarte mare, zguduind
întregul organism. În acest ultim caz, vorbim de emoție șoc, căreia mulți
psihologi îi spun afect.
Există patru emoții șoc, tipice: frică(teroarea), furia, tristețea în forma sa
acută (disperarea) și bucuria explozivă.
• Sentimentele - se deosebesc de emoții și de simplele dorințe prin amploarea
sau extensiunea lor, persistând în variate împrejurări și chiar în absența
obiectului pricipal.
Sentimentele asigură anumite orientări comportamentului, o anumită
consecvență și o ierarhizare a reacțiilor. Ele se disting de dorințe ori emoții prin
modul în care reacționam la specificul unei situații prezente, comportament în
relație atât cu situația cât și cu sentimentele deja cristalizate.
 ROLUL AFECTIVITĂŢII

• Componenţa afectivă a personalităţii nu se epuizează în emoţiile de moment,

dimpotrivă, ea are o consistenţă şi o durabilitate în timp, fapt care permite
construirea unor adevărate profiluri emoţionale. Unii autori au considerat că
emoţiile, prin starea de agitaţie difuză, prin intensitatea şi desfăşurarea lor
tumultoasă, dezorganizează conduita umană.
• Janet, din perspectiva psihopatologiei, insistă asupra caracterului generalizat al
conduitelor dezadaptative care apar în emoţii;
• Pieron consideră că emoţia constă într-o descărcare anormală de energie
nervoasă, o descărcare care depăşeşte cantitatea ce putea fi utilizată de individ
în condiţii normale şi care se poate produce chiar şi atunci când nu există
ocazie de reacţie.
• O poziţie contradictorie întâlnim la V. Pavelcu, care arată pe de-o
parte, că emoţia are rolul de a preveni psihicul de tulburări şi de
dezintegrare durabilă, de a restabili echilibrul, prin derivare, prin
risipirea forţelor pe căi vegetative, prin reacţii inutile sub raportul
conduitei, dar foarte utile prin efectul lor de liniştire, la lichidare
a conflictului dintre tendinţe, de rezolvare a înaltei tensiuni
psihice, pe de altă parte, emoţia este un proces de dezagregare a
psihicului spre fiziologie, de dezintegrare atât pe planul de
adaptare individ – mediu, cât şi pe planul intrapsihic. În realitate,
afectivitatea, îndeplineşte ambele roluri, dar în condiţii diferite.
Emoţia dezorganizează conduita când este foarte intensă sau în
situaţii noi, neobişnuite pentru care organismul nu are încă
elaborate modalităţi comportamentale adecvate. Stările de
groază, de furie, de depresiune, prin intensitatea lor crescută,
paralizează, anihilează, îl fac pe individ agresiv sau neputincios,
devenind astfel o piedică în calea realizării activităţii.
• Procesele afective au rol în susţinerea energetică a activităţii.
Ele potenţează şi condiţionează acţiunea, „reglează” schimburile
cu ambianţa, permiţând stăpânirea ei. Chiar situaţiile stresante
sau frustrante, dacă au o intensitate moderată, îl ajută pe individ
să se adapteze mai bine ambianţei şi solicitărilor ei. Frustrarea se
asociază nu doar cu conduitele agresive, represive sau
autopunitive, ci şi cu conduitele orientate spre creaţie,
performanţă, autorealizare.
 BIBLIOGRAFIE

• Mielu Zlate – „Fundamentele psihologiei”, Editura

Universitară, 2006
• Mihai Golu – „Fundamentele psihologiei”, Editura Fundaţiei
România de mâine, Bucureşti, 2007