CURS 2

STIMULAREA, ENERGIZAREA ȘI REGLAREA PSIHICĂ A

COMPORTAMENTULUI

Noțiunea de comportament a fost elaborată și implementată în cercetarea știițifică de

școala behavioristă. Ea era definită ca mulțime a reacțiilor de răspuns ale organismului uman la
stimulii externi. Sistemul comportamental al omului reprezintă un ansamblu coerent de valori,
stări, acțiuni sau transformări prin care subiectul intră într-o relație cu mediul ambient, cu alții și
cu sinele. Comportamentul poate fi inconștient, când el reprezintă materializarea unui algoritm
înnascut și poate fi conștient când el este urmarea unei decizii, când este voluntar. Decizia are la
baza o motivație, un afect, elemente de voință sau de atenție, așadar, omportamentul uman trebuie
considerat o activitate dirijată și nu o reacție oarecare, scopul fiind cel, care în mare parte reglează
această dirijare. În ceea ce privește stimularea și energizarea comportamentului, motivația și
afectivitatea reprezintă pilonii principali în schimb, reglarea psihică a comportamentului este
posibilă cu ajutorul atenției și a voinței.

MOTIVAȚIA
Motivaţia – ansamblul stărilor de necesitate care îl determină pe un individ a şi le
satisface.
La baza motivaţiei stă un echilibru constant, cu toate modificările mediului. Când acest
echilibru este perturbat, atunci fiinţele reacţionează în vederea restabilirii lui. Dezechilibrele se
traduc prin nevoia de hrană, de apă, de căldură etc.
Dintre funcţiile motivaţiei, cele mai importante sunt următoarele:

• funcţia de activare internă, de atenţionare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic

• funcţia de factor declanşator al acţiunilor efective
• funcţia de autoreglare a conduitei

Structura motivaţiei
Trebuinţele sunt definite ca fiind structuri motivaţionale fundamentale ale personalităţii
reflectând echilibrul biopsihosocial al individului în condiţiile mediului înconjurător. Trebuinţa
traduce o stare de dezechilibru, dând naştere la tendinţe, care constau într-o pornire către mişcare,
către o acţiune. Trebuinţele pot fi conştiente sau nu, iar conceptul de dorinţă apare atunci când
trebuinţa este conştientă.

Trebuinţele pot fi clasificate astfel:

• trebuinţe primare – înnăscute (biologice, organice, fiziologice şi funcţionale)

• trebuinţe secundare – dobândite (materiale, spirituale şi sociale)

Orientările selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii se cunosc sub
denumirea de interese.

Clasificarea intereselor:

• generale şi personale (față de propria persoana sau față de cei din jur)
• profesionale şi extraprofesionale (școală, hobby-uri, activitate profesională)

Ideile bine plasate în structura personalităţii, puternic trăite afectiv şi care impulsionează
spre o acţiune sunt denumite convingeri. Sunt certitudini doar ideile care reprezintă o valoare,
pentru individ, care interacţionează cu trebuinţele, necesităţile, dorinţele, aspiraţiile lui.

Motivaţiile se clasifică două câte două, în perechi opuse:

• motivaţia pozitivă şi negativă

• motivaţia intrinsecă şi extrinsecă
• motivaţia cognitivă şi afectivă

AFECTIVITATEA

Afectivitatea - componentă a vieții psihice care reflectă asupra evenimentelor și

fenomenelor, sub forma unor trăiri subiective de o anumită intensitate, semnificație şi
durată.

În organizarea sistemului psihic, afectivitatea ocupă o poziţie de interfaţă între cogniţie şi

motivaţie, cu care, de altfel, se împleteşte cel mai strâns. Cogniţia mediază şi oferă semnalele de
activare şi declanşare a emoţiei, dar ea nu este o cauză a acesteia, ci doar o condiţie necesară.
Cauza rezidă în natura raportului dintre cele două planuri de referinţă ale personalităţii umane –
intern şi extern. Semnul şi intensitatea trăirilor se modifică în funcţie de percepţia situaţiei sau
de reprezentarea ei mentală anticipată. În cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu atât
obiectul, cât valoarea şi semnificaţia pe care acesta o are pentru subiect. Nu obiectul în sine este
important, ci relaţia dintre el şi subiect, pentru că numai într-o asemenea relaţie obiectul capătă
semnificaţii în funcţie de gradul şi durata satisfacerii trebuinţelor. Procesele psihice care sunt
generate de relaţiile dintre obiect şi subiect sub formă de trăiri, uneori atitudinale, poartă
denumirea de procese afective.

Clasificarea proceselor afective

Procesele afective sunt concomitent trăire şi comunicare, putând fi clasificate în trei

categorii

• primare - au caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai aproape de instinct
(groaza, mânia, frica, spaima)

• complexe - emoțiile curente care dispun de un grad mare de conştientizare în raport cu

activitatea (bucuria, tristeţea, simpatia, antipatia, entuziasmul)

• superioare - sunt structurate valoric la nivel de personalitate (pasiuni, sentimente - răiri

afective intense, de lungă durată, relativ stabile - ex. dragoste, ură, recunoștință)

Proprietățile proceselor afective

• polaritatea - pozitive sau negative (bucurie-tristeţe, iubire-ură)

• intensitatea - indică forţa, profunzimea, de care dispune la un moment dat trăirea afectivă

• durata - persistenţa în timp a acestora, indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a
provocat sunt sau nu prezente (un sentiment poate dura un an, doi sau toată viaţa, o emoţie
poate dura câteva ore sau câteva clipe)

• mobilitatea - trecerea de la o fază la alta, de la o trăire la alta numai în condiţii de

necesitate, deci atunci când situaţia şi solicitările o cer

• expresivitatea - expresiile emoţionale (capacitatea acestora de a se exterioriza, de a putea

fi văzute, citite, simţite)

Studiul proceselor afective se face luând ca fenomen tipic emoția. Adesea se preferă
termenul emoție pentru a desemna toată gama trăirilor afective. Orice proces emoțional are o
configurație complexă care implică:

• modificări organice, vegetative - puls, tensiune, ritm cardiac, ș.a.

• manifestări comportamentale - mimica (ex. când un om este bucuros sau mânios, i se

poate citi pe față), pantomimica (felul de a merge, mișcările pe care le facem atunci când
vorbim), expresia vocală (tonalitate, timbru, intensitate, accent, pauze)

• trăirea afectivă - ceea ce simte omul și totodată poate verbaliza

Aceste laturi alcătuiesc o unitate, căci trăirea subiectivă are la bază mecanisme
neurosomatice fără de care nu poate să apară, mai exact ele sunt într-o interacțiune permanentă.
(ex. o persoana nervoasă va transpira, îî va crește ritmul cardiac, va țipa și va exterioriza verbal
nemulțumirea).

Procesele afective alcătuiesc fondul și latura energetică a vieții psihice și a

comportamentului uman. Ele intervin ca surse de energie internă care potențează activitatea sau
chiar ca imbolduri către anumite acțiuni. Unele dintre ele, de exemplu sentimentele, constituie
motive de activitate susținută. Emoțiile nu numai că susțin energetic activitatea omului, dar o pot
și anticipa în coordonatele ei esențiale.

VOINȚA

Voința este funcția psihică prin care omul își mobilizează resursele fizice și psihice în
vederea atingerii scopurilor pe care și le-a propus și în vederea înfrăngerii obstacolelor care
apar în calea realizării acestor scopuri (autoreglarea conștientă a propriei conduite).

Efortul voluntar are două tendințe de manifestare

• de inițiere, susținere și finalizare a ceva

• de diminuare, de stopare, amânare a ceva (renunțarea la o activitate dacă se dovedește că

e imposibil de realizat, totodată diminuarea sau stoparea unei trăiri afective).

Clasificare
 • acte reflexe - deprinderile efectuate fără control conștient (a clipi, a înghiți)

• acte voluntare - prin care se caracterizează activitatea voluntară. Presupune un scop

conștient stabilit , este precedată de un plan mintal, presupune intenția și decizia de a
efectua activitatea, presupune învingerea obstacolelor aflate în calea atingerii scopurilor.
Este sustinută de motivație și afectivitate, asigură autoreglarea.

Însușirile voinței

• puterea voinței - expresia efortului fizic și psihic investit; presupune hotărâre, tărie de
caracter, fermitate în atingerea scopului

• independența - capacitatea de a lua decizii prin chibzuință proprie

Calitățile și defectele voinței

Despre unii oameni spunem că au o voință puternică. Ei sunt activi, au inițiativă, sunt
independenți, adică acționează în conformitate cu propriile convingerile și nu se lasa influențați
de alții fără motive serioase. Acești oameni au încredere în capacitățile proprii, de aceea în situații
dificile pot lua repede o decizie. Oamenii cu voință puternică sunt perseverenți, ei pot urmări
timp îndelungat scopul pe care și l-au propus fără a se lăsa descurajați de greutăți.
Printre defectele voinței fac parte opozitionismul, încapatanarea și impulsivitatea.
• opozitionismul sau negativismul constă în opoziția nejustificată față de orice sugestie
venită din partea altora (ex. copilul opozitionist spune "nu" la orice îi propun părinții, fără
să se gândească la importanța propunerii)

• încăpățânarea este anularea perseverenței (ex. cel încăpățânat urmăreste un scop, chiar
dacă nu există șanse de reușită)

• impulsivitatea se manifestă printr-o capacitate redusă de autocontrol (ex. oamenii

impulsivi se lasă conduși de dorințele de moment fără a se găndi la consecințele acțiunilor
lor, facând de cele mai multe ori fapte pe care mai apoi le regretă)

Rolul și educarea voinței

În ceea ce privește rolul vointei, se poate afirma faptul că aceasta este necesară desfășurării
activităților cotidiene dar, totodată și pentru realizarea acțiunilor mai dificile sau neatractive.
Atunci când pentru reușita acțiunii trebuie să depunem un anumit efort voluntar, acțiunea are un
caracter voluntar iar capacitatea de a depune efort voluntar depinde atât de educație cât și de
unele particularități ale sistemului nervos central (ex. unele leziuni ale lobului frontal sunt urmate
de diminuarea inițiativei). Un individ dă dovadă de o voință puternică în activitate dacă motivația
sa este bună, dacă este conștient de importanța scopului urmărit și dacă are încredere în sine.
Educarea voinței trebuie să pună accentul pe următoarele aspecte:

• întărirea motivației - care se poate face prin acordarea unor recompense sau pedepse

• sublinierea importanței scopului - semnificația afectivă, beneficiile scopului final

• încurajarea - voința nu se poate dezvolta de exemplu, prin discursuri ținute de către părinți
sau profesori referitoare la importanța acesteia. Ea se dezvoltă numai prin implicarea în
acțiuni care necesită efort voluntar (ex. atragerea unui copil în diferite acțiuni voluntare -
dacă el este ajutat să înfrângă greutățile și să aibă succese el va aborda pe viitor acțiuni
asemanatoare cu mai multă încredere în sine și cu mai multă perseverență)

În final putem concluziona astfel, voința este instrumentul și totodată un aspect

fundamental al ființei umane, fiind absolut necesară pentru realizarea sinelui și depășirea
propriilor limite în evoluția personală, regăsind astfel bucuria și fericirea interioară.

ATENȚIA
Atenția este un act de selectare psihică activă prin care se realizează semnificația,
importanța și ierarhizarea unor evenimente, obiecte și fenomene care ne influențează
existența (acordăm atenție lucrurilor care ne interesează și o menținem prin scopul
urmărit).
Atenția asigură o funcție de selecție printre stimulii care ne "bombardează" organismul,
unii beneficiează de prioritate și anume o facilitare a perceptiei lor, altii sunt parțial sau total
ignorati. Atenția este un atribut al celorlalte procese psihice. Dacă se asociază cu percepția,
atunci aceasta va fi mai clară și precisă, dacă se asociază cu memoria, atunci aceasta va fi mai
bogată, fidelă și trainică. Dacă se asociază cu gândirea și imaginația, atunci acestea vor fi mai
eficiente, profunde și creatoare. Atenția este necesară, fiind o condiție a reflectării conștiente
eficiente, totodată este un proces psihic, dar și un proces de cunoaștere.
Calitățile atenției
Însușirile pozitive ale atenției care facilitează desfășurarea optimă a activității sunt:
• stabilitatea - presupune menținerea orientării și concentrării asupra aceluiași fapt sau
aceleiași activități, pe o perioadă de timp mai îndelungată (ex. rezolvarea unei probleme
de matematică)
Atenția în acest caz este influențată de proprietățile stimulului, de complexitatea si natura
activității și nu în ultimul rând de motivația subiectului.
• concentrarea - presupune mobilizarea intereselor și a eforturilor într-o anumită direcție în
functie de semnificațiile stimulilor, paralel cu inhibarea actiunii unor factori perturbatori
(ex. în timpul unui examen focusul va fi pe rezolvarea sarcinii astfel, zgomotele de fundal
nu vor fi lăsate să deranjeze)
Gradul de concentrare e dependent de mulți factori printre care amintim: interesul
subiectului pentru acea activitate și rezistența sa la factorii perturbatori.
• volumul - mai exact cantitatea de date ce pot fi cuprinse simultan în planul reflectării
conștiente este limitat, volumul mediu fiind de 5-7 elemente
• flexibilitatea - respectiv capaciatea individului de a-și muta atenția de la un obiect la altul
în intervale cât mai scurte de timp (ex. ex. atunci când suntem participanți la trafic în
calitate de șoferi)
• distributivitatea - este proprietatea care vizează amplitudinea unghiului de a cuprinde
simultan în planul conștiinței clare o diversitate de fapte , procese, manifestări (ex. pilotul
de avion care este atent la o mulțime de lucruri în același timp, urmărește linia orizontului,
cadranele, ascultă informația din căști, etc.)
Formele atenției
• voluntară - se caracterizează prin prezența intenției de a fi atent și a efortului voluntar de
a-l menține. Așadar, această formă de atenție depinde în mare masură de individ, de
motivațiile sale și este esențială pentru desfășurarea activității
• involuntară - poate fi declanșată atât de stimuli interni cât și externi, constă concentrarea
 neintentionată, orientarea spontană care nu presupune un efort voluntar. Este în general
de scurtă durată și se menține atâta vreme cât durează acțiunea stimulilor care o provoacă
în funcție de proprietățile lor - intensitate (ex. zgomot puternic), apariție (poate fi bruscă,
neașteptată), frecvență (ex. sunetul repetat al mai multor mesaje primite pe telefon)
• postvoluntară - este o formă superioară de manifestare a atenției, fiind o atenție
specializată, bazată pe obișnuințe și deprinderi care devin preferate. Intervine în toate
tipurile de activitate umană și poate fi internă (ex. gânduri, sentimente, emoții) sau externă
(ex. fenomene, obiecte, persoane).

Atenția a făcut obiectul multor cercetări în laboratoarele de psihologie experimentală

deoarece este un proces psihic relativ ușor de măsurat. S-a constatat faptul că stările afective au
un rol important în stabilirea atenției și totodată, că ea este un act adaptativ ce poate fi dezvoltat
prin procesul de învățare. De asemenea, interesul este tendința de a oferi atenție unor obiecte,
persoane sau situații, de care suntem atrași și în care găsim satisfacții. Tot acesta stimulează
dorința de a continua o experiență începută, în timp ce antipatia, repulsia, conduce la abandonare
și respingere.