Tema de control 4

1. Enumeră şi defineşte mecanismele energizante (afectivitatea

şi motivația) şi reglatorii (voința şi atenția), argumentând
în legătură cu includerea lor în categoriile respective.
(Vezi paragrafele introductive ale celor patru mecanisme
psihice implicate).
Afectivitatea este una din căile de acces majore spre zonele de
semnificație înaltă ce definesc ființa omenească. Aceasta deoarece
emoția este în acelaşi timp o mişcare, dar şi o vibrație ce
angajează întreaga ființă, pe toată verticala ei, pornind de la
organic spre psihic şi comportamental. În afectivitate pe prim
planul reacțiilor afective nu se află obiectul, ca în gândire (care
încearcă să-l epuizeze cognitiv), ci relația dintre subiect şi
acesta.
Motivația include „totalitatea mobilurilor interne ale
conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobîndite, conştientizate
sau neconştientizate, simple trebuințe fiziologice sau idealuri
abstracte.”.
Voința este procesul psihic de reglaj superior constând din
acțiuni de mobilizare a energiei psihonervoase, prin intermediul
limbajului, pentru depăşirea obstacolelor şi atingerea scopurilor
conştient stabilite.
Atenția este fenomenul psihic de activare selectivă, de
concentrare şi orientare a energiei psihonervoase în vederea
desfăşurării optime a activității psihice.
Afectivitatea și motivația sunt mecanisme energizante deoarece
ele activează comportamentul în indreplinirea unei nevoi, iar
voința și atenția sunt reglatorii deoarece ele sustin
comportamentul în direcția dorită.

2. Argumentează în legătură cu rolul adaptativ/dezadaptativ al

emoțiilor negative (mânie, furie, ostilitate; emoțiile
implicate în anxietate, panică şi depresie).
Emoțiile negative pot avea un rol adaptativ ori în situațiile
în care acumulam multă frustrare care trebuie eliberata și decidem
să o eliberam mânie și furie într-un mediu portivit (o sala de
box, pe un teren de fotbal cu prietenii sau intr-o sala de karaoke
cu muzică rock), ori în situațiile de pericol iminent când datorită
acestor emoții de mobilizăm pentru a-l evita. Un exempla ar putea
fi atacul unui câine, cad frica ne face să alergăm mult mai repede
decât de obicei.
Emoțiile negative pot avea totuși și un rol dezadaptativ cânt
putem încălca liniștea sau drepturile oamenilor. Spre exemplu,
când nu avem o zi bună și suntem într-un autobuz aglomerat, soferul
pune o frână bruscă și suntem loviți de ceilalți călători, iar noi
avem un comportament indezirabil, ridicăm tonul, folosim un limbaj
neadecat, etc.

3. Analizează comparativ funcția expresivă a limbajului şi a

afectivității. (Identificați la cele două procese funcția
expresivă, stabilind elementele comune şi pe cele
diferențiatoare).
La limbaj, expresivitatea transmite şi o atitudine a
subiectului față de ceea ce el comunică, dar şi față de
interlocutor. Registrul expresiv al vorbirii este de o inegalabilă
complexitate, dintre elementele lui intensitatea, frecvența şi
organizarea temporală fiind fundamentale. Astfel, prin intonație,
care este un fenomen sonor unitar, intensitatea emisiei sonore,
cuplată cu tonalitatea sunetului, imprimă mesajului o
expresivitate specifică. Aşa cum susține Popescu-Neveanu (1986),
„intonația nu este numai un mijloc de facilitare a comunicării ci
şi un mijloc de împlinire a ei”, „mijloacele expresive şi în primul
rând intonația alcătuind un cod specific limbajului oral” (p. 47).
Asceasta se întâmplă deoarece prin intonație sensurile şi
semnificațiile mesajului pot fi variate, nuanțate sau schimbate
complet.
La afectivitate, expresivitatea proceselor afective
evidențiază capacitatea acestora de a se lăsa descifrate, simțite
şi citite, ceea ce face ca fenomenele afective să fie un
extrem de important canal de comunicare interumană, un fel
limbaj foarte general. Darwin sublinia că expresia facială,
asociată cu emoții specifice, are valoare transculturală
universală şi de aceea trebuie să fie înnăscută. Expresia
facială a evoluat însă în timp pentru că a avut valoare în
supraviețuire: arătarea colților indică disponibilitatea pentru
luptă a animalului ce caută să-şi intimideze rivalul, dezgustul
exprimă starea indusă inițial de consumul a ceva care are un gust
foarte rău etc.
Diferențe:
 Este mult mai greu să controlezi funcția expresivă la
afectivitate decât la limbaj.
 La limbaj, o parte din funcția expresivă este învățată, la
scoală copiilor li se predă intonația și accentul.

4. Evaluează rolul proceselor cognitive superioare în formarea

sentimentelor şi a pasiunilor. (Vezi paragrafele respective
din cursul despre afectivitate).

Au o mare capacitate de restructurare valorică la nivelul

personalităŃii, în interiorul căreia ele devin substructuri
integrative stabile.
• Sentimentele sunt numite uneori prin aceiaşi termeni ca şi
emoțiile, deşi diferența de calitate este foarte mare, căci
sentimentele se produc în timp îndelungat, sunt stabile şi specific
umane. Ele constituie o puternică forță motivațională, şi
datorită stabilității lor, dau posibilitatea anticipării
conduitei semenilor noştri. Există sentimente relative la Eu
(sentiment de sine puternic, orgoliu, vanitate, încredere în sine,
sentimentul valorii personale, ce generează autostima şi opusele
lor), relative la alții (dragoste, ură, gelozie, invidie, prețuire
profundă), la valorile morale (datorie, patriotism, onoare),
estetice (admirație, extaz, împlinire prin frumos), intelectuale,
religioase, acestea suprapunându-se parțial peste ultimele
patru niveluri din piramida trebuințelor concepută de
Maslow (trebuințele de creştere). Aceasta arată că
trebuințele superioare se sprijină pe sentimente superioare,
pe care le dezvoltă, într-o relație circulară. Pavelcu a
descris convingător procesualitatea naşterii sentimentelor, care
cuprinde o fază de cristalizare („cuplare într-o diademă a
cristalelor afective”), de maturizare (atingerea nivelului maxim
de funcționare) şi de decristalizare (dezorganizare la care
contribuie uzura, sațietatea, decepțiile, schimbarea opticii de
viață). După formare, sentimentele pot avea faze de latență şi de
activare periodică, îmbogățirea lor venind din planul cogniției,
al voinței sau al filosofiei de viață. Cultivarea sentimentelor
este unul dintre obiectivele majore ale educației, căci aceasta
presupune o procesualitate de lungă durată, o combustie amplă în
jurul unor nuclee afective, a căror armătură este valorizarea
cognitivă. Există oameni bogați sau săraci afectiv,
sentimentele regenerându-se greu, mai ales în stările şi bolile
care produc tocire afectivă (melancolie, depresie, bătrânețe).
• Pasiunile sunt o specie de sentimente foarte intense, cu
durată deosebit de mare, puternic dinamizatoare ale întregii
conduite, fiind extrem de greu de inhibat. Pot exista pasiuni
constructive, nobile (intelectuale, artistice, sportive, erotice)
sau distructive, oarbe (patima jocurilor de noroc, pasiunea pentru
acumularea de bani, pentru alcool, femei etc., angajând persoana
pe un drum descendent ireversibil. Capabile să deblocheze mari
surse de energie, care se autoalimentează prin mecanismul
motivației intrinsece, pasiunile nobile stau la baza marilor
realizări ale spiritului uman. Aptitudinea pentru muncă intensă şi
pasionată este una din caracteristicile majore ale
creativității, în care elementul dinamogen-energizant
(afectivitatea) se conjugă cu structurile operatorii ale
inteligenței, în produsul nou, original şi valoros. În acelaşi
timp pasiunile pot imprima conduitei o anumită limitare, ele fiind
unilaterale: surplusul de energie este obținut dintr-o
reducere drastică a celorlalte surse de consum. Semănând de
multe ori cu o monomanie, pasiunea poate îngusta semnificativ
orizontul social al persoanei în cauză, percepția şi integrarea
socială putând suferi. Exemplul lui Ioanide din romanul lui
Călinescu este elocvent: închis în turnul de fildeş al propriei
pasiuni pentru arhitectură el nu observă destrămarea socială
produsă de escaladarea mişcării legionare, una dintre victimele
acestui proces fiind propria sa fiică.

5. Dezvoltă ideea potrivit căreia motivația este „cauza internă

a comportamentului”. (Vei efectua o sinteză din partea
introductivă de la unitatea de învățare Motivația).
Motivația include „totalitatea mobilurilor interne ale
conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobîndite,
conştientizate sau neconştientizate, simple trebuințe
fiziologice sau idealuri abstracte.” (Al. Roşca).
Prin urmare, un motiv, oricare ar fi el, nu este la fel ca
un procespsihic, adică este declan şat de ambiană şi se desfăşoară
imediat, cieste o structură psihică formatăîn timp, păstrată şi
activatăînanumite circumstane, făcându-l pe om să acioneze.
Această structură a motivului are obligatoriu două componente:
a) una energizatoare
b) alta de orientare sau direcționare.
 6. Analizează valoarea metodologică a piramidei trebuințelor
conceptualizată de Maslow. (Vezi paragraful corespunzător
din curs).
La Maslow definiția formelor superioare de adaptare este
strâns legată de împlinirea meta- trebuințelor (trebuințele de
dezvoltare), prin abandonarea certitudinilor siguranței în
favoarea trebuințelor de creştere. Persoanele mature,
autoactualizate au o percepere mai corectă a realității; au
spontaneitate, simplitate şi naturalețe; sunt centrate pe
probleme şi nu pe sine; au interese sociale dezvoltate
şi relații interpersonale echilibrate; sunt mult mai
creative şi au o structură democratică a caracterului (sunt
tolerante şi fără prejudecăți etnice sau religioase).
Maslow face prima ierarhizare a trebuințelor. Acesta va
ajuta la eplicarea comportamentului uman, oamenii trebuie sa
atingă fiecare etapă pentru a trece la următoarea.

7. Care este diferența dintre trebuințe şi motive? (Vezi

paragraful din curs).
Trebuințele sunt forțele motrice cele mai puternice ale
motivației, expresie a echilibrului biopsihosocial al omului, cu
un caracter bazal. Ele semnalizează într-adevăr dereglarea
echilibrului homeostatic, declanşând comportamente specifice ale
organismului, care încearcă să restabilească echilibrul prin
satisfacerea deficitului.
Motivele sunt transpunerile în plan obiectiv ale stărilor de
necesitate. Prin conştientizarea deficitului semnalat de
trebuințe, acestea se transformă în motive sau imbolduri care
angajează în mod concret activitatea de satisfacere.
Trebuințele semnalează niște stări de necesitate, un deficit,
pe când motivele sunt actualizări, concretizări ale trebuințelor.

8. Operează distincția dintre nivelul de expectație şi

cel de aspirație, indicând în raport cu ele valoarea
reglatorie a optimului motivațional pentru comportamentul
uman. (Vezi ultimul paragraf din curs).
 Nivelul de exprectație este nivelul de așteptări, apropiat de
posibiltățiile individului pe când nivelul de aspirație poate fi
unul foarte înalt. Spre exemplu, pentru un copil care abia a
început sa facă balet, nivelul de expectație este că va reuși să
facă două piruete, pe când nivelul de aspirație poate fi obținerea
unei madalii de aur la o competiție europeană.
Optimul motivațional depinde de acestea două pentru a ne
modiliza energetic în conformitate cu gradul de dificultate a
sarinii.

9. Caracterizează rolul efortului voluntar în fazele

actului voluntar, indicând relațiile sale cu obstacolul.
(Vezi caracterizarea psihologică a voinței şi fazele actului
voluntar).
Efortul voluntar reflectă obiectiv obstacolul, conceput ca
barieră (externă sau internă) în calea realizării imediate a
scopului. Obstacolul este componenta fundamentală, definitorie
a voinței, pentru că depăşirea lui presupune mobilizare
de energie fizică, emoțională sau intelectuală. În
confruntarea dintre posibilitățile interne şi solicitările
impuse de dificultatea barierei ce trebuie depăşită se
conturează cu adevărat importanța obstacolului. Prin lupta
cu obstacolul voința se dezvoltă şi se obiectivează, căci
depăşirea acestuia presupune consum de resurse, încordare,
tensiune, adică efort voluntar, cu atât mai mare cu cât el este
mai dificil. Eforturile intense şi prelungite spoliază rezervele
energetice, duc la instalarea oboselii, sau chiar la apariția
surmenajului, necesitând întreruperea activității în vederea
refacerii forțelor.

10. Precizează cum se efectuează reglajul voluntar în fazele

preparatoare şi în cele efectoare ale actului voluntar.
Specificul voinței este nu numai în legătură cu efortul voluntar
ce urmează a fi mobilizat, ci şi cu dinamica acestuia, prin
care se precizează chiar ideea de reglaj voluntar:
concordanța dintre mărimea obstacolului şi cea a efortului
voluntar alocat indică un bun reglaj. Supraestimarea obstacolului
generează mobilizare energetică în exces, în timp ce subaprecierea
sa generează submobilizare, ambele la fel de ineficiente.
În faza ”apariția motivelor” reglajul voluntar se face prin
necesitatea efectuarii unei actiuni.
 În faza ”lupta motivelor” se face prin prioritizarea motivelor.
În faza ”decizia” se face prin implementarea hotărârii.
În faza ”execuție”, controlul, comenzile şi reglajul voluntar
se fac prin mijlocirea limbajului intern.

11. Evaluează raportul afectivitate/gândire în fazele actului

voluntar. (Vei proceda similar ca la punctul precedent).
În faza ”apariția motivelor” raportul gândire și afectivitate
ar trebui să fie egal. Sper exemplu, cand trebuie sa iti face o
tema constientizez motivele pentru care trebuie sa o faci, dar
si sentimentul datoriei pentru facultate.
În faza ”lupta motivelor” gândirea ar trebui sa fie mai mare,
pentru a calcula la rece avantajele si dezavantajele.
În faza ”decizia” gândirea va realiza intalarea acesteia dar
si afectivitatea va constata reactiile afective rezultate.
În faza ”execuție” gândirea este cea ai importantă pentru a
duce la bun sfârsit sarcina.

12. Descrie pe scurt calitățile şi defectele voinței, schițând

modul cum putem combate defectele acesteia. (Vezi paragraful
din curs).

 Puterea voinței este dependentă de energia cu care

subiectul se angajează în acțiune, dar şi de rapiditatea
cu care ia decizii sau de capacitatea de efort voluntar
generat prin confruntarea cu dificultățile. vs. Voința
slabă (disbulia, hipobulia sau abulia, pe versantul
patologiei) este capacitatea diminuată, în diverse
grade, de a iniția şi de a susŃine acte voluntare,
chiar dintre cele mai simple sau de importanță
vitală.
 Perseverența este validată de persistența în timp atât
a scopului, cât şi a efortului voluntar aferent, chiar
în condiții vitrege. vs. Încăpățânarea este şi semnul
unui stil cognitiv rigid, inert, fără flexibilitate,
bazat pe o perseverență în rău, atunci când şansele de
reuşită nu mai există, sau când ele presupun costuri
disproporționate comparativ cu beneficiile.
  Independența arată legătura voinței cu rațiunea, care
elaborează decizii pe baza resurselor proprii,
sprijinindu-se pe un puternic simț critic. vs.
Sugestibilitatea face ca persoana să fie uşor
influențabilă şi manipulabilă, de cele mai multe ori
împotriva propriilor interese.
 Promptitudinea deciziei se referă la rapiditatea
deliberării şi alegerii celei mai bune soluții, în
condiții de timp limitat, în circumstanțe complexe, care
implică de multe ori riscul sau şansa de eşec. vs.
Indecizia, tergiversarea, tărăgănarea prin amânarea la
nesfărşit a luării unei hotărâri ferme.
 Excesul de voință, nedublat de o susținere aptitudinală
pe măsură, poate fi şi el un defect însemnat.

13. Defineşte rolul energizant-reglatoriu al atenției invocând

definiția ei (concentrare şi orientare selectivă a energiei
psihonervoase). (Vezi definiția şi caracterizarea psihologică
a atenției).
Esențialmente atenția constă în orientarea şi concentrarea
selectivă a activității psihice în vederea prelucrării optime a
unor stimuli, rezolvării adecvate a sarcinilor, a situațiilor
problemă. Ea este o condiție primară, de fond pentru
desfăşurarea proceselor cognitive, a celor de autoanaliză şi
autoevaluare, a comportamentelor motorii. Atenția nu este
proces psihic (nu are conținut reflectoriu informațional
specific), dar intervine în declanşarea şi funcționarea
optimă a proceselor cognitive, fiind cosiderată un adevărat releu
al întregii vieți psihice.
Atenția presupune:

 orientarea conştiinței într-o direcție şi selectarea

prioritară de stimuli, percepuți cu mai multă claritate,
în detrimentul altora, percepuți mai vag sau deloc
(fiziologic acest lucru este facilitat de formațiunea
reticulată);
 concentrarea energiei nervoase în vederea prelucrării
optimale a stimulilor;
 în plan subiectiv, atenția este trăită ca o stare
de încordare, tensiune, efort voluntar;
 în plan comportamental (senzorial, motric sau
intelectual), atenția înseamnă activare selectivă, ea
producând modificări ale conduitei expresive. De la starea de
alertă din emoție (atenție involuntară) sau de la reflexul de
orientare generat de mediul ambiant, până la vigilitatea
funcțiilor cognitive superioare, o mulțime de parametri
organici evidențiază modificări comportamentale la nivelul
circulației, respirației, conductibilității electrice a
pielii, a tensiunii musculare, mimicii şi pantomimicii, a
componentelor umorale şi hormonale ale sângelui.

14. Analizează comparativ atenția involuntară şi voluntară ca

forme distincte de reglaj energetic selectiv. (Vezi formele
atenței).

A. Atenția involuntară este generată mai ales

de stimuli proxigeni care, prin caracteristicile lor
de intensitate, noutate, prin valențe motivaționale,
complexitate, contrast accentuat cu mediul, faptul de a fi
în mişcare, dinamici sau intermitenți captează efectiv
atenția, generând reacția de orientare. Prin aceasta
anumiți stimuli din mediu devin dintr-o dată
semnificativi pentru persoană, de aceea ei fiind
selectați şi prelucrați prioritar. Reacția de orientare,
foarte evidentă şi în lumea animală, semnalează stimulii cu
valoare adaptativă, hrana, împerecherea dar şi pericolul
vital. Prin repetiție apare fenomenul de obişnuire
(habituarea), care conduce la singerea acesteia.
Reacția de orientare este cel mai adesea
continuată cu comportamentul de investigare, cu conduitele
exploratorii complexe, prin care atenția involuntară devine
una intenționată (voluntară).

B. Atenția voluntară pleacă atât dinspre exterior,

cât şi din interior (atenție externă şi internă),
depăşind faza atenției spontane prin elementul de
intenționalitate. Psihofiziologic ea se caracterizează
prin apariția zonei de excitabilitate optimă pe scoarța
cerebrală, a cărei deplasare pe cortex este paralelă cu
deplasarea interesului spre noi obiecte de interes ale
atenției. La acest nivel programatorul şi organizatorul
 intern al atenției este limbajul, care are o
considerabilă forță reglatorie atât în menținerea
stabilă, cât şi în comutarea atenției. De asemenea
instructajul şi montajul (set-ul) au un rol extrem de mare,
atât în faza anticipatoare, cât şi în cea operatorie. În
funcție de situația concretă, atenția poate cupla
procese ca memoria, cogniția, percepția, motricitatea,
praxiile, motivația cu datele obiective ale situației
sau activității. Din acest motiv putem identifica tipuri
de atenție: perceptivă, senzori-motorie, mnezică,
cognitivă (intelectivă), genetic primele tipuri fiind
preambulul ultimelor (atenția reflexivă).

15. Selectează şi prezintă în datele sale esențiale unul dintre

modelele fiziologice explicative ale atenției. (Vezi modelele
fiziologice ale atenției).

Floru (1976) caracteriza atenția ca având valențe

cognitive şi voliționale (conative), în evoluția acestora
putându-se evidenția două faze: atitudinea pregătitoare
şi atenția efectoare, focalizată, selectivă. Prima se leagă
mai mult de reacția de orientare, a doua pe mecanismele
iradierii şi concentrării excitației psihonervoase,
descrise de Pavlov. Ambele au în spate un mecanism
neurofiziologic comun, care se bazează pe formațiunea
reticulată.
Atenția se asociază cu starea de veghe, cu vigilitatea,
cu zona de claritate a conştiinței, asigurate de mecanisme
neurofiziologice complexe, în care o fază de activare difuză
este succedată de una selectivă. De la nivelul fiecărui
analizator, ca şi din sensibilitatea internă (interocepție,
propriorecepție), influxul nervos este trimis la creier
pe două căi, una specifică şi una nespecifică. Calea
nespecifică are rol de activare difuză a scoarței
cerebrale din zona de proiecție a analizatorilor, care este
astfel pregătită pentru integrarea stimulilor respectivi.
Această activare este realizată de formațiunea reticulată.
Sistemul reticulat activator ascendent (SRAA) este localizat
în trunchiul cerebral (bulb, protuberanță şi mezencefal),
stimularea lui având un efect tonic difuz, de lungă durată,
remanent, ce se prelungeşte şi după încetarea stimulării
senzoriale. Psihologic el declanşează şi menține atenția,
deşi trebuie menționat că sistemul presupune şi existența
unor circuite cortico-reticulo-corticale, prin care cortexul
participă la propria sa trezire. În strânsă legătură cu SRAA se
află un sistem reticular inhibitor ascendent (SRIA), care este
pus sub control cortical, prin acesta cortexul asigurând
filtrarea informațiilor provenite de pe căile specifice,
senzoriale.
În diencefal există aşa-numitul sistem reticulat difuz de
proiecție, cu efect de scurtă durată, egal cu stimularea
senzorială, având un rol fundamental în comutarea şi
mobilitatea atenției. Activarea difuză largă urmată de
restrîngerea zonei corticale active inplicate în prelucrarea
stimulilor îşi găsesc expresia în mecanisme corticale specifice.
Astfel activarea difuză (produsă prin SRAA) realizează
trezirea bioelectrică acreierului (creşterea arousal-ului
cortical, evidențiabilă electroencefalografic prin undele
beta), dar şi comportamentală (evidențiabilă psihologic
prin trezirea interesului şi declanşarea reflexului de
orientare).

Aşadar, orice stimulare senzorială supraliminară are ca efect

transmiterea unui influx nervos specific (prin ramura
senzorială) şi a unuia nespecific – prin formațiunea
reticulată –, aceasta din urmă producând o descărcare pe
scoarță a unoror impulsuri electrice. În consecință se produce
activarea corticală difuză prin care se optimizează
calitatea analizei informaționale a semnalelor senzoriale
venite pe căi specifice. Prin punerea în funcțiune a
sistemului reticulat activator ascendent (SRAA), a celui
inhibitor ascendent (SRIA) şi a mecanismelor de buclă din
circuitele cortico-reticulo-corticale se explică atât
selectivitatea stimulilor prelucrați, cât şi filtrarea celor
mai relevante informații pentru individ. Prin mecanismele
de buclă cortico-subcorticale scoarța rezistă efortului
atențional voluntar prelungit, autostimulându-se
energetic prin formațiunea reticulată, pe măsură ce
excitabilitatea optimă a zonelor de integrare corticală tinde
să scadă.