Sunteți pe pagina 1din 11

Psihologia Grupurilor Umane – Tema nr.

37: Performanţa în condiţiile grupale şi lenevirea


socială ** Masterand Pui Eugen-Horaţiu

PERFORMANŢA ÎN CONDIŢIILE GRUPALE ŞI LENEVIREA SOCIALĂ

Performanţă = acţiune care depăşeşte nivelul comun (constituindu-se în record);


= realizare deosebită într-un anumit domeniu de activitate (practică);
= cel mai bun rezultat obţinut de un sistem tehnic, de o maşină, de un aparat etc. privitor
la una din caracteristicile lui;
Grupal = care aparţine unui grup, privitor la un grup; care este aşezat în grupuri
Lenevire = complăcere în inactivitate; trândăvire;
(Dicţionarul Explicativ Ilustrat al Limbii Române – Editura Arc & Gunivas, 2007)

“Cine se codeşte atunci când are de făcut o treabă ce trebuie îndeplinită iute,
pe acela se mânie zeul şi-i pune piedici în înfăptuirea ei”
(Panchatantra)

Creşterea performanţelor în prezenţa altora a fost evidenţiată în lucrările lui F. Allport în anii
1926. Numeroase alte cercetări au confirmat acest lucru prin efectul de facilitare socială. Cantitatea şi
calitatea argumentelor creşte în prezenţa celor care participă ca simpli audienţi sau coactanţi.
Persoanele sunt impresionate de prezenţa altora, iar conduita unui individ introdus într-o anumită
societate este alta decât cea obişnuită. Astfel, comportamentul copiilor devine vulcanic atunci când au
acasă musafiri şi este extrem de reţinut atunci când sunt „în vizită”.
Creşterea performanţelor individuale prin efectul de facilitare socială este insinuată şi prin
expresii de genul „mă plictiseam, bine că aţi venit!” sau „singur n-am niciun chef”.
Un alt caz tipic este acela în care cineva afirmă “toţi mă analizau, nu ştiam ce să fac”; în astfel
de cazuri atitudinea personajelor poate deveni demonstrativă. Atât la nivelul conştiinţei comune, cât şi
la nivelul cunoaşterii ştiinţifice s-a remarcat faptul că prezenţa altor persoane au mărit, iar alteori au
diminuat nivelul prestaţiilor individuale. Conform teoriei răspunsului dominant (Baron, 1998),
prezenţa altor persoane provoacă o activare nervoasă şi determină răspunsurile cele mai probabile
pentru sarcina respectivă (răspuns dominant). Dacă răspunsul este adecvat sarcinii, prezenţa celorlalţi
este benefică, iar dacă răspunsul este incorect, atunci performanţa se diminuează în prezenţa altora.
Interesantă şi demnă de remarcat este influenţa publicului asupra manifestărilor individuale din cadrul
grupului. S-a constatat faptul că ştiindu-se evaluaţi de către un public tăcut sau unul aprobativ,
subiecţii sunt mult mai interesaţi de managementul imaginii de sine. Conştiinţa aprecierii din partea
publicului, spectator la etapele pregătitoare, determină subiecţii la prestaţii superioare. Iată de ce se
practică acest lucru în sport, muzică, teatru, sub forma repetiţiilor sau antrenamentelor cu public.
Respectarea îndatoririlor, acordarea recompenselor sau aplicarea sancţiunilor au menirea de a
stimula performanţa. Legile şi regulamentele mai sus amintite au ca scop direcţionarea şi însumarea
1
Psihologia Grupurilor Umane – Tema nr. 37: Performanţa în condiţiile grupale şi lenevirea
socială ** Masterand Pui Eugen-Horaţiu
eforturilor grupului spre performanţă. S-au conturat şi alte soluţii în vederea preîntâmpinării sau
micşorării efectului de trândăveală, lenevire socială (Baron, 1998):
- cea mai eficientă tactică este de a face cât mai identificabilă fiecare contribuţie individuală;
- inducerea membrilor grupului a ideii că rezultatul ce se va obţine este foarte valoros;
- convingerea membrilor că efortul lor participativ are un înalt caracter de unicitate şi nu este
ceva redundant;
- creşterea coeziunii grupului, ataşamentului reciproc şi spiritului colectiv.
Tactici generale, împreună cu unele specifice, pot anihila tendinţa de eschivare, sau să-i reducă
magnitudinea. În situaţiile reale existenţiale, conduita umană este surprinsă pe o paletă largă de
manifestări de la lenevire socială până la polul opus de implicare exacerbată.

Fenomenul de lenevire socială (social loafing)

În viaţa de toate zilele se manifestă însă şi un fenomen, am putea să-l apreciem ca negativ, care
constă în eschivarea individului de la efort în cadrul efortului colectiv numit fenomenul de lenevire
socială sau „social loafing”. Manifestarea acestui comportament la nivelul unuia sau a mai multor
membri diminuează performanţele de ansamblu ale grupului. S-au făcut cercetări la nivelul multor
tipuri de grupuri şi la toate categoriile populaţionale şi s-a constatat că există permanent şi peste tot
indivizi predispuşi să „tragă chiulul”, să facă „blatul”. Expresia „social loafing” sau „free rider”
corespunde, în româneşte, termenului de „blatist”.
Tot sub forma lenevirii sociale am putea include şi chiulul social. Chiulul social este definit ca
fiind tendinţa de evitare a efortului fizic sau intelectual, atunci când trebuie să se realizeze o sarcină de
grup. Această tendinţă este mai pronunţată în individualismul din America de Nord decât în culturile
mai colectiviste şi orientate spre grup.
Chiulul social poate îmbrăca două forme:
- “efectul blatistului” - oamenii reducându-şi efortul pentru a călători pe gratis, pe cheltuiala
colegilor lor;
- “efectul fraieritului (sau păcălitului)” - oamenii reducându-şi efortul ca urmare a
sentimentului că alţii chiulesc.
Pentru explicarea efectului de eschivare se recurge la teoria “responsabilităţii difuze” (Latané,
1981) care face asumpţia că pe măsură ce numărul membrilor creşte, descreşte responsabilitatea faţă
de îndeplinirea sarcinii. Fiecare participant îşi imaginează că celălalt se va implica mai tare (Taylor et
al, 1994).
Interesant este însă modelul efortului colectiv, care spune că indivizii vor depune un effort mai
mare în realizarea unei sarcini numai dacă se satisfac concomitent trei condiţii:

2
Psihologia Grupurilor Umane – Tema nr. 37: Performanţa în condiţiile grupale şi lenevirea
socială ** Masterand Pui Eugen-Horaţiu
– ei sunt convinşi că muncind din greu vor obţine rezultate mai bune (espectaţia);
– rezultatele mai bune vor fi recunoscute şi răsplătite (instrumentalitatea);
– răsplata oferită va fi cea preţuită şi dorită de ei (valenţa). (Baron, 1998)
Aprecierile asupra fenomenului de facilitare sau lenevire socială pot fi încadrate în ceea ce se
numeşte „condiţii de lucru”. Condiţiile de lucru se desfăşoară într-un sistem legislativ care le poate
influenţa. Legislaţia statornică oferă cadrul de desfăşurare a unor acţiuni programate pe termen lung şi
conferă celor implicaţi siguranţa necesară. De asemenea, legislaţia ordonează lucrurile pe verticală,
respectând ierarhiile organizaţiei şi asigurând în mod oficial, forma de comunicare şi rezolvare a
situaţiilor litigioase. În sport, inexistenţa unui sistem legislativ operativ creează mari probleme în
relaţiile dintre sportivi, sponsori, finanţatori, presă şi public. De exemplu, un club dat în judecată de
către un sportiv aflat sub contract poate amâna judecarea cazului atât de mult încât sportivul iese
practic din activitate. Câştigul cauzei în instanţă nu aduce neapărat sportivului reparaţii morale sau
financiare, în comparaţie cu imposibilitatea de a reveni la valoarea sportivă atinsă înainte. Urmarea
poate consta în lenevirea socială care provoacă scăderea încrederii membrilor organizaţiei în
conducere, coeziune slabă, imagine îndoielnică, dinamică de grup dezavantajoasă, estomparea
performanţelor şi slăbirea resurselor financiare.
Regulamentele de ordine interioară elimină confuziile, speculaţiile şi explicaţiile inutile. Mai
mult, ele stabilesc reguli specifice, responsabilităţi şi modalităţi de conduită pe orizontală şi verticală.
Aceste normative sunt însoţite de cutume, care uneori pot fi mai puternice decât legile oficiale, în
funcţie de tradiţii, asumarea sarcinilor, sau alte reguli.
Max Ringelmann, un profesor francez de inginerie agricolă, a realizat la sfârşitul veacului
trecut un număr de experimente pentru a stabili eficienţa unor grupuri de mărimi diferite în realizarea
sarcinilor din agricultură. El a demonstrat experimental că odată cu creşterea numărului de membri ai
grupului se reduce efortul individual, acest fenomen primind numele de lene socială. Din pricini încă
insuficient cunoscute, se manifestă o scădere a motivării pentru realizarea sarcinii; în plus este vorba
de manifestarea lipsei de coordonare sau de imposibilitatea valorificării ei depline. Rezultatele acestor
studii ale sale au fost publicate în 1913 iar după 1970 au fost recuperate de psihologii sociali care au
descoperit în cercetările agronomului francez sugestii preţioase cu privire la fenomenele de influenţă
din grupuri. Ringelmann a pus un grup de muncitori agricoli să tragă de funie şi a măsurat cu
dinamometre forţa dezvoltată de fiecare individ. El a constatat că indivizii trag mai tare de funie când
li se cere să facă asta singuri şi că forţa exercitată de o persoană descreşte pe măsură ce grupul creşte
ca număr de membri.
“Efectul Ringelmann” sau “lenea socială“ (social loafing), cum l-au numit mai târziu psihologii sociali
se referă, aşadar, la reducerea efortului individual ca urmare a creşterii numerice a grupului.

3
Psihologia Grupurilor Umane – Tema nr. 37: Performanţa în condiţiile grupale şi lenevirea
socială ** Masterand Pui Eugen-Horaţiu
Cercetătorii contemporani au reluat această concluzie şi au sugerat că efectul Ringelmann are două
explicaţii posibile:
1. Lipsa de coordonare - în condiţia de grup, subiecţii se pot încurca unii pe alţii trăgând de
aceeaşi funie. Ei nu pot, din cauza celorlalţi, să tragă la fel de tare ca atunci când realizează singuri
sarcina.
2. Pierderea motivaţiei - evident, explicaţia aceasta implică mecanisme psihologice. Potrivit ei,
subiecţii sunt mai puţin motivaţi să tragă cât de tare pot de funie în situaţia de grup - pur şi simplu, ei
nu încearcă să tragă mai tare. Din cauze care rămân a fi elucidate, grupul determină o diminuare a
motivaţiei.

Reducere motivaţiei în grup


Pentru a stabili validitatea acestor explicaţii, câţiva cercetători de la Yale University în frunte
cu M. Ingham au reluat în 1974 cercetarea lui Ringelmann. Într-una din condiţiile experimentului lor,
grupuri de diferite mărimi trăgeau de funie. Într-o altă condiţie, evoluau pseudo-grupuri, alcătuite
dintr-un subiect naiv şi din complici ai experimentatorilor. Complicii erau instruiţi să se prefacă numai
că depun efort, fără să tragă realmente de funie. Subiectul se afla primul în şir şi nu ştia că ceilalţi nu
făceau decât să se prefacă. Rezultatele au indicat o scădere a performanţei individuale în pseudo-
grupuri. Întrucât nu se punea problema coordonării, subiectul fiind primul în şir (ideea aceasta
ingenioasă a permis operaţionalizarea diferită a lipsei de coordonare şi a pierderii motivaţiei şi
disocierea celor două explicaţii), scăderea performanţei nu se datorează lipsei de coordonare între
indivizi, ci scăderii motivaţiei. Studiul acesta este cu atât mai merituos, cu cât unul din specialiştii de
marcă în psihologia grupurilor, Ivan Steiner, şi el profesor la Yale, susţinuse într-o carte de succes,
publicată în 1972, că performanţa individuală mai redusă în grupuri trebuie pusă pe seama
imposibilităţii coordonării perfecte. Ingham a recunoscut că în grupurile reale coordonarea eforturilor
pune probleme, dar a afirmat că factorul crucial în multe situaţii de grup îl constituie diminuarea
motivaţiei.
Începând cu acest experiment, tocmai această scădere a motivaţiei (executând o sarcină de
grup, subiectul nu este interesat să depună tot atât efort ca atunci când o realizează singur) a fost
numită “lene socială“. Lenea socială ar fi, deci, o reducere a efortului individual atunci când se
lucrează în grup şi eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi, în comparaţie cu situaţia
când individul lucrează singur. Remarcăm de la început că ea nu apare decât în cazul anumitor sarcini
colective (trăsătura principală pare să fie imposibilitatea stabilirii exacte a contribuţiilor individuale).
Bibb Latané şi colegii săi au realizat un alt experiment în care sarcina subiecţilor consta de data
aceasta în a striga cât pot de tare, singuri sau în grupuri de doi, patru sau şase. Participanţii aveau căşti
la urechi, încât nu auzeau nici zgomotul pe care-l făceau ei înşişi, nici strigătele celorlalţi, pe care îi

4
Psihologia Grupurilor Umane – Tema nr. 37: Performanţa în condiţiile grupale şi lenevirea
socială ** Masterand Pui Eugen-Horaţiu
vedeau numai că ţipă. Grupurile se compuneau dintr-un subiect naiv şi din complici ai
experimentatorilor, cărora li se ceruse să se facă numai că strigă. S-a constatat că strigătele fiecărui
subiect se reduceau în medie, în comparaţie cu situaţia individuală, cu 29% în grupurile de două
persoane, cu 49% în grupurile de patru persoane şi cu 60% în grupurile de şase. La fel ca în
experimentul precedent, s-a pus în evidenţă o reducere semnificativă a eforturilor subiecţilor atunci
când evoluau în grup. În plus, acest studiu are meritul de a fi demonstrat relaţia dintre efortul
individual şi talia grupului precum şi pe acela de a fi impus o paradigmă de cercetare (în experimentele
ulterioare se va mai folosi această sarcină). Nu există o relaţie de proporţionalitate directă (cum ar
putea sugera experimentul lui Latané şi al colaboratorilor săi) între lenea socială şi numărul indivizilor
din grup. De exemplu, intrarea unei a treia persoane într-un grup de doi are consecinţe însemnate
asupra performanţei individuale (contribuie la scăderea ei), dar intrarea unei a 20-a persoane într-un
grup de 19 are efecte relativ neînsemnate. În general, se consideră că mărimea grupului afectează
performanţa atunci când grupul conţine de la 2 la 8 membri. Russell Geen, un cercetător cunoscut din
domeniul agresivităţii şi al facilitării sociale, a propus în 1991 trei explicaţii pentru fenomenul de lene
socială: echitatea rezultatelor, frica de evaluare şi apropierea de standard.

Echitatea rezultatelor
Subiecţii îşi ajustează eforturile la ceea ce ei percep a fi nivelul eforturilor altora în grup şi
încearcă să atingă un nivel de echitate. Această explicaţie se bazează pe presupunerea că subiecţii se
aşteaptă ca partenerii lor să lenevească şi ca atare lenevesc şi ei mai curând decât să depună un efort
mai mare decât al celorlalţi. Rezultatele unui experiment al lui Jackson şi Harkins (1985)
demonstrează acest efect. Subiecţii manifestă lene socială strigând mai tare singuri decât în grup, când
nu au informaţii despre nivelul de efort pe care intenţionează să-l atingă partenerul. Când sunt
informaţi că celălalt intenţionează să depună un efort intens, ei înşişi strigă mai tare. La fel, efortul lor
scade în cazul în care deţin informaţii că celălalt va striga mai slab. Rezultatele acestui experiment
probează că ne aflăm într-o situaţie de comparaţie socială: partenerul, prin comportamentul lui oferă
informaţii despre nivelul de efort normal în acest context marcat de ambiguitate. Pe de altă parte,
aceleaşi rezultate atestă existenţa aşa-numitului “efect al fraierului” (sucker effect): subiectul poate să
creadă că se păcăleşte depunând un efort considerabil, în timp ce celălalt “leneveşte”. “Sucker effect”
operează în mai toate dilemele sociale şi explică, de exemplu, de ce patronii români nu-şi plătesc
impozitele: de obicei ei cred că ceilalţi nu le achită, iar dacă ei ar face-o, ar fi “fraieri” într-o lume de
“deştepţi” care nu-şi plătesc impozitele către stat.

Frica de evaluare

5
Psihologia Grupurilor Umane – Tema nr. 37: Performanţa în condiţiile grupale şi lenevirea
socială ** Masterand Pui Eugen-Horaţiu
O altă explicaţie a lenei sociale este aceea că dorinţa de a lenevi reprezintă un răspuns în faţa
unor sarcini neinteresante, plictisitoare, care nu determină implicarea subiectului. În acest caz, lenea
socială va apărea dacă nu vor exista constrângeri sociale. Prezenţa celorlalţi membri ai grupului oferă
acoperirea anonimatului pentru individul nemotivat. De aceea, orice tratament ce îndepărtează
anonimatul şi face performanţa individului observabilă, reduce lenea socială. Willliams şi colaboratorii
săi, într-un experiment din 1981, au testat aceste idei. Ei i-au făcut pe unii subiecţi să creadă că
răspunsurile lor, atât cele din condiţia de grup, cât şi cele din condiţia individuală, pot fi măsurate
foarte precis. În raport cu cei ce nu aveau această informaţie, subiecţii care se simţeau reperaţi în
situaţia de grup au strigat la fel de tare în cele două condiţii. A face răspunsurile subiecţilor
identificabile, creează posibilitatea ca aceste răspunsuri să fie evaluate. Identificabilitatea determină
evaluarea. Harkins şi Jackson (1985) au arătat că indivizii lenevesc în grup chiar şi atunci când
contribuţia lor poate fi stabilită cu precizie, dacă au impresia că nimeni nu le evaluează performanţa.
Designul celor doi psihologi sociali este foarte ingenios, căci ei reuşesc să separe identificabilitatea de
posibilitatea evaluării. Sarcina a fost o sarcină de creativitate obişnuită: a găsi cât mai multe utilizări
pentru un obiect. Subiecţii lucrau fie în grupuri de patru, fie singuri - în felul acesta se manipula faptul
de a fi sau nu identificat. În condiţiile experimentale în care se urmărea ca subiecţii să creadă că nu pot
fi evaluaţi, obiectul pentru care li se cerea să genereze cât mai multe utilizări era diferit de cel al
celorlalţi membri ai grupului. În felul acesta, evaluarea devenea imposibilă, căci subiecţii înţelegeau că
nu pot fi comparate liste cu utilizări ale unor obiecte diferite. Dimpotrivă, când trebuiau să găsească
utilizări posibile pentru acelaşi obiect ca şi ceilalţi, ei simţeau că performanţa lor poate fi nu numai
identificată, dar şi comparată cu a celorlalţi. Rezultatele au arătat că subiecţii care lucrau la aceeaşi
sarcină ca şi ceilalţi şi a căror performanţă nu putea fi stabilită cu precizie, au furnizat mai multe
utilizări decât subiecţii din celelalte condiţii. Aşadar, condiţia în care se provoca teama de evaluare
facilita emisia de răspunsuri în contextul de grup.

Apropierea de standard
Cea mai recentă explicaţie asupra lenei sociale face apel la conceptul de standard: lenea socială
intervine când standardul de performanţă este necunoscut subiecţilor. Invocarea unui standard de
comparaţie poate elimina acest fenomen. Szymanski şi Harkins (1987) au realizat un experiment ce
probează efectele cunoaşterii standardului de către subiecţi. Sarcina acestora era de a găsi cât mai
multe utilizări ale unor obiecte. Ei lucrau în grup ori singuri. Jumătate din subiecţi au fost informaţi
asupra numărului mediu de utilizări generate de studenţii dintr-o cercetare anterioară. Chiar şi atunci
când contribuţia lor nu putea fi distinsă de aceea a grupului în ansamblu, subiecţii cărora le fusese adus
la cunoştinţă un standard de performanţă nu au “lenevit”, furnizând în medie tot atâtea utilizări cât
subiecţii ale căror răspunsuri individuale puteau fi măsurate.

6
Psihologia Grupurilor Umane – Tema nr. 37: Performanţa în condiţiile grupale şi lenevirea
socială ** Masterand Pui Eugen-Horaţiu
A furniza indivizilor un standard bazat pe performanţa trecută a altora induce două motivaţii
diferite:
1. dorinţa de a afla ce rezultat pot obţine (cât de bine pot realiza sarcina) - în acest caz,
comportamentul este declanşat de motivaţia de auto-cunoaştere;
2. dorinţa de a obţine un rezultat mai bun decât au obţinut alţii în sarcina respectivă - acest
motiv se numeşte autovalidare.
În experimentul citat, subiecţii sunt animaţi de ambele motive. Dar comparaţiile şi apropierea de
standard se pot produce nu numai la nivel individual, ci şi la nivel de grup. Teoria identităţii sociale a
lui Tajfel şi Turner arată că grupurile care câştigă în competiţia socială simbolică, deci grupurile mai
bune decât alte grupuri într-o anumită privinţă, conferă membrilor lor o identitate socială pozitivă.
Indivizii sunt motivaţi să caute informaţii despre performanţa grupului tocmai pentru a stabili dacă
grupul lor este superior altor grupuri, superioritate ce le-ar aduce o identitate socială pozitivă. Aşadar,
formularea explicită a unui standard de performanţă poate elimina lenea socială. Este aceasta o
concluzie importantă pentru proiectarea strategiilor de combatere a fenomenului ce afectează atât de
grav performanţa de grup.

Marginalizarea lenei sociale


Împrejurările în care participanţii cred că performanţa individuală poate fi stabilită cu precizie
nu sunt propice pentru dezvoltarea lenei sociale. Un alt factor care dizolvă lenea socială este
atractivitatea sarcinii pentru individ. Sarcinile de grup pot prezenta interes pentru subiecţi, ori pot fi
plictisitoare şi descurajatoare. Din acest punct de vedere, o ipoteză validă ar putea fi aceea că lenea
socială dispare când indivizii manifestă interes pentru sarcină, fiind motivaţi intrinsec. Brickner şi
colaboratorii săi (1986) au găsit suport empiric pentru această concluzie. Subiecţii erau elevi de liceu şi
au fost rugaţi să includă într-o listă tot ceea ce gândesc despre un nou sistem de bacalaureat. În
condiţia de implicare intensă, subiecţilor li s-a spus că acest sistem va fi implementat la şcoala lor şi că
ei înşişi vor susţine astfel bacalaureatul. Alţi subiecţi au fost făcuţi să creadă că sistemul de bacalaureat
aflat în proiect va fi implementat peste 10 ani şi numai în licee de un tip diferit în raport cu liceul lor.
Designul cuprindea condiţii de grup şi individuale. Autorii au constatat, aşa cum anticipaseră,
fenomenul de lene socială în condiţia în care existau instrucţiuni non-implicante iar răspunsurile
individuale nu puteau fi diferenţiate. Dimpotrivă, posibilitatea diferenţierii nu introduce diferenţe de
performanţă între condiţia de grup şi cea individuală atunci când sarcina este implicantă. Lenea socială
poate fi eliminată prin introducerea unor sarcini atractive ori implicante.

Lenea socială la români (articol preluat din arhiva ziarului Evenimentul zilei din 17.09.2007)

7
Psihologia Grupurilor Umane – Tema nr. 37: Performanţa în condiţiile grupale şi lenevirea
socială ** Masterand Pui Eugen-Horaţiu
Intuită de timpuriu de către Max Ringelmann şi desemnată ca un fenomen de diminuare a
implicării individuale în condiţia realizării unei activităţi la care participă toţi membrii grupului,
frânarea sau lenea socială a fost unul dintre cele mai frecvent studiate fenomene psihosociale, în care
principala cauză a dezangajării provine din non-identificabilitatea efortului subiectului (nu se putea
măsura nemijlocit contribuţia acestuia în sarcină). În experimentul originar se solicita celor implicaţi să
tragă de o frânghie în condiţii de competiţie (unu „contra” unu, apoi 3 contra 3 şi 8 contra 8). Evaluate
cu o serie de dinamometre, eforturile participanţilor la studiu atestau că în cazul efectuării în comun a
sarcinii (ca în condiţia a doua şi a treia), subiecţii nu se mobilizau la fel de intens ca atunci când se
întreceau cu „celălalt” individual (precum în prima condiţie experimentală).
Mai mult, pentru că efortul fiecărui participant nu putea fi remarcat de către „spectatori”,
„chiulul” s-a dovedit cu atât mai mare cu cât creştea mărimea grupului, indiferent de natura sarcinii
(deci şi în sarcini intelectuale, nu numai în cele fizice). În ultimele decenii s-a observat ca în funcţie de
dimensiunea individualism (cazuri tipice: S.U.A. sau ţări din „occidentul” Europei) – colectivism
(cazuri tipice: China, India, ţări islamice, Balcani), lenea socială variază semnificativ. Astfel, s-a
evidenţiat cum în culturile colectiviste fiecare persoană dintr-un grup care realizează o acţiune
oarecare împreună cu „ceilalţi” „trage mai tare” în colectiv decât individual, omul obişnuit simţindu-se
împlinit mai degrabă prin inserarea în „grupul bun”, în care „îşi face treaba cum se cuvine”, iar reuşita
grupului e mai valorizată decât reuşita individuală. Tendinţa de mai sus nu se întâlneşte, însă, şi în
studiile româneşti, unde e exact pe dos, „românii” devenind „occidentali”.
Adică se chiuleste la fel de mult în aceste condiţii, deşi suntem categorisiţi drept „colectivişti”. La baza
unui asemenea comportament neaşteptat stă un individualism „altfel”, izolaţionist, ca specie total
diferită de individualismul american. Deşi cu multe simptome colectiviste, românii dovedesc
achiziţionarea unui tipar relaţional cu puternice note specifice individualiste.
Acest individualism nu este însă unul partenerial, articulat într-o competiţie deschisă cu
„celălalt”, vegheat de o regulă a jocului social respectată transindividual (ca în versiunea sa nord-
americană), ci unul în care „celălalt” se transformă din competitor în „duşman”, pe care „trebuie să-l
dobor” pentru a reuşi, într-o lume în care, dacă mi se oferă oportunitatea, „trebuie să apuc acum şi
aici”, cât pot de mult, căci „nu se ştie ce va fi mâine”, şi în care regulile sociale sunt cel mai adesea
interindividuale, negociabile.
Aşadar, experienţa, precum şi rememorarea unor raporturi dezechilibrate şi inegale cu „celălalt
instituţional” (de la funcţionar până la dascăl) modelează distinct specia individualismului românesc,
convertindu-l într-un profil identitar autist („întors cu spatele istoriei”). Un asemenea portret –
sociologic majoritar, dacă ar fi să parcurgem dominantele sale în cadrul barometrelor de opinie publică
din ultimii zece ani – ar predispune la o lene socială şi mai pronunţată căci, în egală măsură, reuşita
individuală „în faţa celorlalţi”, precum şi „izbânda grupului” nu sunt recompensate decât arbitrar.

8
Psihologia Grupurilor Umane – Tema nr. 37: Performanţa în condiţiile grupale şi lenevirea
socială ** Masterand Pui Eugen-Horaţiu
Şi, peste toate, rămâne o ţara de oameni singuri, în care „fiecare e cu lumea lui” şi în care
„fiecare se descurcă cum poate”. Această atomizare a societăţii e cel mai solid temei al manipulării şi
supunerii colective. Nefiind o comunitate, nemaifiind capabili să ne adunăm în jurul niciunui ideal, ne
răsucim în jurul micilor noastre sforţări biografice de „a o scoate la capat”. Şi când obosim – şi asta se
întâmplă mai devreme sau mai târziu - „chiulim”. De la propria noastră viaţă.

Aforisme şi maxime despre lenevie (osteneală)

A făcut treaba pe jumătate cine a început. (Horatius)


Când ai de făcut o lucrare, nu te gândi mereu la întregimea ei; execută fragmentul care-l ai în faţă şi,
când ai terminat cu el, mergi mai departe. (Lichtenberg)
Cea mai fantomatică dintre irealităţi, omul care nu lucrează. (Shaw)
Ceea ce se caută, poate fi găsit; dar ceea ce se neglijează, scapă. (Sophocles)
Cel ce poate, acţionează. Cel ce nu poate, îi învaţă pe alţii. (George Bernard Shaw)
Cel cumpănit la vorbă, statornic la faptă, iute la îndeplinire, tare în silinţă, neabătut şi potolit, acela este
vrednic de fericire. (Cuksaptati)
Cel energic dobândeşte fericirea, chiar când e singur şi fără sprijin. (Somadeva)
Cine începe are jumătatea înfăptuită. (Horatius)
Cine se codeşte atunci când are de făcut o treabă ce trebuie îndeplinită iute, pe acela se mânie zeul şi-i
pune piedici la înfăptuirea ei . (Panchatantra)
Dacă nu-i deprinzi pe copii să muncească, nu vor învăţa nici să citească, nici să scrie, nici muzica, nici
gimnastica, nici ceea ce cuprinde întreaga virtute a omului: respectul izvorât din exercitarea tuturor
învăţăturilor de mai sus. (Democrit)
Dacă odihna nu este şi ea oarecum muncă, atunci devine numaidecât plictiseală. (Renard)
Dintr-o luptă mică nu rezultă o glorie mare. (Sophocles)
E nevoie numai de a începe; restul îl va aduce la îndeplinire situaţia. (Sallustius)
Efortul dă puteri sufletelor alese. Dacă vei fi stăpân pe ziua de zi, vei depinde mai puţin de ziua de
mâine. (Seneca)
Eu îi socotesc fericiţi pe aceia cărora le-a fost dat de către zei fie să săvârşească fapte vrednice de a fi
scrise, fie să scrie lucruri demne de a fi citite; însă cei mai fericiţi sunt aceia cărora (le-a fost dat) şi una
şi alta. (Plinius)
Există oameni care au luat o hotărâre bună şi apoi se odihnesc pentru a nu o executa. (Renard)
Experienţa se capătă prin străduinţă şi osteneală. (Schopenhauer)
Gândurile bune sunt abia puţin mai bune decât visurile bune, afară numai dacă nu sunt puse în acţiune.
(Bacon)
9
Psihologia Grupurilor Umane – Tema nr. 37: Performanţa în condiţiile grupale şi lenevirea
socială ** Masterand Pui Eugen-Horaţiu
Lenea e un scepticism al cărnii. (E. Cioran)
Leneşii doresc necontenit să facă ceva. (Vauvenargues)
Mai bine să te consumi decât să rugineşti. (D. Diderot)
Mai presus de neştiutori sunt cei care citesc; mai presus de cei care citesc sunt cei care reţin; mai
presus de cei care reţin sunt cei care înţeleg; mai presus de cei care înţeleg sunt cei activi. (Manu)
Mi-ar fi lene să fiu leneş. (N. Iorga)
Munca îi oboseşte chiar şi pe măgari. (Mateo Aleman)
Munca îndepărtează de noi trei mari rele: urâtul, viciul şi nevoia. (Voltaire).
Munca, forţa progresivă şi acumulatoare poartă dobânzi ca şi capitalul, şi în însuşirile ei şi în
rezultatele ei. Cine refuză plăcerile pure ale activităţii cinstite nu mai poate simţi decât plăcerile
teribile ale viciului. (Ch. Baudelaire)
Niciun leneş n-a ajuns nemuritor. (Sallustiu)
Nimeni nu predică mai bine decât furnica, şi ea nu are glas. (Benjamin Franklin)
Nimic nu se îndeplineşte în lume fără pasiune. (Georg Wilhem Friedrich Hegel)
Nu poţi fi fericit, dacă nu te osteneşti. (Euripides)
Nu-i nimic atât de greu, încât să nu poată fi găsit prin căutare. (Terentius)
Numai perseverenţa duce la izbândă. (Balzac)
O faptă bună sau rea aşteaptă timpul când va rodi. (Kusumadeva)
Oamenii dobândesc o calitate anumită acţionând constant în acelaşi mod. (Aristotel)
Oamenii sunt capabili să zacă întinşi pe spate, vorbind despre căderea omului. (H. D. Thoreau)
Oamenii sunt totdeauna duşmanii întreprinderilor în care văd dificultăţi. (Macchiavelli)
Omul să caute să dobândească cea ce nu are, să păstreze cu grijă ceea ce are, să sporească ceea ce
păstrează şi să dăruiască ceea ce a sporit celor care merită. (Manu)
Pământul este mereu îngheţat pentru porcul leneş. (Peder Laale)
Pe când paraziţii societăţii ar fi în stare să-şi numească şi respiraţia o „muncă”, celor aleşi chiar munca
cea mai grea li se pare tot atât de puţin „muncă”, ca respiraţia sau bătaia inimii. (Lucian Blaga)
Pentru ca să reuşească o dată un lucru al cărui rezultat este nesigur, trebuie să fie încărcat adesea.
(Seneca)
Plictisul a venit pe lume odată cu lenea; ei îi datorăm în bună parte faptul că oamenii umblă după
plăceri, după joc etc. căruia îi place munca se mulţumeşte cu sine însuşi. (La Bruiére)
Să înălţăm un templu cultului mediocrităţii. Să nu facem nimic pe jumătate, dacă poate fi făcut pe
sfert. (Francis Scott)
Să nu rămână nimic neîncercat, căci nimic nu vine de la sine, ci totul se realizează prin încercare.
(Herodot)
Tot ce-i căutat este găsit, dacă nu te laşi biruit şi nu fugi de osteneală. (Alexis)

1
Psihologia Grupurilor Umane – Tema nr. 37: Performanţa în condiţiile grupale şi lenevirea
socială ** Masterand Pui Eugen-Horaţiu
Totdeauna fericirea se dobândeşte după multe piedici. (Somadeva)
Totul atârnă de la un început foarte mic. (France)
Totul se poate găsi, dacă nu fugim de osteneala de care-i legată căutarea. (Philemon)
Trăiesc cu-adevărat acei ce luptă. (Hugo)
Un exemplu nobil face uşoare faptele anevoioase. (Goethe)
Zefirul zorilor miroase a trandafiri, dar ce ştie despre el omul care doarme? (Giami)

BIBLIOGRAFIE

Mureşan, Alexandru, Cunoaşterea şi conducerea grupurilor sociale, Editura Accent, Cluj-Napoca,


2005
Neveanu-Popescu, Paul, Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978
Radu, Nicolae şi colab., Psihologie socială, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
Stanciu, Ştefan, Ionescu, Mihaela Alexandra, Comportament organizaţional, Suport de curs,
Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy“, Masterat în Comunicare managerială şi
resurse umane, 2004
Dicţionarul Explicativ Ilustrat al Limbii Române – Editura Arc & Gunivas, 2007
Constantin-Stoica, Ana, Leadership, Note de curs
Proverbe, maxime, zicători
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/461879/ALIN-GAVRELIUC-Lenea-sociala-la-romani/