Sunteți pe pagina 1din 6

APLICAŢII -- Tehnici de comunicare

„TEHNICI DE COMUNICARE”

Sarcină (1) (pag.4)

Căutaţi, în bibliografie, trei definiţii ale comunicării, altele decât cele din curs.
În lucrarea „Psihologia comunicarii”, apărută în 2002 la Editura Polirom (traducere: Luminiţa
şi Florin Botoşineanu), Jean-Claude Abric oferă următoarea definiţie pentru comunicare:
„...comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informaţii şi de
semnificaţii între persoane aflate într-o situaţie socială dată”.
În volumul „Tehnici de comunicare” de Andre de Peretti, Jean-Andre Legrand şi Jean Boniface
(Ed. Polirom, 2001) comunicarea este văzută ca „reversibilitatea mesajelor în cadrul relaţiei care
reuneşte doua entităţi, chiar dacă mesajele nu sunt de acelaşi ordin”.
Dicţionarul de psihologie (autor: Norbert Sillamy, 2000), nuanţează: „Comunicarea este în
primul rând o percepţie. Ea implică transmiterea, intenţionată sau nu, de informaţii destinate să
lămurească sau să influenţeze un individ sau un grup de indivizi receptori”.

Sarcină (2) (pag. 17)

Construiţi, din perspectiva sistemului de reprezentare, un scenariu ipotetic (maximum ½ pagină


A4).
Un scenariu ipotetic se realizează de cele mai multe ori în cadrul pieselor de teatru, atunci când
actorii de pe scenă joacă un anumit rol iar în sală publicul începe să interpreteze ceea ce vede. De fapt,
în aceste situaţii fiecare ăncepe să-şi construiască un scenariu propriu, devenind un “regizor de
interpretare”.
De exemplu, două personaje, fiecare însoţit de către o altă persoană, încep să discute despre o
terţă persoană, despre care a auzit fiecare câte ceva. Încep să-şi expună părerile “din auzite”, în acest
fel deraind de la realitate. Publicul, începe şi el să-şi construiască propria schemă, în funcţie de spusele
actorilor.

Sarcină (3) (pag. 18)

Daţi câte trei exemple de conflict de rol şi trei exemple de rigiditatea rolului cu influenţe asupra
comunicării.

Exemple conflicte de rol:


1
APLICAŢII -- Tehnici de comunicare

- şeful şi secretara;

- funcţionar public şi administrator de firmă;

- poliţist şi detectiv particular;

- femeie de afaceri şi mamă;

Exemple rigiditatea rolului:

- comportamentul şefului la birou şi pe stradă;

- preotul la biserică şi în cadrul familiei;

- magistratul în sala de judecată şi în cercul de prieteni

Sarcină (4) (pag. 18)

Explicaţi într-o frază în ce constă diferenţa dintre prejudecăţi şi stereotipii. Daţi un exemplu de
prejudecată şi unul de stereotipie.
PREJUDECATA reprezintă o idee preconcepută (de cele mai multe ori eronată şi
defavorabilă), impusă de mediu sau de educaţie iar STEREOTIPIA este simptom al unor boli mintale
constând în repetarea automată de către bolnav a aceloraşi cuvinte sau a aceloraşi gesturi.

Prejudecată – persoanele de etnie rromă sunt delincvente

Stereotipie – vine după mine (cel mai adesea e ideea de a fi urmărit de cineva)

Sarcină (5) (pag. 22)

Formulaţi o situaţie problematică din domeniul consilierii, în care se justifică interpretarea, şi


enunţaţi o formulă de interpretare.

Aş propune spre analiză o situaţie foarte des întâlnită, şi anume refuzul/încăpăţânarea copiilor
de a se conforma solicitărilor părinţilor.
De multe ori pentru a face anumite lucruri, de exemplu să se îmbrace, să ia micul dejun astfel
încât să nu întârzie la şcoală este un lucru greu de obţinut de părinţi, de educatori. De multe ori pare să
nu meargă altă metoda decât aceea de a-i ameninţa. Copiii răspund la ţipete şi ameninţări, pentru că
ştiu că, dacă nu o vor face, o vor încasa! În acest caz copiii trebuie reinstruiţi.
Există două metode majore pentru a schimba comportamentul unui copil. Prima este să
răsplăteşti comportamentul pe care-l admiri. Comportamentul care este întărit în mod pozitiv este, de
obicei, repetat. Această metoda este de departe cea mai plăcuta şi lipsită de dureri, de a schimba

2
APLICAŢII -- Tehnici de comunicare

comportamentul unui copil. Dar ea nu aduce întotdeauna rezultatele imediate pe care le dorim, aşa că
părinţii sau educatorii recurg la a doua metodă, în cadrul căreia se aplică o pedeapsă. Dar ideală ar fi o
combinaţie între cele două situaţii, oferind atât o recompensă pentru responsabilitate, cât şi o pedeapsă
pentru iresponsabilitate.
Exemplu: doi copii care nu vor să se trezească dimineaţa şi să meargă la şcoală. Cât valorează
strădania unui părinte de a trezi copilul şi a-l trimite la şcoală? Poate am plăti cu un euro (o sumă
semnificativă) pentru a face acest lucru. Atunci putem face această propunere copiilor: „Copii, v-ar
plăcea să câştigaţi un euro în fiecare dimineaţă pentru misiunea de a o face pe şeful cu cineva? Sincer,
eu m-am cam saturat să o fac pe şeful cu voi, să vă urmăresc când va treziţi, când vă îmbrăcaţi, luaţi
micul dejun, şi sunt gata să angajez pe altcineva să facă acest lucru. Puteţi primi voi această misiune
dacă doriţi. Serviciul începe la ora 7,00 şi se încheie la ora 8,00 dimineaţa, când sunteţi gata pentru a
merge la şcoală.”
Apoi urmează şi pedeapsa: „Dacă depăşiţi ora 8,00, veţi pierde câte un sfert de euro pentru fiecare
minut cu care persoana pe care o supravegheaţi întârzie pentru a pleca la şcoală.”
Dacă misiunea va fi acceptată de copii, trebuie răsplătiţi imediat. Trebuie lăsaţi să simtă în mână banul
de un euro atunci când sunt gata la 7,59. Dar dacă este 8.01, păcat! Vor primi doar 75 de cenţi. Iar dacă
este 8,05 ei vor fi datori cu 25 de cenţi.
Condiţia prin care va funcţiona acest program este ca adultul, educatorul sau părintele, să fie
consecvent. Nu trebuie să fii „moale” şi nu trebuie să le dai un euro dacă ceasul arată ora 8,02. Trebuie
să ştie că vorbeşti serios.
Poate că această metodă este costisitoare, însă nu trebuie uitat că acum noii salariaţi (copiii) pot
avea responsabilitatea de a folosi banii pentru a-şi cumpăra propriile rechizite şcolare sau haine. Cine
ştie, această metodă poate este mai puţin costisitoare decât să dai copilului bani ori de câte ori îşi
doreşte ceva. În plus copiii nu trebuie răsplătiţi la nesfârşit. O dată împământenit obiceiul, nu mai are
nevoie de sistemul de recompense. Libertatea autodisciplinării devine, prin ea însăşi o răsplată.

Sarcină (6) (pag. 25)


Formulaţi un caz de inducţie în chestionare în relaţia dintre client şi consilierul său.

De exemplu, putem pleca de la analiza datelor obţinute în urma aplicării unui scurt chestionar.
Cerem elevilor (clienţilor) să răspundă, în scris, la următoarele întrebări (oferind mai multe răspunsuri
la fiecare întrebare):
- Ce anume vă determină să studiaţi Psihologia?
Răspunsuri posibile: interesul; curiozitatea; dorinţa de autocunoaştere; teama de eşec; ambiţia de a-i
depăşi pe alţii; aspiraţia spre un anumit statut profesional; dorinţa de a mulţumi părinţii; simţământul
datoriei.
3
APLICAŢII -- Tehnici de comunicare

- Ce anume vă determină să nu studiaţi Psihologia?


Răspunsuri posibile: lipsa de interes; starea de oboseală; lipsa de timp; dificultatea cunoştinţelor; şansa
calculată de a nu fi chestionat.
- Ce anume vă determină să legaţi prietenii?
Răspunsuri posibile: nevoia de a fi împreună cu alţii; nevoia de comunicare; nevoia de protecţie;
nevoia de relaţii; nevoia de relaxare.
Pe baza răspunsurilor elevilor vom alcătui liste cu motivele care i-au determinat să acţioneze
într-un anume fel. Consilierul poate formula o generalizare, şi anume aceea că orice activitate umană
este determinată de ceva, de un mobil sau un motiv. Dacă uneori nu ne dăm seama de ce întreprindem
o acţiune sau alta, nu înseamnă că motivaţia este absentă. Putem spune, într-o primă aproximaţie, că
„totalitatea mobilurilor interne care susţin energetic şi direcţionează activitatea umană poartă numele
de motivaţie".
Nu se pot construi demersuri de instruire eficiente fără să se ţină cont de cunoştinţele anterioare
ale elevilor. Elevii se văd implicaţi în procesul de instruire, devin activi şi motivaţi, aşteptând o
apreciere a contribuţiei lor. Instruirea câştigă astfel în eficacitate, căci copilul învaţă mult mai temeinic
ceea ce şi-a însuşit prin efort propriu şi printr-o trecere naturală de la cunoştinţele anterioare, de la
experienţa lui de viaţă la cunoştinţele noi. În plan metodic, consilierea pe baza procedurilor inductive îl
obligă pe mediator să pornească de la exemple, fapte concrete, cazuri particulare, pentru a ajunge prin
analiză, sinteză şi generalizare, la definiţia unei noţiuni, la enunţul unei reguli etc. Este folosită această
metodă pentru că elevii au astfel posibilitatea să descopere singuri notele caracteristice ale unui
fenomen.

Sarcină (pag. 29)

Studiaţi punctul de vedere al lui B. Jacobi cu privire la ascultare evidenţiat în lucrarea


„Psihologia comunicării”, autor J.C. Abric, Ed. Polirom 2002, pag. 62-64.
“Ascultarea” propusă de B. Jacobi în lucrarea sus-menţionată evidenţiază indispensabilitatea
comunicării, a celor două elemente: emisia şi recepţia. Omul simte nevoia de a-şi împărtăşi propriile
sentimente, reacţii, cunoştinţe. Simte nevoia de a fi recunoscut, întrucât ocaziile de a fi ascultat par a se
împuţina, iar bucuria dată de o asemenea regăsire este unică. Nevoia de a fi ascultat este preeminentă,
este pe locul întâi, fiind fundamentul oricărei intervenţii.

Sarcină (7) (pag. 31)

Imaginaţi un grup de diagnostic şi descrieţi activitatea consilierului pe timpul şedinţelor de


consiliere.

4
APLICAŢII -- Tehnici de comunicare

Grupul de diagnostic (noţiune introdusă de către C. Faucheux în 1955) mai apare în literatura
de specialitate şi sub denumirile de “T. group” (de la training group) sau “grup de bază”. Pentru o
eficienţă cât mai ridicată, grupul de diagnostic ar trebui să cuprindă un număr de 8 – 12 persoane, între
care şi consilierul. Grupul este unul mixt, neomogen (vârstă, sex, profesii diferite). Rolul întrunirilor îl
constituie sensibilizarea în perceperea unor fenomene de grup şi însuşirea mijloacelor prin care grupul
poate funcţiona eficient. Durata, întinderea în timp a întrunirilor este de câte două-trei ore în decursul a
aproximativ 15 şedinţe. Consilierul are un rol pasiv, neutru, neintervenind asupra grupului cu propriile-
i sentimente şi percepţii. Mai mult, acesta nu va putea aborda problemele personale ale participanţilor,
grupul de diagnostic nefiind o şedinţă de terapie. La început participanţii se află în incertitudine, atât în
relaţia cu ceilalţi, cu monitorul, cât şi în relaţia cu ei înşişi. Vor căuta un sprijin, soluţii salvatoare din
partea consilierului, însă neintervenţia acestuia va duce la acceptarea rolului acestuia (rolul de a facilita
reflecţia grupului).

Sarcină (8) (pag. 32)

Imaginaţi un grup centrat pe sarcină şi descrieţi activitatea consilierului pe timpul şedinţelor de


consiliere.
Ne putem imagina un grup de opt persoane care lucrează în domeniul prevenţiei toxicomaniei
în rândul elevilor, iar acest grup participă la mai multe şedinţe de consiliere în vederea identificării
unor probleme profesionale şi a altor probleme care ţin de relaţionare. Consilierul trebuie să aibă în
vedere următoarele: acceptarea necondiţionată a celuilalt, neutralitatea binevoitoare, autenticitatea,
empatia, precum şi asigurarea unui climat potrivit cu scopul şedinţei grupului de diagnostic, discreţia
în formularea temei, nonintervenţia în general şi intervenţia de sinteză uneori.
Sarcinile principale ale consilierului sunt să se asigure în primul rând că mesajul este asimilat
corect în grup, apoi să utilizeze toate cele trei tehnici de interviu (nondirectiv, ghidat, directiv) aşa cum
impune situaţia de dinamică a discuţiei, precum şi să se asigure că fiecare membru al grupului îşi poate
exprima părerile. „În toate situaţiile animatorul trebuie să respecte, pe cât posibil, regulile specifice
interviului: non-interpretarea, non-evaluarea, non-consilierea, chestionarea minimă, comprehensiunea”
(Cornel Lazăr -Tehnici de comunicare ).

Sarcină (9) (pag. 42)

Daţi trei exemple de macrobariere de comunicare în relaţia dintre consilierul şcolar şi elevi.

- folosirea unor cuvinte de specialitate, mai dificil de înţeles;

- volumul de informaţii prea mare;

5
APLICAŢII -- Tehnici de comunicare

- diferenţa de vârstă (conflictul dintre generaţii).

Sarcină (10) (pag. 56)

Daţi trei exemple de microbariere de comunicare din activitatea dumneavoastră profesională.

- puncte de vedere diferite exprimate asupra aceloraşi sarcini;

- utilizarea unui ton verbal adecvat (neutilizarea unui ton ridicat);

- evitarea ambiguităţilor, a cuvintelor cu mai multe semnificaţii.