1.

VOINTA SI EFORTUL VOLUNTAR

Voinţa se defineşte ca proces psihic complex de reglaj superior, realizat în mijloace verbale şi constând în
acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase în vederea biruirii obstacolelor şi atingerii
scopurilor conştient stabilite.
Reglajul voluntar se manifestă şi ca iniţiere şi susţinere a acţiunilor şi activităţii şi ca frână, ca diminuare,
ca amânare. Şi într-un caz şi în celălalt, este necesar efortul voluntar. Sunt împrejurări de viaţă când este
mai dificil şi necesită o încordare mai mare stăpânirea de sine, menţinerea, prin forţa voinţei, a calmului, a
lucidităţii, a puterii de discernământ.
Efortul voluntar exprimă caracteristica specifică cea mai importantă a voinţei prin care se deosebeşte de
toate celelalte procese psihice. Constă într-o mobilizare a resurselor fizice, intelectuale, emoţionale prin
intermediul mecanismelor verbale. Din punct de vedere neurofuncţional, efortul voluntar reprezintă o
organizare a activităţii nervoase în jurul unui centru dominant care exprimă, în plan psihic, scopul
acţiunii. Efortul voluntar este trăit de persoana ca o stare de tensiune, de încordare internă, de mobilizare
a tuturor resurselor în vederea depăşirii obstacolului. Intensitatea efortului voluntar, specificitatea
mecanismelor psihice mobilizate şi desfăşurate, reflectă particularităţile obstacolului.
Efortul voluntar nu se identifică cu încordarea voluntară, deşi în activităţile fizice, aceasta este o
componentă necesară a depăşirii obstacolului, dacă este inclusă în mecanismele reglajului voluntar. Pot
exista persoane care dispun de o forţă fizică mare dar, care având o voinţă slabă, nu reuşesc să biruie nici
obstacolele obişnuite. În acelaşi timp, sunt şi cazuri când un om mai slab fizic învinge greutăţi mari
datorită încordării voluntare. În activitatea intelectuală, efortul fizic este mic, însă este considerabil cel din
planul gândirii, al imaginaţiei, al memoriei
2. DEFINITI LIPSA PATOLOGICA A VOINTEI
După cum demonstrează cercetările, o importanţă deosebită în înfăptuirea reglării volitive o au lobii
frontali ai scoarţei cerebrale. Anume în ei are loc confruntarea rezultatului ce s-a obţinut in fiecare
moment dat cu programa întocmită in prealabil a scopului. Lezarea lobilor frontali duce la abulie (lipsă
patologică de voinţă).
Natura reflexă a reglării volitive a comportării presupune, crearea în scoarţa cerebrală a focarului
excitabilităţii optime. Focarul excitabilităţii optime este focarul de lucru din scoarţă. Dacă elevul
efectuează un exerciţiu fizic, focarul excitabilităţii optime se situează, probabil, undeva în zona motorie a
scoarţei. Dacă, insă, elevul examinează exponatele unei expoziţii, am putea presupune prezenta unui
asemenea focar în zona vizuală.
Focarul excitabilităţii optime, însă, poate fi provocat nu numai de excitantul care acţionează in momentul
respectiv. El se formează şi pe baza influenţelor căpătate mai înainte. De exemplu, elevul a citit în ziar o
problemă de concurs. La început această problemă era, ca să zicem aşa, un excitant de o singură dată.
Venind acasă, elevul a început să mediteze asupra problemei, a încercat s-o rezolve. Aceasta deja
mărturiseşte despre crearea focarului excitabilităţii optime. Dacă, insă, elevul a continuat să rezolve
problema, totodată a cheltuit pentru aceasta nu o singură zi, putem vorbi despre un focar mult sau mai
puţin stabil al excitabilităţii optime.
Prin urmare, imaginile, gândurile - purtătorii scopului acţiunii - sunt legate cu focarul excitabilităţii
optime, care este o parte a mecanismului fiziologic al regulării volitive.
3. Calităţile voinţei.
Voinţa se formează prin executarea, in cursul vieţii, a nenumăratelor acţiuni voluntare, cerute de
împrejurări dar şi prin exerciţii speciale. Treptat, se dobândesc anumite calităţi de voinţă care
caracterizează capacitatea de efort voluntar a unei persoane. Cele mai importante sunt: puterea de voinţă,
independenţa, perseverenţa, promptitudinea luării hotărârii.
Puterea voinţei se exprimă in intensitatea efortului prin care subiectul, confruntându-se cu obstacolele
importante, îşi urmăreşte scopurile. In acest caz, omul este conştient de inevitabilitatea greutăţilor, dar şi
de caracterul lor surmontabil şi aceasta motivează încordarea voluntară de care are nevoie ca să le
depăşească. Un rol important in manifestarea puterii voinţei îl are valoarea scopului urmărit. In ciuda
dificultăţilor omul se simte satisfăcut cu fiecare nouă apreciere de scop.
Opusul acestei calităţi este slăbiciunea voinţei care înseamnă imposibilitatea de a realiza efortul voluntar
cerut, chiar dacă cel in cauză este conştient de importanţa acestui fapt pentru sine şi pentru cei din jur. El
poate începe dar nu reuşeşte să-l finalizeze. Din acest punct de vedere poate fi un neadaptat in şcoală şi in
viaţă.
Perseverenţa presupune realizarea efortului voluntar o perioadă îndelungată de timp, chiar şi in condiţiile
in care, aparent, nu ar fi posibilă continuarea activităţii. Perseverenţa este susţinută atât de valoarea
scopului cât şi de încrederea in forţele proprii. La aceasta se adaogă şi luciditatea in aprecierea
împrejurărilor, in descoperirea tuturor condiţiilor favorabile desfăşurării acelei acţiuni. Un exemplu
deosebit de perseverenţă este întâlnit la Victoria Lipan, din romanul Baltagul al lui M. Sadoveanu.
4. Insuşiri volitive.
Voinţa omului se caracterizează şi prin alte însuşiri, cum sunt îndrăzneala, vitejia, bărbăţia, dârzenia,
disciplina. Ele, însă, constituie într-o măsură considerabilă o îmbinare individuală a calităţilor volitive.
Dacă însuşirile capătă stabilitate, ele reflectă nivelul de dezvoltare a voinţei personalităţii. La fiecare om
sunt reprezentate toate însuşirile volitive ale personalităţii, insă ele au un nivel diferit de dezvoltare.
Întâlnim oameni care se disting prin fermitate. Ei luptă eu o perseverenţă excepţională pentru
transpunerea în viaţă a deciziilor lor. Se pare că eforturile şi energia lor nu au limită. Ei încetează năzuinţa
spre scop numai după atingerea lui sau convingându-se în mod absolut de imposibilitatea realizării
deciziei luate. La fel de înalt pot fi dezvoltate independenţa şi stăpânirea de sine.
Oamenii cu nivel înalt de dezvoltare a unor anumite însuşiri volitive sunt numiţi pe bună dreptate oameni
eu voinţă de fier. Dar adeseori se întâlnesc oameni, la care e dezvoltată doar o anumită însuşire, pe când
celelalte se dovedesc a fi la un nivel jos.
5. MOTIV SI MOTIVATIE

Conceptul de motivatie a fost lansat în literatura psihologica în 1930 de catre E. Dichter, care considera
ca motivatia constituie cauza reala a comportamentului uman.Motivatia functioneaza la diferite nivele:
superficiale si inconstiente(stimuleaza si impulsioneaza).Conceptul de motiv a fost utilizat cu mult înainte
de 1930. Motivul era considerat un fenomen de natura psihica, care reactualiza si transpunea în plan
subiectiv starile de motivatie ale organismului. El a fost vazut ca un mobil care declansa activitatea,
directiona si dinamiza conduita umana. Cu timpul el a fost integrat si corelat. Termenii au fost utilizati
unul în locul altuia, de unde rezulta ca este necesara o delimitare mai clara a acestora dupa sfera si
continut.Motivatia este un termen cu o sfera foarte larga, în interiorul ei fiind incluse fenomenele
motivationale, foarte diferite între ele.Unii autori sustineau ca toate formele motivatiei nu sunt decât
motive, de unde rezulta ca motivatia este notiunea de "umbrela" ce ascunde o serie de motive.Alti autori
diferentiaza motivul de celelalte forme motivationale. Motivatia apare ca un ansamblu de forme si
structuri motivationale(trebuinte, interese, etc.), dar care include si motivele, de sine statatoare. Motivul
este parte a întregului motivatie. CARACTERISTICILE MOTIVAŢIEI

1)      Motivatia îi permite individului sa actioneze spontan, "pe cont propriu".

2)      Motivatia leaga persoana de lume si o mentine în sfera determinismului extern, fapt care este
vital pentru fiintarea persoanei.

3)      Motivatia opereaza cu o oarecare întrerupere în lantul cauzelor din afara preluând treptat
asupra ei functia de punct de comanda dominant în raport cu comportamentul persoanei.

4)      Motivatia construieste între stimul si reactie un sistem de filtre si comparatori care lasa
informatia sa se propage selectiv în functie de limitele de semnificatie a persoanei respective.

5)      Motivatia opreste în loc actiunea fortelor din afara, dar si potenteaza sau dinamizeaza actiunea
prin mecanisme de permeabilitate sau de blocaj servite ad-hoc, fapt care creeaza persoanei
sentimentul autodeterminarii, al manifestarii libere si spontane.

CONSTATĂRI CONCLUZIVE

* motivatia este o pârghie importanta a individului în procesul autoreglarii sale;

* motivatia este o forta motrice a întregii dezvoltari umane deoarece ea:

1) selecteaza, asimileaza, si sedimenteaza în individ influentele externe;

2) sensibilizeaza diferit persoana la influentele externe facând-o mai putin sau mai

 mult permeabila la actiunile ei;

3) propulseaza, amplifica materialul constructiei psihice a individului.

6. SCALA LUI MASLOW

Ierarhia nevoilor,
conform lui Maslow, are 5
nivele.
      
1.Nevoi elementare
biologice
(fiziologice) :
 4.satisfacerea
Nevoi de nevoilor
individualizare,
de somn, respiraţie,
de
apă,stimă şi
alimente,
recunoaştere 
căldură, adăpost,:
stima de sine,
mişcare şi sex.
stima pe care o
      
primeşti de la
2. Nevoi
alţii, nevoiadede a
securitate,
fi ascultat şiprotecţie 
(casă, haine, unelte,
înţeles,
siguranţă în
aprobarea şi caz de
pericole).
recunoaşterea
     
competenţelor,
  meritelor
3.Nevoi şi
sociale, de
valorii din partea
 altora ; uneori
grup : comuniune
chiar nevoia
socială, de a
comunicare,
fi important,
implicare
7.FRICILE în de
putere, control,
Frica declanseaza procese fiziologice in corpul nostru, creierul reactioneaza instant si da corpului fizic
rezolvarea
comenzile necesare pentru ca acesta sa fie in masura sa faca fata situatiei care reprezinta un pericol, o

prestigiu, faima.
amenintare. Creierul trimite in general un mesaj glandelor suprarenale. Acestea secreta imediat
problemelor sociale,
adrenalina, care are rolul de a elibera glucoza din corp, ceea ce permite acestuia sa reactioneze imediat.
Rezulta astfel o mai mare forta fizica pentru aparare, un creier mai alert pentru a lua o decizie rapida etc.
     
participare la viaţa
Acest surplus de energie poate uneori chiar sa permita evitarea unei crize cardiace
2 Exista doua feluri de frici:

comunităţii al cărei
fricile reale si fricile ireale.
Frici reale Iata cateva exemple de frici reale :

5.membru eşti,
● Un caine se repede catre tine.
Nevoia de auto-
● O masina se indreapta direct catre tine sau catre copilul tau.

participarea: la
● O persoana ridica bratul pentru a te lovi. Este natural si util sa iti fie frica atunci cand esti in fata unei
realizare
situatii periculoase. Aceasta iti permite sa reactionezi adecvat, sa ai forta necesara si reflexe suficient de

evenimentele sociale,
rapide pentru a te proteja.
împlinirea
Frici ireale
Majoritatea fricilor traite de oameni sunt din pacate frici ireale. Ele nu reprezinta nici un pericol real. Ele
nevoia deşiiubire şi
visurilor
provin mai ales din imaginatia umana, prost folosita. Creierul nostru nu poate sa faca diferenta intre o
frica reala si una ireala. In ambele situatii el reactioneaza in felul descris mai sus. In cazul unei frici ireale,
afecţiune în cuplu şi
scopurilor
avand in vedere faptul ca nu exista un pericol real, adrenalina nu este folosita de corp si devine astfel o
otrava pentru acesta, deoarece ea se raspandeste in corp, nefiind consumata de un efort fizic.
din partea
propuse, celor
reuşită
Cat despre glandele suprarenale, cu cat sunt mai exploatate fara sens final, cu atat se obosesc, se uzeaza
si astfel raspund mult mai slab in cazul unui pericol real. Corpul ramane astfel fara glucoza, deci fara

apropiaţi
în viaţă, hobby,
energia necesara pentru a raspunde adecvat pericolului. Este explicatia pentru care o persoana ajunge sa
intre in panica, sa devina neputincioasa in fata unei situatii periculoase sau amenintatoare.

     
activitatea de
creaţie,
conştientizarea
rolului şi rostului
nostru în lume,
relaxare,
meditaţie,
realizarea
potenţialului
maxim, crearea şi
împlinirea
 destinului său
înalt.
8.EMOTIILE

Emoţia (din franceză émotion, italiană emozione) este definită ca o reacţie afectivă de intensitate mijlocie

şi de durată relativ scurtă, însoţită adesea de modificări în activităţile  organismului, oglindind atitudinea
individului faţă de realitate. Emoţia poate fi clasificată ca un sistem de apărare, întrucât psihologic emoţia
afectează atenţia, capacitatea şi viteza de reacţie a individului dar şi comportamentul general. Fiziologic
vorbind, emoţiile controlează răspunsurile la anumite situaţii, incluzând expresia facială, tonul vocal dar
şi sistemul endocrin, pentru a pregăti organismul pentru anumite urmări.

Spre exemplu, sentimentul de frică declanşează reacţii precum transpiraţie intensivă, accelerarea bătăilor

inimii împreună cu creşterea temperaturii corporale dar şi reacţii psihice precum spontanitatea şi
predispoziţia la luarea deciziilor neaşteptate. Totuşi, perceperea şi reacţiile ce survin în urma emoţiilor
diferă de la individ la individ.

Etimologie emoţie provine de la latinescul emotionis, în traducere impulsul ce aduce reacţii. În psihologie

este definită ca o modalitate de percepţie a elementelor şi relaţiilor dintre realitate şi imaginaţie,
exprimată fizic prin intermediul unor funcţii fiziologice, ca expresia facială sau ritmul cardiac şi ducând
până la reacţii de conduită precum  agresivitatea  sau plânsul.

Emoţiile sunt studiate şi înţelese de psihologi şi, mai recent, de către oamenii de ştiinţă din domeniul
inteligenţei artificiale.

Emoţii de bază

 Tristeţe / Supărare
 Dispreţ
 Bucurie / Fericire
 Furie / Mânie
 Dezgust
 Teamă / Frică / Nesiguranţă
 Surprindere
 Ruşine
 Durere

Emotiile sunt răspunsuri psihice de mare intesitate care presupun manifestări expresive, fiziologice și
subiective tipice.
8. Senzatiile

         Senzatiile reprezinta procese psihice cognitive elementare prin care se semnalizeaza, separat, sub
forma imaginilor simple si primare, insusirile concrete ale obiectelor si fenomenelor, in conditiile actiunii
directe a stimulilor asupra organelor de simt (analizatori). Cu alte cuvinte, ele sunt procese cognitive
senzoriale primare care ne informeaza despre insusirile concrete si izolate (culoare, duritate, netezime,
temperatura, etc.) ale obiectelor si fenomenelor lumii in timpul actiunii acestora asupra analizatorilor.

         Principalele trasaturi ale senzatiilor sunt:

-          reflecta doar insusiri separate (culoare, gust, miros, temperatura, etc.);

-          sunt imagini primare (prin actiunea directa a stimulior asupra analizatorilor);

-          sunt cele mai simple imagini (reflecta doar insusiri concrete);

-          se caracterizeaza prin intensitate (determinata de intensitatea stimulului si de starea

subiectului), calitate (determinata de specificul stimulului si de caracteristicile
analizatorului), durata (determinata de durata prezentei stimulului) si tonalitate afectiva(adica ecoul,
rezonanta afectiva in functie de experienta personala a subiectului).

Senzatiile organice semnaleaza dezechilibrele din chimismul organismului, ce se produc fie

prin deficit de substante hranitoare, apa, aer (aparsenzatiile de foame, sete, sufocare), fie prin surplus de
asemenea substante (apar senzatiile de supraplin, greata, voma, plen vezical etc.). Semnalizand deficitul
sau surplusul, senzatiile organice stimuleaza omul sa actioneze pentru redresarea echilibrului si
contribuie, astfel, la mentinerea starii de sanatate fizica.

         Senzatiile de durere sunt determinate de tulburari functionale sau de distrugeri de tesuturi

organice. Daca nu am simti durerile in urma loviturilor, arsurilor etc. corpul nostru ar putea fi distrus.
9.DEPRESIA
Depresia este o tulburare a dispozitiei
(starii sufletesti) care determina copilul si
adolescentul sa se simta trist sau sa fie
irascibil o perioada lunga de timp. O
persoana tanara care este deprimata nu se
mai bucura la scoala, la joaca si in
compania prietenilor si poate fi lipsita de
energie sau poate avea alte simptome. Ca
si la adult, simptomele depresiei variaza
de la usoare la severe si de la o persoana la
alta.
Depresia se considera a fi un
dezechilibru al unor substante
chimice numite
neurotransmitatori, care transmit
mesaje intre celulele nervoase ale
creierului. Unele dintre aceste
substante chimice, ca de exemplu
serotonina, ajuta la reglarea
dispozitiei. Daca aceste substante
chimice, care regleaza dispozitia,

produc dezechilibru la nivelul

celulelor nervoase din creier, rezulta
depresia sau alte tulburari de
dispozitie.
Specialistii nu au stabilit pana in
prezent de ce se produce
dezechilibrul
neurotransmitatorilorEi cred ca
schimbarea aceasta poate apare ca o
consecinta a stresului sau bolii, dar
ea poate apare si fara o cauza clara.
10.Ce este Inconstientul?
Se aflã la polul opus nivelului constient, în zonele de profunzime ale SPU. În timp ce constiinta
se orienteazã predominant asupra realitãtii obiective, inconstientul se concentreazã asupra propriei fiinte,
pe care o exprimã direct în ceea ce are ca porniri instinctuale, pulsiuni, trebuinte, stãri afective, gânduri
ascunse, fantasme profunde, abisale sau refulate.
Psihologia contemporanã defineste inconstientul ca fiind o formatiune psihicã ce cuprinde
tendintele ascunse, conflictele emotionale generate de resorturile intime ale personalitãtii. Suportul
acesteia este activitatea nervoasã, la nivelul subcortical, în special al mãduvei spinãrii. Nu este lipsit de
organizare, numai cã aceasta diferã de tip constient, este una foarte personalã, ce încearcã sã impunã
propria subiectivitate.
Activitatea inconstientã se realizeazã prin:
 activitãti automatizate, algoritmice, prezentate de toti indivizii umani;
 activitãti haotice, impulsive care scapã controlului.
Desi se manifestã spontan, impulsiv, inconstientul are structuri bine delimitate. Psihologul
francez H.Ey considerã cã acestea sunt:
1) sistemul neuro-vegetativ sau autonom cu functiile sale respiratie, circulatie, digestie;

2) automatismele psihologice sau inconstientul subliminal exprimat de organizarea normalã

a câmpului constiintei;
3) baza inconstientã a persoanei care contine stadii arhaice.
Inconstientul îndeplineste urmãtoarele roluri:
 rol de energizare si dinamizare a întregii vieti psihice a individului;
 rol de facilitare a procesului creator, sprijinindu-l prin procedeele de combinare si recombinare
de tip spontan (cerebratia latentã din procesele creative în care inconstientul preia si împlineste
cãutãri constiente);
 rol de asigurare a unitãtii Eului, prin aceea cã este principalul depozitar al unor categorii de
informatii si al tensiunilor motivationale care, prin organizare specificã participã la evolutia
constiintei sau cum ar fi spus Mihai Ralea, inconstientul dã constiintei seva de viatã de care
are nevoie, acordându-I momente de repaus si reorganizare.
11. Ce este constientul?
Conştientul este acela care se ocupă de latura raţională, analitică şi logică a minții noastre. Ne folosim
de constient pentru toate activităţile zilnice care cer raţiune, memorie şi acţiune. Utilizăm conştiinţa de
fiecare dată când mâncăm, când ne gândim la ceva, când lucrăm, când analizăm o situaţie, când citim,
când vorbim, sau când luăm decizii.
Felul în care gândim depinde de partea conştientă a creierului nostru şi este direct responsabil de
performanţele sau de eşecurile noastre în diferitele domenii de activitate ale vieții, de fericirea sau de
nefericirea noastră.Constientul este utilizat de fiecare dată când trebuie să gândim, să ne folosim
rațiunea şi reprezintă voinţa nostră.
Tot conştientul este acela care ne impune limite psihice şi mentale (de cele mai multe ori inutile), este
acela care poate suferi blocaje psihologice, din cauza cărora putem întâmpina greutăți, neîmpliniri,
putem suferi depresii.
Constientul este și paznicul căii de acces spre inconstient. În mod normal, prima lui funcție ar trebui să fie
aceea de a ocroti inconstientul, astfel încât în el să nu ajungă să se imprime idei false, convingeri greșite
sau gânduri negative. De aceea este bine sa obișnuiesti constientul să produca doar gânduri pozitive.
12. Ce este anxietatea?

Anxietatea reprezinta o mobilizare a organismului, care se realizeaza prin intermediul unui set de emotii
si tendinte de actiune. Anxietatea inseamna preocupare, ingrijorare, vigilenta, precautie si este semnalul
de alarma care ne atentioneaza ca este posibil sa se intample ceva ce s-ar opune indeplinirii propriilor
dorinte. Practic ne ofera posibilitatea de a actiona constructiv si conform regulilor de supravietuire.
Astfel, anxietatea are un rol pozitiv si contribuie la conservarea speciei umane.

Cand apare anxietatea?

Anxietatea se manifesta cand anumiti factori sunt perceputi ca fiind o amenintare pentru integritatea fizica
si/sau psihica. Spre deosebire de frica, o emotie care apare cand simturile noastre inregistreaza prezenta
sau iminenta unui pericol si care dispare o data cu amenintarea, in anxietate accentul se pune pe
anticiparea unui pericol, real sau imaginar, obligandu-ne sa luam masurile cuvenite in raport cu situatia
respectiva. Anxietatea se deruleaza pe o perioada mai lunga de timp decat frica si implica preocupari prin
care sunt evaluate posibile raspunsuri.

De exemplu, daca ma plimb printr-o padure si ma gandesc ca un animal s-ar putea sa ma atace, tendinta
va fi sa verific ce sanse de scapare am, daca este posibil sa chem ajutor si, bineinteles ca, la anticiparea
acestui pericol, simturile mele vor fi in alerta pregatindu-ma pentru “lupta sau fugi”.
Prin urmare, anxietatea ne ajuta sa constientizam pericolul si ne mobilizeaza pentru a-l evita. De
asemenea, ne avertizeaza cand suntem pe punctul de a nu ne satisface o dorinta.

De exemplu, un copil isi roaga parintii sa-i cumpere o bicicleta iar acestia ii raspund ca o va primi daca
notele lui vor fi la un anumit nivel pe parcursul urmatoarelor 3 luni. Din pacate, primeste o nota mai mica
la o materie. Fiind ingrijorat ca e posibil ca dorinta sa nu i se implinesca, se va mobiliza si chiar ii va
solicita profesorului reascultarea pentru a-si mari media. Si in acest caz anxietatea a avut un rol pozitiv.

13. Ce este atacul de panica. Cum il putem recunoaste?

Atacul de panica este o traire brusca si intensa a unei stari de anxietate puternice.
Simptomele sale includ atat manifestari fiziologice (tin de modificarile de functionare ale organismului),
cat si psihice (modificari ale emotiilor si ganduri incontrolabile).
Lista simptomelor in atacul de panica este mai lunga, dar la nivel fiziologic, ele includ automat:
a) respiratie intretaiata;
b) senzatie de ameteala;
c) senzatie de greata si voma;
d) palpitatii, tremur, durere in cosul pieptului.
Este bine de stiut ca primul atac de panica este, de obicei, foarte spectaculos, adica puternic. Adesea are o
cauza necunoscuta. Nu este suficient insa pentru a pune diagnosticul clinic.

Exista cateva stadii in dezvoltarea unui atac de panica; altfel spus, atacul de panica are o “cale de urmat”
pana ce “erupe”. Aceste stadii includ:
- anxietatea anticipatorie, adica teama nespecifica pe care o experimenteaza persoanele care deja au avut
un atac de panica. Se poate trai ca o frica de a nu mai avea un alt atac.
- atacul acut se refera la instalarea si experimentarea unui atac propriu-zis.
- evitarea fobica. Adesea, se transforma in agorafobie, teama de a nu experimenta un atac in situatii
publice, sociale.
 14. Afectivitatea
Afectivitatea a fost definită ca trăire a relaţiei subiect-obiect în funcţie de experienţa cognitivă, de starea psihică şi
psihofiziologică în timpul relaţiei, de ambianţă în care se produce, de evenimentele înconjurătoare etc. Întodeuna această
trăire poate îmbrăca forma de bucurie, satisfacţie, plăcere, iubire etc. sau de tristeţe, insatisfacţie, ură.
Afectele sunt procese afective care au un caracter elementar şi ţin mai mult de instincte. Ele sunt emoţii intense, ce
apar brusc, au o desfăşurare violentă şi provoacă modificări fiziologice şi corporale deosebite. Aşa sunt furia, panica,
bucuria exagerată, groaza, spaima, accesele de râs sau de plâns nestăpânite etc. Ele influenţează negativ activitatea
intelectuală a elevului. Controlul conştiinţei individului asupra propriei conduite este redus. Când se manifestă, gândirea
devine rigidă, inflexibilă, se pierde capacitatea de a învăţa în mod organizat şi sistematic. Totuşi, eliberarea masivă de
energie în timpul afectelor prin plâns, ţipăt, alergări etc. este utilă pentru sănătatea elevului, ferindu-l astfel de unele
dereglări psihice.
Emoţiile reprezintă o stare afectivă provocată de o anumită situaţie sau de un obiect oarecare. Când elevul
manifestă o stare de entuziasm sau admiraţie el ştie că aceste ecouri lăuntrice, aceste trăiri interne sunt determinate de
nişte evenimente precise: a fost de exemplu selecţionat pentru a participa la olimpiadă de matematică. Tot astfel, când
este trist, deznădăjduit ştie că toate acestea se datorează rezultatelor şcolare nu tocmai bune. Bucuria, simpatia,
entuziasmul, tristeţea, antipatia, dispreţul, speranţa, plăcerea sau neplăcerea sunt emoţii pe care le trăieşte orice elev în
condiţiile activităţii şcolare.
Dispoziţiile sunt stări afective al căror obiect nu este întodeuna cunoscut. Desigur, un elev poate să fie bine dispus
pentru că a primit o notă bună la fizică, de pildă. Altădată însa el nu va putea să precizeze de ce este bine sau rău dispus.
Nişte cauze reale care determină aceste trăiri difuze există. De aceea, ele trebuie căutate, examinate şi adoptate măsurile
care se impun. Dacă un elev este rău dispus din cauza notei mici la fizică el poate fi ajutat ca in viitor să obţină note bune
şi foarte bune.
Sentimentele sunt mai intelectualizate şi trăite mai intens. Ca şi emoţiile ele sunt foarte numeroase. Vom menţiona
sentimentul succesului şcolar şi insuccesului sau al eşecului. Când se afla în faţa reuşitei şcolare, elevul trăieşte cu
intensitate sentimentul de izbândă, de succes. Când nu se bucura de reuşita şcolară, cu toate eforturile pe care le-a depus,
el trăieşte sentimentul de insucces, de eşec.Sentimentele sunt dependente la nivelul aspiraţiilor pe care le manifestă
subiectul. Când elevul îşi dă seama că dorinţa lui de a avea rezultate bune la matematică şi chimie s-a realizat, că această
aspiraţie a fost atinsă, sentimentul de satisfacţie pe care îl trăieşte este mult mai puternic şi stimulativ. Sentimentul de
insucces este descurajant şi deprimant. Insuccesul poate da naştere şi sentimentului de ruşine şi vinovăţie, elevul aflat în
situaţia respectivă înţelegând că nu a acţionat conform principiilor morale acceptate, că nu s-a încadrat în contextul
acestor principii. Sentimentele de ruşine şi vinovăţie pot să fie puternice şi, în cele din urmă, să îmbrace forma
sentimentului de regret, care este dureros şi greu de suportat în faţa colegilor, a părinţilor şi a cadrelor didactice.Un
sentiment superior, ce se manifestă cu preponderenţă în adolescenţă, este cel de dragoste. Este trebuinţa şi dorinţa de
apropiere de persoane de sex opus, care reprezintă obiectul iubirii. Trăirea afectivă a unui elev faţă de o elevă sau a unei
eleve faţă de un elev poate deveni un stimulent pentru reuşita şcolară a amândurora. Există numeroase cazuri de acest gen
pozitiv. Alături de sentimentul de dragoste pot lua naştere şi alte sentimente cum sunt: gelozia, invidia, ura, dispreţul, care
trebuie tratate şi înlăturate cu atenţie, pentru că ele sunt dăunătoare şi pentru activitatea şcolară.
Pasiunile sunt sentimente foarte puternice şi active. Elevul care îşi manifestă o pasiune îşi mobilizează toate forţele
pentru satisfacerea ei, dovedind o perseverentă neobişnuită. Există pasiuni creatoare pe care le întâlnim la mulţi
adolescenţi şi care se exprimă în produse literare, poetice, electronice, ştiinţifice etc. de valoare personală şi poate chiar
socială. Dar există şi pasiuni negative pentru elevi, cum sunt: fumatul, alcoolul, iar în ultimul timp, drogurile.

15. Inteligenta emotionala si Empatia

Inteligenţa emoţională este capacitatea personală de identificare şi gestionare eficientă a propriilor

emoţii în raport cu scopurile personale (carieră, familie, educaţie etc).
Finalitatea ei constă în atingerea scopurilor noastre, cu un minim de conflicte inter şi intra-personale.
Cunoaşterea emoţiilor personale presupune identificarea şi exprimarea lor coerenta, într-un context dat. În
orice relaţie exprimăm informaţii, sentimente, fapte, amintiri. Uneori însă, ne este greu să exprimăm clar
ceea ce vrem să spunem sau simţim - nu suntem coerenţi, iar alteori ne este greu să înţelegem ceea ce ni
se spune - intenţia care se ascunde in spatele cuvintelor. Aceste situaţii sunt generatoare de conflict.

Empatia este capacitatea de a intui sau de a recunoaşte emoţiile celorlalţi. Empatia nu înseamnă să trăim
emoţiile altor persoane, ci să le înţelegem pornind de la experienţele noastre.Empatia e capacitatea de a te
pune in pielea celuilalt .
 16.Atentia
Procesul mental care
– asigură focalizarea resurselor psihologice,
– de obicei la modul voluntar,
– pentru a eficientiza procesarea informaţiei.
• ATENTIA se refera la concentrarea si orientarea proceselor psihice cognitive asupra unui
obiect sau fenomen.
• ATENTIA este un FENOMEN PSIHIC, NU este legata de un anumit proces psihic ci se regaseste
in toate procesele psihice cognitive: perceptie, memorie, gandire.
• ATENTIA permite optimizarea cunoasterii unui obiect prin separarea lui de ceea ce il inconjoara.
Aceasta produce efecte semnificative asupra vietii noastre psihice, precum:
• Prin orientarea atentiei doar asupra unui fapt (mingea de fotbal pe teren) se constata ca doar
acesta devine clar, restul nu il mai vedem si astfel are loc selectia informatiei;
• Concentrarea atentiei: indiferent ca e asupra unui stimul de intensitate slaba, face ca acesta sa
devina clar si impresia pe care ne-o lasa sa fie puternica (arbitrul de tusa la un meci);
• Manifestarea atentiei are ca efect rapiditatea perceperii unui fapt si disocierea lui de ceilalti,
neinteresanti (urmarim un anume jucator, indiferent cata aglomeratie e la poarta)
• Concentrarea atentiei determina modificari motorii si expresive = reflexe de orientare: ochii larg
deschisi, ridicam capul, sprancenele…
 • Functie de obiectul supus atentiei deosebim:
– Atentia expectativa: atunci cand ne aflam in asteptarea producerii unui fapt si suntem in
stare de vigilenta (asteptam sa se marce golul);
– Atentia exterioara: se refera la urmarirea evenimentelor din mediul exterior;
– Atentia interioara: concentrarea asupra propriilor stari, sentimente, ganduri.
– Functie de proprietatile intrinseci ale atentiei (functie de mecanismele implicate si
dezvoltarea atentiei) se clasifica in:
– Atentie involuntara: se declanseaza fara sa vrem, sub actiunea unui stimul (se
accidenteaza un jucator si fara sa vrem suntem atenti la ce a patit)
– Atentie voluntara: efort directionat cu ajutorul vointei, sustinut uneori in pofida unor
dorinte de moment, in vederea atingerii scopului vizat;
– Atentie postvoluntara: se refera la mentinerea atentiei si efectuarea in continuare a unor
actiuni care in timp au devenit placute (sportivii de performanta, care uneori nu exerseaza
chiar de placere, ci in vederea atingerii rezultatelor).
• Atentia poate fi favorizata (sau stopata) de factori externi si interni, precum:
– Factori externi: intensitatea stimulului, noutatea si miscarea;
Factori interni: interesul personal (un specialist, fata de un necunoscator)

• La un moment dat şi într-un anumit context este prelucrată informaţia relevantă.

• Atenţia are:
– caracter selectiv - capacitatea de centrare (focalizare) pe anumiţi stimuli cu ignorarea
altora

- caracter distributiv - capacitatea de prelucrare simultană a doi sau mai mulţi stimuli
17.Limba si limbajul, forme ale limbajului

Limbajul este un proces cognitiv superior, bazat pe schimburile lingvistice in comunicarea inter-
umana, ce imbogateste simultan ambii parteneri angajati in dialog( daca avem fiecare o ideie, prin schimb
vom avea doua idei si nu doar cate o moneda, ca in schimbul economic).
Limba este un sistem extrem de complex al comunicari, generat social-istoric, ce rezulta din practica
sociala, cu o evolutie continua, dar larga si lenta.
Activitatea de comunicare cu ajutorul limbii este limbajul este, iar vorbirea este actul individual si
concret a limbii in procesul complex al limbajului. Daca limba este obiect d estudiu al lingvistici, atunci
limbajul este obiect al psiholingvisticii, iar foram ei de baza, vorbirea, este obiectul psihologiei.
Limba cuprinde totalitatea cuvintelor folosite de către membrii colectivităţii (vocabularul), o structură
(gramaticală) a comunicării,legi proprii de evoluţie a termenilor verbali, norme şi reguli de ortografie,
ortofonie,ortoepie, de folosire a lexicului etc. Prin intermediul limbii se fixează, se prelucrează şise
transmite experienţa socială a comunităţii, sub formă de cunoştinţe, credinţe, valori,norme şi modele
culturale, fiind în acelaşi timp, atât mijlocul socializării şi formării noilor generaţii, cât şi instrumentul de
comunicare interumană în contextul tuturor acţiunilor umane. In calitatea lor de forme active ale limbii,
limbajele sunt sisteme de semne, semnale sau simboluri – sonore, kinestezice,tactile, cromatice, grafice,
etc. –utilizate în mod uniform de către indivizi în efectuarea comunicării umane; ele mijlocesc fixarea,
păstrarea, prelucrarea şi transmiterea informaţiilor din mediul extern, precum şi, exprimarea stărilor,
intenţiilor şi atitudinilor subiective.
Limbaj pasiv – cand doar receptam mesaje si le descifram;
Limbaj activ – cand vorbim efectiv;
Limbaj extern – se adreseaza celor din jurul nostru, fie oral fie in scris;
Limbaj intern – forma cea mai evoluata a limbajului – prin interiorizarea limbajului oral (cel care se
desfasoara in mintea noastra); constituie instrumentul de lucru al gandirii; e mijlocul de elaborare a
ideilor,judecatilor, rationamentelor;
Limbajul verbal reprezinta limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor.
Limbajul nonverbal este limbajul care foloseste alta modalitate de exprimare decat cuvantul (gesturi,
mimica etc.).
Limbajul paraverbal este o forma a limbajului nonverbal, o forma vocala reprezentata de tonalitatea si
inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile
verbale.

18.ASERTIVITATEA

este abilitatea de a ne exprima emoţiile şi convingerile fără a afecta şi ataca drepturile celorlalţi.

Caracteristici:
• de comunicare directă, deschisă şi onestă, care ne face să avem încredere în noi şi să câştigăm
respectul prietenilor şi colegilor;
• de exprimare a emoţiilor şi gândurilor într-un mod în care ne satisfacem nevoile şi dorinţele, fără
a le deranja pe cele ale interlocutorului;
• de a iniţia, menţine şi încheia o conversaţie într-un mod plăcut;
• de a împărtăşi opiniile şi experienţele cu ceilalţi;
• de a exprima emoţiile negative, fără a te simţi jignit sau de a-l ataca pe celălalt;
• de a solicita sau refuza cereri;
• de exprimare a emoţiilor pozitive (bucuria,mândria, afinitatea faşă de cineva, atracţia);
• de a spune NU fără a te simţi vinovat sau jenat;
19. Comunicarea ,caracteristici
Comunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane, grupuri, ca relaţie mijlocită prin cuvânt,
imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii îşi împărtăşesc cunoştinţe, experienţe,
interese, atitudini, simţăminte, opinii, idei.
Privită ca proces, comunicare consta în transmiterea şi schimbul de informaţii(mesaje) între persoane.
Comunicarea, înseamnă a spune celor din jur cine eşti, ce vrei, pentru ce doreşti un anumit lucru şi care
sunt mijloacele pe care le vei folosi pentru a-ţi atinge ţelurile. In acest sens, a comunica înseamnă şi a
tăcea, a aştepta răspunsul, reacţia celui căruia ai vrut să-l anunţi că exişti şi chiar vrei să-i spui ceva.
Comunicarea, este definită – de către majoritatea specialiştilor - ca un proces prin care un emiţător
transmite o informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra
receptorului anumite efecte.
Ca proces, comunicare presupune o serie de caracteristici, şi anume:
- comunicarea este un proces uman;
- comunicarea este un proces conştient;
- comunicarea este procesul prin care se creează o anumita semnificaţie;
- comunicarea este un proces continuu;
- comunicarea este procesul prin care se construieşte sensul atitudinilor şi
comportamentul oamenilor;
- comunicarea se naşte în context;
- comunicarea este un proces simbolic;
- comunicarea este un proces în care feedback-ul are un rol crucial;
- comunicarea este un proces complex
- comunicarea este un proces ireversibil (impactul pe care mesajul îl poate avea asupra celui care l-a
receptat).
20. Canalele prin care se transmite comunicare nonverbală:
- corpul (mişcări ale capului: sus, jos, aplecat, înclinat dreapta sau stânga,
clătinări);
- privirea (pupila dilatată, tipuri de privire – somnolentă, fixă, mobilă, înălţată,
coborâtă, evazivă, cu coada ochiului, piezişă, cu ochiul, cu ochii închişi sau mijiţi, lentile
fumuri, în grup);
- faţa (mimica, gura, zâmbetul, râsul,respiraţia);
- trunchiul (bustul, umeri şi bazinul);
- braţele şi mâinile;
- picioarele (încrucişări ale picioarelor, picioarele şi scaunul, picioarele în
poziţia stând, labele picioarelor)
- hainele (stilul „uniforma”, adaptarea la mediu, nota personală, zile cu ţinută
neconvenţională, cum să ne îmbrăcăm să câştigăm);
- obiectele (limbajul obiectelor – bijuterii,accesorii la îmbrăcăminte etc.);
- locul (limbajul locurilor);
- culorile (limbajul culorilor);
- muzica;
- simbolurile;
- tăcerea;
- timpul;
- spaţiul (proxemica – limbajul spaţiului): limbajul spaţiului este strâns legat de
patru categorii de distante (zone):
- zona intimă (0 – 45 cm.), este permis accesul celor apropiaţi
emoţional;
- zona personală (0,5 – 1,3 m.), corespunde distanţei normale la care
doi oameni care conversează într-o încăpere, pe stradă şi se pot atinge;
- zona socială (1,3 – 3,5), reprezintă distanţa pe care o punem între
noi şi partenerii ocazionali sau dezagreabili, când discutăm afaceri şi orice altceva pentru
prima dată;
- zona publică (peste distanţa de 3,5m.), această distanţă este
caracteristică discursului public, cu caracter oficial, rezervată celor care se adresează unui
grup de ascultători, de pe o poziţie oficiala.

21. Persuasiunea vs manipulare

Persuasiunea reprezintă activitatea de influenţare a atitudinilor şi comportamentelor unor persoane în
vederea producerii unor schimbări care sunt în acord cu scopurile sau interesele agenţiei iniţiatoare
(persoane, grupuri, instituţie sau organizaţie politică, socială, culturală, comercială etc.)

Manipularea, în toate formele sale, reprezintă „ acţiunea de a determina un actor social (persoană, grup,
colectivitate) să gândească şi să acţioneze într-un nod compatibil cu interesele iniţiatorului, iar nu cu
interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenţionat adevărul, lăsând
însă impresia libertăţii de gândire şi decizie” „prin manipulare se urmăreşte relativizarea, alterarea sau
distrugerea referinţelor personale sau de grup de natură axiologică, cognitivă, afectivă sau praxiologic-
utilitară, cu scopul de a se obţine schimbări atitudinale şi comportamentale la nivelul ţintei, care să
corespundă intereselor sursei”

Diferența dintre manipulare și persuasiune; două modalități prin care încercăm să ne atingem
scopurile, care sunt destul de des confundate și văzute ca fiind același lucru. În persuasiune, ajungem
acolo unde ne dorim fără a-l leza pe celalalt. Prin manipulare, celălalt va fi convins sau va face ceva ce
poate fi în detrimentul lui, ceva ce este strict în interesul manipulatorului. În persuasiune, beneficiul este
reciproc în timp ce în manipulare, vorbim de uni-directivitate.
22. Tipurile comunicării instituţionale.
In mediile instituţionale întâlnim doua tipuri ale comunicării, şi anume comunicarea
formală şi comunicarea informală.
3.2.1. Comunicare formală.
In acest tip de comunicare, informaţia circula in interiorul lanţului de comanda sau al
responsabilităţilor pe linie de sarcina , definite de structura organizatorica a
instituţiei(organigrama). Aproape în totalitate, mesaje, canale de comunicare, reţele de
comunicare etc. sunt prestabilite şi reglementate prin norme bine stabilite. Pe timpul
desfăşurării comunicării sunt activate statutele şi rolurile formale ale angajaţilor
exprimate in atitudini şi comportamente dezirabile şi aşteptate. Comunicarea formala este
influenţată de o serie de factori dintre care cei mai importanţi par a fi normele
organizaţionale, structura organizatorică, fluxul tehnologiei, aşezarea spaţială a locurilor
de munca şi a birourilor.
După sensul sau direcţia comunicării se desprinde existenta comunicării ascendente,
descendente şi a comunicării orizontale.
Comunicarea descendentă (de sus in jos).Ea are loc între şefi şi subordonaţi, sensul ei
funcţional fiind de la şef/manager spre/către subordonat. Principalul scop al comunicării
ascendente este cel de influenţare, de schimbare a comportamentelor subordonaţiilor
astfel încât randamentul şi performantele activităţii lor să crească.
Comunicarea descendenta in cadrul organizaţiilor,asigura (cf. Mielu Zlate,2004,
pag.502):
- implementarea scopurilor, strategiilor, obiectivelor (atât de necesare organizaţiei in
vederea bunei desfăşurări a activităţii sau a obţinerii succesului organizaţional);
- transmiterea normelor/instrucţiunilor/comenzilor şi a raţiunilor acestora (informaţii cu
privire la modul de realizare a unor sarcini concrete şi la legăturile existente între unele
sarcini şi altele asemănătoare sau diferite desfăşurate în cadrul organizaţiei);
- furnizarea informaţiilor cu privire la practice şi proceduri, astfel spus, la politica
organizaţiei, la regulile şi regulamentele existente în ea, la beneficiile şi aranjamentele
structurale;
- feedback-uri privind performantele realizate (cuprind mesaje referitoare la evaluarea
rezultatelor obţinute în munca);
- îndoctrinarea (mesajele menite a-i motiva pe subordonaţi şi, mai ales, a pune în acord
misiunea organizaţiei cu valorile ei culturale, astfel încât angajaţii să participe nu doar la
activităţile productive, ci şi la ceremoniile organizate cu diferite prilejuri).
Comunicarea ascendenta (de jos in sus). Ea se desfăşoară de la niveluri ierarhice
inferioare către cele superioare, deci de la subordonaţi la şefii lor ierarhici. Sunt
vehiculate informaţii de care managerii au nevoie în procesul planificării, organizării şi
conducerii activităţilor, în cel decizional. De asemenea, comunicarea ascendentă satisface
nevoia subordonaţiilor de a fi luaţi în considerare, de a li se lua în seamă revendicările,
plângerile.
Scopul comunicării orizontale îl constituie coordonarea eforturilor în vederea realizării
propriilor obiectiva ale departamentelor sau a unor obiective comune ale acestora. Dat
fiind faptul că se desfăşoară între persoanele situate la acelaşi nivel ierarhic,
nemaiexistând diferenţe de statute ierarhice, această comunicare capătă un caracter mai
relaxat.
Acest tip de comunicare in cadrul organizaţiilor asigura (cf. Mielu Zlate,2004,
pag.503):
- transmiterea problemelor şi excepţiilor (mesajele conţin informaţii referitoare la
dificultăţile apărute în activităţile curente, ca şi la abaterile de la regulă, de la normal,
ceea ce afectează productivitatea organizaţiei);
37
- furnizarea sugestiilor pentru îmbunătăţirea activităţii (se refera la orice idee, orice
propunere menită a contribui la perfecţionarea activităţii, inclusiv la creşterea calităţii sau
eficenţei activităţii);
- întocmirea si transmiterea rapoartelor de stare sau de performanţă (prin care managerii
superiori sunt informaţi cu privire la nivelul cantitativ şi calitativ al performanţelor
obţinute, la ritmul realizărilor, o performanţă putând fi realizata înainte de termen, dar şi
cu o oarecare întârziere);
- revendicări şi dispute (acestea sunt mesajele care conţin nemulţumirile, plângerile,
disputele şi conflictele angajaţilor; ele sunt transmise in ideea considerării/cunoaşteri şi,
mai ales, a soluţionării lor);
- informaţii contabile şi financiare (se referă la costurile de producţie, volumul vânzărilor
pe o anumită perioadă, profitul anticipat, investiţiile acoperite etc.- informaţii de care
managerii superiori au nevoie în deciziile lor).
Comunicarea orizontală. Ea are loc între egali, cu intenţia informării şi coordonării
acţiunilor în vederea soluţionării unor probleme comune. Se desfăşoară fie în interiorul
unuia şi aceluiaşi departament, între membrii acestuia, fie între departamente diferite,
însa amplasate la acelaşi nivel ierarhic. Este menită să asigure (Mielu Zlate, 2004,
pag.503-504):
- rezolvarea problemelor intradepartamentale (mesajele corespunzătoare se emit între
membrii aceluiaşi departament cu scopul de a facilita realizarea unor sarcini curente);
- coordonarea interdepartamentală (mesajele ţintesc spre articularea proiectelor,
rezolvarea sarcinilor comune);
- instrucţiunile staff-ului pe linie departamentală (mesajele circula la specialiştii în
operaţiunile de cercetare, finanţare sau computer-service, pe linia managerilor, cu scopul
descoperii posibilităţilor de întrajutorare).
3.2.2. Comunicarea informală.
Comunicarea informala acoperă întreaga organizare ierarhica a instituţiei. Ea se
desfăşoară în afara comunicării formale. In cadrul acestei comunicări pe prim plan trec
nevoile psihologice ale oamenilor, frecvenţa contactelor directe dintre ei, similaritatea de
vârstă, sex, hobby, timpul petrecut împreună în organizaţie sau în afara ei etc., în raport
cu normele şi structurile organizaţionale din cadrul comunicării formale ce reglementează
schimburile organizaţionale dintre membrii instituţiei. Reţeaua conexiunilor informale,
neoficiale, psihologice este uneori mult mai extins şi mai puternic decât structura rigida şi
limitată a comunicării formale.
In comunicarea informală, informaţia circula în toate sensurile şi în toate direcţiile
(ascendent, descendent, orizontal, diagonal, încrucişat etc.), trecând peste nivelurile
ierarhice. Acest lucru face ca, un membru al instituţiei să se poată afla într-o relaţie de
comunicare cu oricare alt membru al organizaţiei sau chiar cu toţi. De obicei, prin
comunicarea informală sunt vehiculate informaţii care nu sunt legate neapărat de sarcinile
sau de munca membrilor organizaţiei, ci, mai ales, cele cu privire la o serie de
evenimente ce au avut loc sau se presupune ca vor avea loc în organizaţie.
Cele mai importante caracteristici ale comunicării informale sunt (Mielu Zlate,2004,
pag.504-505)
38
- rapiditatea cu care circulă informaţiile (daca un mesaj formal îi trebuie uneori câteva
zile pentru a ajunge la audienţa dorită, mesajul informal se transmite aproape imediat sau
în câteva ore);
- ancorarea informaţiilor transmise fie în sfera rezultatelor organizaţiei, fie în sfera vieţii
personale (sunt transmise şi comentate succesele sau eşecurile instituţiei, dificultăţile cu
care se confruntă, eforturile de depăşire a acestora, evenimentele din viaţa personală a
managerilor sau chiar a membrilor grupului);
- corectitudinea relativă sau parţială a informaţiilor transmise şi receptate (intr-un
studiu s-a indicat o pondere de 82 % din informaţiile comunicate informal ca fiind
corecte; de obicei, mesajele din comunicarea informală conţin porţiuni corecte şi porţiuni
incorecte; porţiunile eronate pot altera înţelesul global al informaţiilor; este suficient doar
un singur fapt inexact pentru a face să sufere corectitudinea generală a comunicării);
- reputaţia proastă a comunicării informale în cazurile extreme când informaţiile sunt
inexacte, fără nici o bază reală şi, mai ales, neverificabile (este vorba despre zvonuri
care sunt bazate pe speculaţii, pe imaginaţia bogata a celor care le lansează, pe exagerarea
şi proiectarea dorinţelor acestora; ambiguitatea este, se pare, caracteristica esenţială a
zvonului; or, ambiguitatea lasă cale deschisă ornamentării informaţiei pe măsură ce trece
de la o persoana la alta; uneori, efectele negative sunt devastatoare, atât în plan personal,
cât şi organizaţional. Un exemplu ilustrativ îl constituie faptul ca la sfârşitul anilor’70 a
circulat, într-o anumita zona din Chicago zvonul despre prezenta viermilor in produsele
de la McDonald’s. Deşi informaţia era total neadevărată, vânzările au scăzut cu 30 % in
unele restaurante;
- potenţiale efecte pozitive ale comunicării informale, care pot fi amplificate printr-o
serie de masuri ameliorative (comunicarea informală poate creste puterea şi influenţa în
organizaţie a unor oameni, mai ales managerilor; conexiunile informale îi pot ajuta pe
oameni să ajungă la puterea formală; comunicarea informală contribuie la socializarea
informală, la creşterea coeziunii grupului; informaţiile vehiculate, prin natura şi
conţinutul lor, oferă uneori oportunităţi pentru stabilirea şi întărirea contactelor
interumane dorite, ca şi pentru menţinerea unui mediu de munca stimulator).
Cea mai cunoscută formă de comunicare informală este desemnată prin termenul de
grapevine (vita-de-vie). Această formă intră în funcţiune atunci când căile oficiale de
comunicare sunt blocate, închise sau inaccesibile, de asemenea atunci când membrii
organizaţiei se confrunta cu unele situaţii neclare şi nesigure. Informaţiile transmise prin
grapevine au rolul de a umple golurile de informaţie şi de a clarifica deciziile
managerilor. Ele devin extreme de active în timpul perioadelor de schimbare, alegere,
anxietate, excitaţie, de deteriorare a condiţiilor economice.