TEMA 3

MOTIVAŢIA PROCESE ŞI STĂRI PSIHICE CU ROL REGLATOR ÎN

ÎNVĂŢARE

STRUCTURA ŞI FUNCŢIONALITATEA SISTEMULUI MOTIVAŢIONAL

Motivaţia este una dintre problemele fundamentale ale psihologiei. În acelaşi
timp, ea se situează în centrul preocupărilor practicii influenţării oamenilor, indiferent
dacă e vorba de conducere, educaţie, influenţare psihică sau contracarare.
Problema motivaţiei pleacă de la constatarea empirică a faptului că orice
comportament uman este direcţionat din interior, indiferent dacă este vorba de
acţiune sau gândire, altfel spus, că la baza conduitei umane se află, întotdeauna, un
ansamblu de mobiluri care susţin realizarea comportamentului uman.
O concluzie confirmată constant în practică este că, în orice activitate, o slabă
motivare a omului duce la folosirea a 20 – 30 % din capacităţile sale, pe când o
motivare puternică duce la utilizarea a 80 – 90 % din aceste capacităţi. A nu motiva
corect un individ aflat într-o anumită activitate este ca şi cum ai folosi un om cu o
slabă calificare.
Conceptul de motivaţie
Când analizăm activitatea unei persoane, ajungem în cele din urmă la două
întrebări:
- de ce a ales această persoană o anumită variantă de acţiune şi nu alta
- de ce persistă această persoană în varianta alesă
Acestea sunt cele două aspecte fundamentale ale analizei motivaţiei:
- direcţia acţiunii;
- persistenţa acţiunii.
Abordarea motivaţiei începe, de regulă, cu descrierea forţei existente în
individ, care îl determină să acţioneze sau să persiste în acţiune. Problema este cu atât
mai interesantă, cu cât se constată că doi indivizi aflaţi în situaţii identice pot avea
conduite diametral opuse sau chiar acelaşi individ, în situaţii identice, dar în momente
diferite, poate avea reacţii diferite.
La un prim nivel de generalitate se pot distinge două tipuri de forţe:
1. Forţe pozitive, care îl atrag, îl împing pe individ spre o anumită acţiune
(manifestate sub forma dorinţei, nevoii de a face ceva, de a acţiona într-un anume
fel).
2. Forţe negative, care îl îndepărtează pe individ de o anumită acţiune,
(manifestate sub formă de teamă, aversiune sau repulsie faţă de un anumit
comportament).
Ambele tipuri de forţe au o trăsătură comună: declanşează şi susţin, întreţin
comportamentul individului. Din această cauză, de regulă, cele două forţe sunt
numite cu un singur cuvânt: “motiv”.
Motivele unei persoane pot fi trecătoare sau persistente, conştiente sau
inconştiente, profunde sau superficiale. Prin urmare, impulsul, imboldul, forţa ce
generează acţiunea individului este motivul, iar structura funcţională prin care se
corelează motivul cu contextul social este motivaţia.

1 din 5
 Motivul este “presiunea” ce îl determină pe individ să acţioneze, iar motivaţia
este mecanismul psihic funcţional care converteşte această presiune în
comportamente. Cu alte cuvinte, comportamentul uman este întotdeauna cauzat.
De exemplu, trebuinţa de hrană poate fi activă, poate fi actuală pentru individ
la un moment dat, atunci când omul este flămând, sau neactivă după ce omul a
mâncat.
Condiţia internă a persoanei, pusă sub tensiune, activată, devine motiv, sau,
altfel spus, cauza se transformă în motiv în momentul în care individul
conştientizează actualitatea ei şi nevoia satisfacerii acesteia.
Întotdeauna, comportamentul uman este direcţionat spre un anumit obiectiv,
care constă, în esenţă, în satisfacerea trebuinţei ce a generat acţiunea. În momentul în
care obiectivul a fost atins, se produce o conexiune inversă (feedback), care poate fi
negativă (dezactivează cauza, suprimă, deci, motivul îşi anulează acţiunea) sau
pozitivă (întreţine activarea cauzei şi întăreşte comportamentul).
Elementul central al motivaţiei îl constituie condiţiile interne ale persoanei, ce
se constituie într-un adevărat motor al acţiunii umane.
Piramida lui Maslow
Trebuinţele înnăscute reprezintă sursa primară a acţiunii şi întreţin, prin
activare ciclică, echilibrul fiziologic al individului. Aceste trebuinţe pot fi:
- de hrană;
- de odihnă;
- de adăpost;
- sexuală;
- de securitate etc.
Toate fac parte din echipamentul înnăscut al individului, menite să asigure
supravieţuirea organismului uman.
Trebuinţe dobândite de individ în decursul vieţii sunt trebuinţe nefiziologice şi
ele asigură echilibrul psihic al persoanei. În această categorie, de regulă, sunt incluse
următoarele tipuri de trebuinţe: - de afiliere;
- de apartenenţă;
- de stimă;
- de dragoste;
- de respect;
- de putere;
- de autorealizare;
- de înţelegere.
Omul nu se naşte cu deprinderi, obişnuinţe, convingeri, atitudini sau
prejudecăţi, ci, le dobândeşte în decursul vieţii prin învăţare. În consecinţă, pentru ca
aceste elemente să poată constitui surse motivaţionale pentru individ, pentru a putea
fi stimulat în activitatea practică de motivare este nevoie ca, mai întâi, ele să fie
introduse în structurile psihice ale individului.
Obişnuinţele constituie o altă categorie de condiţii interne ale persoanei, care
devin motive autonome ale conduitei individului. Am putea spune că obişnuinţa
funcţionează ca o trebuinţă dobândită, în structura căreia distingem:
- deprinderea tehnică de realizare a unui anumit comportament (citit, fumat,
spălat pe dinţi, plimbat, conversaţie etc.);
2 din 5
 - disponibilitatea afectivă, atitudinea favorabilă realizării acelui comportament,
dorinţa de a face;
- un anumit “ritual” relativ stabil de realizare a acţiunii.
Există teorii ale motivaţiei care consideră că întreaga activitate a omului este
susţinută, este determinată doar de impulsuri, de energii înnăscute şi invariabile.
Aceste impulsuri pentru acţiune apar ca urmare a unui dezechilibru organic (deficit
sau exces). Plecând de la această premisă, se afirmă că motivaţia individului nu este
altceva decât o presiune organică, menită să declanşeze comportamente care să
reducă tensiunea creată, ca urmare a dezechilibrului organic.
Adversarii acestor teorii susţin că nu este posibil să reduci motivele omului
adult doar la impulsuri. Impulsurile primare, trebuinţele fiziologice sunt centrate în
primii ani de viaţă, dar ele se modifică şi se dezvoltă în cursul vieţii odată cu
personalitatea, şi acest lucru este determinat de însăşi natura umană.
Exemplificând, putem identifica situaţii în care o persoană a ales meseria de
maistru militar din nevoia de a câştiga bani, dar ulterior, meseria l-a acaparat atât de
mult, încât o face din plăcere. Motivul iniţial a dispărut şi ceea ce-l determină acum
să fie un pasionat al meseriei este meseria însăşi, satisfacţia oferită de participarea ei.
Activarea condiţiilor interne
Al doilea element al schemei funcţionale îl constituie tensionarea, activarea
condiţiilor interne ale persoanei.
Există două surse de activare:
1) din interiorul individului;
2) din exteriorul lui.
Tensionările din interior ne apar ca presiuni activatoare, conştientizate de către
individ, sub forma unui deficit sau exces fiziologic (în cazul trebuinţelor fiziologice)
sau psihologice (în cazul trebuinţelor nefiziologice).
Deficitul sau excesul psihologic apare ca un dezechilibru între aşteptările
individului şi ofertele concrete pe care i le propune mediul social în ceea ce priveşte
securitatea, statutul şi rolul său social, preţuirea ce i se acordă, stima înţelegerea,
recunoaşterea, concordanţa între valorile sale şi ale mediului. Deficitul sau excesul
psihologic se poate naşte şi ca urmare a presiunilor pozitive sau negative externe
exercitate de mediu asupra persoanei: recompense, pedepse, ameninţări, oferte,
confirmări, solicitări, discordanţe, neconcordanţe etc. Să presupunem, de exemplu, că
individului i se face o ofertă, i se propune un anume stimulent. În măsura în care
acesta răspunde unor trebuinţe sau obişnuinţe ale individului, aflate în deficit, este de
presupus că acestea se vor activa şi, prin conştientizare, vor deveni motive ale acţiunii
individului. În acelaşi fel, se poate afirma că o ameninţare sau o tentaţie din exterior
va activa o condiţie internă a persoanei (trebuinţa de stimă, de exemplu) numai în
măsura în care există în individ.
Putem să facem o distincţie între ceea ce se numeşte motivaţie intrinsecă şi
motivaţie extrinsecă.
Motivaţia intrinsecă defineşte schema motivaţională ce se naşte ca urmare a
unei tensionări în interior, a unei presiuni din interiorul individului, sub forma
deficitului (excesului) fiziologic sau psihologic.
Motivaţia extrinsecă denumeşte schema motivaţională ce se naşte ca urmare a
unei presiuni pozitive sau negative exercitate asupra individului din exterior.
3 din 5
 În aceste condiţii, pare evident că motivaţia intrinsecă este mai puternică şi mai
stabilă, în timp ce motivaţia extrinsecă poate fi puternică la un moment dat, dar este
temporară. De aceea, se afirmă că cel mai eficace mod de a determina pe cineva să se
comporte într-un anume fel este să “să strârneşti” în el dorinţa de a face acel lucru.
Poţi obţine acelaşi efect ameninţându-l, dar efectul se va menţine atât timp cât
ameninţarea este efectivă. Şi, în plus, acest gen de tensionare exterioară are marele
dezavantaj că, adesea, uzează prematur individul care o suportă.
Concluzionând, putem afirma că:
1. Elementul motivant, declanşator al acţiunii se află, întotdeauna, în individ,
sub forma condiţiilor interne ale persoanei, aflate în stare activă sau latentă.
2. Există condiţii interne ale persoanei care sunt înnăscute, altele, însă pot fi
dobândite de individ în decursul vieţii sale prin învăţare.
3. Condiţiile interne (cauzele) se transform în motive ale acţiunii numai în
măsura în care sunt tensionate, sunt activate din interiorul sau exteriorul indvidului şi
conştientizate de către acesta; ele împing la acţiune când sunt actuale, nesatisfăcute,
ineficient sau incorect satisfăcute.
4. Mediul social poate să-i ofere individului încurajarea sau descurajarea
comportamentului său; oportunităţile oferite de mediu pot întări comportamentul
acestuia sau îl pot descuraja până la blocare. Oportunităţile pot trece în latenţă o
trebuinţă activată (amânare) sau pot să o supraactiveze.
Modalitaţi de acţiune pentru motivarea individului
În esenţă, există două strategii de motivare a unui individ:
a) strategia coercitivă, în care individul este obligat printr-o presiune negativă
(ameninţare, pedeapsă) să facă un anumit lucru. Condiţiile sale interne, motivele şi
interesele sale nu sunt luate în seamă. Trebuinţele, convingerile, obişnuinţele,
atitudinile sale sunt ignorate. Important este să-l oblig să facă ceea ce doresc. La
prima vedere, lucrurile par simple; metoda este comodă, efectele se produc imediat,
nu am nevoie de nu ştiu ce competenţă. Numai că apar câteva inconveniente:
- efectul se menţine atâta timp cât se menţine presiunea coercitivă;
- acest tip de influenţare uzează prematur individul ce-o suportă.
b) strategia necoercitivă constă în a determina în individ dorinţa de a întrepride
o anumită acţiune, de a se comporta într-un anumit fel. Această strategie de motivare
cuprinde trei direcţii de acţiune:
- dezvoltarea în structurile psihice ale individului a acelor condiţii interne care
să permită crearea presiunilor interioare pentru o anumită acţiune;
- activarea condiţiilor interne existente;
- crearea oportunităţilor, a condiţiilor favorizante ale acţiunii.
Utilizarea strategiei de motivare necoercitivă, ridică probleme importante
privind competenţa celui ce-o exercită:
- este mai complicată şi cere un înalt grad de competenţă şi profesionalism;
- efectele ei se obţin într-un timp mai lung.
În acelaşi timp, însă ea are avantaje majore:
- efectele odată instalate, se menţin timp îndelungat, adesea o viaţă întreagă;
- nu uzează individul.
BIBLIOGRAFIE

1. Psihologie şi pedagogie militară, Culegere de teme, Bucureşti, 1992.

4 din 5
2. Alain Licury – Manual de psihologie generală, Editura Antet, Bucureşti, 1996.
3. Mielu Zlate – Introducere în psihologie, Bucureşti, 1996.

5 din 5