10.

Motivația

10.1. Caracterizare generală

P. Golu definește astfel motivația: „model subiectiv al cauzalității obiective, cauzalitate

reprodusă psihic, acumulată în timp, transformată și transferată prin învățare și educație în
achiziție internă a persoanei” (Golu, 1973, p.336).

Motivația este o dimensiune importantă în autoreglarea individuală, și mai ales în

dezvoltarea sa psihică și umană. Selectarea și asimilarea, dar și sedimentarea influențelor externe
se produc dependent de structurile motivaționale ale persoanei; astfel, oamenii reacționează
diferit la infuențele externe. De aceea se consideră că motivația “răscolește și reașază,
sedimentează și amplifică materialul construcției psihice a individului”. (M. Zlate, 2009, p. 187).

Fiind un proces psihic complex, cu forme diferite de manifestare, motivația poate

îndeplini următoarele funcții:

- Funcția de activare internă difuză și de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau

psihologic. Această funcție intervine în faza în care există o stare de necesitate dar,
fără declanșarea acțiunii, fiind o fază specifică trebuințelor. Trebuințele prezintă
următoarea evoluție: apare starea de alertă, urmează agitația, încordarea și în final
trebuințele sunt satisfăcute.
- Funcția de mobil sau de factor declanșator al acțiunii efective este specifică
motivului, care presupune declanșarea acțiunii.
- Funcția de autoreglare a conduitei, pin care se imprimă conduitei un caracter activ și
selectiv.

Între motivație și acțiune există o relație de interdependență, care se conturează astfel:

motivația impulsionează și declanșează acțiunea, iar acțiunea, prin intermediul conexiunii
inverse, influențează motivația și dinamica ei.

10.2. Teorii ale motivației

M. Zlate vorbește de existența numeroaselor abordări asupra motivației, din care se

disting următoarele categorii importante: teoriile instrumentaliste, teoriile holist-umaniste,
teoriile relaționale. (M. Zlate, 2009)

Teoriile instrumentaliste plecau de la stabilirea unor inventare, a unor liste de trebuințe.

1
 Astfel, H. Murray a stabilit o listă de trebuințe corespunzătoare unor tipuri de
comportamente, care pot fi utile în numeroase domenii și care pot fi incluse în două mari
categorii:

- trebuințe primare sau viscerogenice (de aer, de hrană, de somn etc);

- trebuințe secundare sau psihogenice (nevoia de afiliere de recunoaștere, de
autonomie, de realizare); acestea au o mai mare relevanță în comportamentele sociale
ale oamenilor.

Teoriile holist-umaniste pun accentul pe structurarea, organizarea și ierarhizarea nevoilor.

Cea mai cunoscută teorie din această categorie îi aparține lui A. Maslow, denumită piramida
trebuințelor, conform căruia motivele pot fi repartizate pe cinci etaje, a căror importanță crește de
la bază la vârf. Se consideră că primele patru niveluri corespund motivației de tip homeostazic,
iar ultima categorie corespunde dezvoltării personale a individului. Aceste niveluri sunt:

1. trebuințele organice
2. trebuințele de securitate
3. trebuințele de apartenență la grup
4. trebuințele de stimă și statut social
5. trebuințele de autorealizare

Această ierarhizare presupune că o trebuință nu se manifestă, sub forma impulsului

motivațional, dacă cea anterioară ei nu a fost satisfăcută.

Modelul relațional, care îi aparține lui J. Nuttin și conform căruia motivația este
concepută în termeni psihologici, adică relațional și comportamental, fără a ignora importanța
funcțiilor cognitive. Conform acestui model, omul stabilește relații preferențiale cu lumea, prin
intermediul comportamentului său. Datorită naturii cognitive a relației individ-mediu,
comportamentul uman motivat devine suplu, personalizat și constructiv. Acest lucru devine
posibil deoarece trebuințele se dezvoltă și se transformă în scopuri, în planuri și proiecte de
acțiune care vor fi utilizate de individ ca modalități de autoreglare și autoevaluare a acțiunilor
sale. Prin opoziție, putem vorbi de alienarea motivațională, care apare atunci când suntn
efectuate acțiuni contrare dorințelor și intențiilor, sub influența presiunii sociale, a autorității sau
din nevoia conformității.

Prin complexitate și prin numeroasele procese psihice implicate, modelul relațional este
unul din cele mai elaborate și utile în explicarea și descrierea proceselor motivaționale.

2
 10.3. Trebuințe și motive

Trebuințele sunt structuri bazale și fundamentale ale personalității, forțele motrice ale
acesteia, puternice, redând cel mai elocvent echilibrul biopsihosocial al omului în condițiile
solicitărilor mediului exterior. (M. Zlate, 2009).

Plecând de la teoria lui Nuttin, prezentată mai sus, M. Zlate stabilește o clasificare a
trebuințelor, în funcție de relațiile preferențiale:

- trebuințe fiziologice, ca rezultat al interacțiunii individului cu biosfera, care presupun

schimburi biochimice în organism, pentru menținerea echilibrului intern;
- trebuințe psihologice, ca rezultante ale interacțiunii individului cu evenimentele
semnificative din viața lui, cum ar fi nevoia de stimă socială;

Dacă luăm în considerare geneza și conținutul trebuințelor putem identifica:

- trebuințe primare, înnăscute, prin care sea sigură integritatea fizică a organismului;
aici sunt incluse: trebuințele biologice sau organice (foame, sete, sexuale), trebuințele
fiziologice sau funcționale (mișcare, relaxare)
- trebuințe secundare, care se formează în timpul vieții și au rol de asigurare a
integrității vieții psihice și sociale a individului; sunt amintite aici: trebuințele
materiale (de confort, de locuință), spirituale (de cunoaștere, estetice, etice, de
realizare personală), sociale (de comunicare, de cooperare).

Dacă vorbim de aspectul funcțional, se poate spune că îm cazul trebuințelor se pot

delimita două etape esențiale:

1. creșterea tensiunii pe măsura apropierii de momentul satisfacerii

2. a doua etapă – reducerea tensiunii după satisfacerea lor.

Nesatisfacerea trebuințelor duce fie la accentuarea acestora, fie la stingerea lor prin
saturație și reacție de apărare, însoțită de tulburări emoționale. În cazul nesatisfacerii lor pe
termen lung, putem vorbi chiar de punerea în pericol a integrității fizice și psihice a individului.

Motivele sunt reactualizări și transpuneri în plan subiectiv a stărilor de necesitate.

Trebuința se transformă în motiv atunci când individul dându-și seama de un dezechilibru, de o
stare de necesitate, se orientează spre înlăturarea acestui deficit.

Motivul este mobilul care declanșează, susține energetic și orientează acțiunea. (M. Zlate,
2009). Prin această definiție sunt diferențaite cele două segmente ale motivului: unul energizant
și dinamogen și unul orientativ și direcțional, ambele fiind la fel de importante, în dinamica
procesului motivațional și aflându-se în interacțiune și susținându-se reciproc. De aceea se

3
consideră că o orientare slab energizată este la fel de nepotrivită ca și o organizare insuficient
direcționată.

În dinamica procesului motivațional, pot apărea următoarele fenomene: saturarea,

substituirea, perfecționarea, diferențierea.

Fenomenul de saturare apare ca urmare a persistenței în timp a aceluiași tip de relație

preferențială dintre individ și mediu, adică aceași preferință, același obiect și mod de satisfacere.
Saturarea se asociază cu tendința de căutare a schimbării fie pentru obiectul trebuinței, fie pentru
modul de satisfacere.

Substituirea este fenomenul apărut după înregistrarea mai multor eșecuri într-o sarcină
dificilă, când subiectul va alege realizarea unor scopuri mai simple, mai ușoare. Un exemplu de
substituire este cel în care un copil va substiui agresivitatea față de un părinte prin agresivitatea
față de un coleg sau cel în care un obiect este abandonat în favoarea altuia mai imteresant.

Prin perfecționarea structurilor motivaționale, individul nu urmărește doar un anumit

scop, ci și un grad de perfecționare, progres în activitatea desfășurată.

Structurile motivaționale sunt diferențiate pe două planuri: orizontal (trecerea de la un

obiect la altul), dar și pe plan vertical (același obiect este urmărit la diferite niveluri de
perfecționare, îmbunătățire).

10.4. Optimumul motivațional

Motivația joacă un rol important în obținerea unor performanțe înalte și în atingerea

scopurilor. În multe din activitățile umane, cum ar fi învățarea, jocul, activitatea profesională,
ceea ce contează fiind valoarea motivației și mobilizarea spre scop pe care aceasta o declanșează.

În relația motivație-performanță este semnificativ influențată de complexitatea activității

desfășurate de subiect. Astfel, pot apărea următoarele situații:

- în sarcinile repetitive, simple, creșterea motivației se asociază cu un nivel superior al

performanței;
- în sarcinile complexe, cu multe variante de rezolvare, creșterea motivației se asociază
cu creșterea performanței până la un punct, după care se înregistrează o scădere a
performanței.

Un alt factor care influențează eficiența performanței este gradul de dificultate a sarcinii
ce urmează a fi rezolvată de individ. Astfel, eficiența activității este asigurată atunci când între
mărimea intensității motivației și gradul de dificultate al sarcinii există corespondență și
adecvare. Această idee este prezentată în legea Yerkes-Dodson, care prezintă optimumul
4
motivațional, adică intensitatea optimă a motivației care să permită obținerea unor performanțe
înalte sau a celor propuse.

Situațiile în care se poate vorbi de optimumul motivațional sunt următoarele:

1. situația în care dificultatea sarcinii este apreciată corect de către subiect, când putem
vorbi de o relație de corespondență între cele două;
2. situația când dificultatea sarcinii este apreciată incorect de către subiect, care poate
avea două variante: supraaprecierea sau subaprecierea dificultății sarcinii. În ambele
cazuri, subiectul nu va fi capabil să-și mobilizeze eforturile în direcția îndeplinirii
sarcinii. În caz de supraapreciere, individul va fi submotivat, mobilizarea va fi redusă
și astfel, sarcina nu va fi îndeplinită. În caz de subapreciere, se va ajunge la un surplus
de efort care poate duce la oboseală, dezorganizare.

Optimumul motivațional poate fi obținut prin intervenția la următoarele niveluri:

- antrenarea subiecților în aprecierea cât mai corectă a dificultății sarcinii

- modificarea intensității motivației, în sensul creșterii sau scăderii ei ( de exemplu, prin
sublinierea importanței îndeplinirii unei sarcini)

Nivelul de aspirație este cel care duce la obținerea unor progrese și autodepășiri evidente,
dar acesta este bine să fie raportat la aptitudinile elevului. Este recomandat ca nivelul de aspirație
să fie cu puțin peste posibilitățile de moment, deoarece o diferență prea mare între posibilități și
aspirații poate fi dăunătoare individului. Acest lucru este evident în cazul elevilor cu aptitudini
scăzute pentru care nivelurile de aspirație relativ scăzute pot fi stimulative, ceea ce nu se
întâmplă în cazul elevilor cu aptitudini ridicate.