12.

Comunicarea și limbajul

12.1.Definirea comunicării

Comunicarea și limbajul sunt mecanisme psihice de reglare a conduitei personale și a

altora.

Pornind de la teoria lui Claude Levi-Strauss, comunicarea a fost definită ca o formă de

schimb între două sau mai multe persoane, între două sau mai multe grupuri. În numeroasele
definiții ale actului comunicării au fost identificate câteva aspecte semnificative, sintetizate de
M. Zlate astfel:

- relația dintre indivizi sau dintre grupuri;

- schimbul, transmiterea și receptarea de semnificații;
- modificarea comportamentului celorlalți, cu intenție sau nu.

Conținutul comunicării este extrem de variat: sunt vehiculate imagini, noțiuni, idei;
facilitează manifestarea conduitelor afective; se transmit trebuințe, aspirații, imbolduri spre
acțiune, se inițiază, se declanșează sau se stopează activități, se manifestă rezistența la efort.

Limba este definită ca ansamblu al mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale și

gramaticale), organizate după anumite reguli. Limba este un sistem închegat de semne (cuvinte)
și reguli gramaticale stabilite social-istoric. Se consideră că limba este extraindividuală, fiind un
dat obiectiv, care depinde de existența colectivității umane.

Limbajul este activitatea psihică de comunicare între oameni prin intermediul limbii,
putând fi considerat un fenomen individual.

1
 12.2. Importanța comunicării

Printre cele mai importante scopuri ale comunicării, la nivel individual, au fost descrise
următoarele: individul își formează și dezvoltă personalitatea, prin transmiterea experienței
sociale; comunicarea permite influențarea educativ-formativă a individului.

De Vito a sintetizat importanța comunicării, stabilind următoarele direcții mai importante:

- descoperire personală
- descoperirea lumii externe
- stabilirea relațiilor cu sens
- schimbarea atitudinilor și a comportamentelor
- joc și distracții

12.3.Formele comunicării

Formele comunicării sunt stabilite, în lucrările de specialitate, pornind de la trei criterii

principale:

1. numărul de persoane implicate în comunicare; după acest criteriu avem comunicare

interpersonală (desfășurată între două persoane) și de grup (care poate fi intragrup,
desfășurată în interiorul grupului și intergrup, desfășurată între grupuri)
2. instrumentele folosite în comunicare, criteriu prin care putem vorbi de comunicare
nonverbală și verbală.
3. în funcție de prezența sau absența unor obiective, putem vorbi de comunicare
incidentală (fără să existe o intenție precisă), comunicare consumatorie (care se
produce ca o consecință a dorinței subiectului de a exprima o stare afectivă sau
motivațională prin care trece); comunicarea instrumentală (are un scop bine stabilit,
vizând modificarea comportamentului celuilalt); comunicarea-comuniune
(comunicarea însoțită de bucurie, vizează atmosfera emoțională apărută pe parcursul
derulării ei).
În psihologie sunt cercetate mai ales comunicarea verbală și nonverbală.

2
 Comunicarea nonverbală se realizează prin intermediul mijloacelor nonverbale, dintre
care cele mai frecvent studiate fiind:

- comunicarea prin corp se realizează prin aparența fizică, gesturi, expresia feței
(mimica);

- comunicarea prin spațiu și teritoriu; au fost descrise patru tipuri de distanțe ce

reglementează comunicarea, în funcție de respectarea sau încălcarea lor: intimă,
personală, socială sau publică;
- comunicarea prin imagini a apărut în societatea modernă, prin intermediul afișelor,
cinematografiei, televiziunii, fotografiilor.
Dacă luăm în considerare comunicarea nonverbală în ansamblu, putem identifica
următoarele roluri ale acesteia: de transmitere a unor informații; de nuanțare și precizare a
comunicării; de suport în exprimarea și înțelegerea reciprocă dintre oameni. Astfel, se
poate spune că această comunicare accentuează, completează, contrazice, reglează,
repetă, substituie comunicarea verbală.
Comunicarea verbală (limbajul), este specific umană. Conduita verbală implică
activități diverse, cum sunt vorbirea, ascultarea, schimbul de idei, reținerea mesajelor
sonore, reproducerea sau traducerea lor. Problemele cercetate în domeniul limbajului
sunt: perceperea acestuia, înțelegerea discursului, memorarea frazelor și a textelor,
achiziția și producerea limbajului.
Piaget este cel care a adus cea mai importantă contribuție în privința demonstrării
caracterului dobândit al limbajului, pornind de la trei concepte fundamentale:
interacționismul (interacțiunea dintre organism și mediu), constructivismul (organismul
are un rol activ, iar limbajul este elaborat în mod progresiv), echilibrul (organismul
acționează împotriva factorilor perturbatori și reechilibrarea structurilor interne).

12.4. Funcțiile comunicării și limbajului

G. Wackenheim apreciază că funcțiile comunicării și limbajului pot fi descrise în

raport cu individul și cu grupul.

3
 a. în raport cu individul: integrarea individului în mediul său, funcția de dezvăluire și
autodezvăluire; funcția valorizatoare; funcția reglatoare a conduitei altora; funcția
terapeutică;
b. în raport cu grupul: funcția productiv-eficientă, funcția facilitatoare a coeziunii
grupului; funcția de valorizare a grupului; funcția rezolutivă a problemelor grupului