Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Programul de studii universitare de licență: PEDAGOGIA
ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR
Anul de studii:II

Dișciplina:PSIHOLOGIA PERSONALITĂȚII

Tema: CONCEPTUL DE PERSONALITATE

RUSU (ARMĂREA) V. NICOLETA VIOLETA

Data de examen:16-18.06.2020

1
 CONCEPTUL DE PERSONALITATE

Personalitatea umană este o abstracţie psihologică extreme de complexă şi cu

determinări multiple.Este greu de definit in mod exhautist.Există numeroase definitii ale
conceptului de personalitate,numărul acestora depăşind cifra de o sută.
Cele mai multe definitii dezvoltă o integrativă şi dinamică.Personalitatea a fost
definita din perspectiva mai multor orientări şi teorii.Dintre aceste teorii amintim:teoria
biologică,teoria psihanalitică,teoria factorială şi teoria integrativ-dinamică.
 Teoria biologică explică personalitatea prin structura morfologică şi funcţională a
omului cu accent pe experienţa lui timpurie.
 Teoria psihanalitică consideră că structura personalităţii este dterminată de
interacţinea forţelor psihice interioare(a motivelor) cu condiţiile mediului
extern(S.Freud)
 Teoria factorială explică personalitatea prin organizarea interioară şi ierahică a unor
trăsături generale sau factorii de temperament, motivaţionali sau alţi
factori(extraversiune,introversiune,labilitate,anxietate-Cattle Gilford)
 Teoria integrativ-dinamică elaborată de W.Allport,consideră personalitatea ca având
mai multe niveluri şi anume:nivelul refelexelor,deprinederilor, al trăsăturilor
personale şi sinele ca sistem unitar.
R.Linton spune că „orientarea experimentalistă afirmă unicitatea fiecărei persoane,iar cea
socio-culturală explică personalitatea prin asimilarea experienţei sociale şi a culturii”
Deci ,personalitatea”este subiectul uman ca unitate dinamica bio-psiho-socio-
culturală,înzestrată cu funcţii cognitive,axiologice,proiectiv-educative, dinamico-energetice,
afectiv-motivaţionale şi volitiv-caracteriale,pragmatice şi operaţinale de autuorganizare şi
autoreglare manifestate în comportament”(P.P Neveanu)
Alţi autori definesc personalitatea în lumina învăţării sau a situaţiei sistemelor
interpretând-o din punct de vedere cibernetic.
Din cele prezentate obsevăm căci sensul exact care trebuie dat termenului de personalitate
nu este încă stabilit deşi sunt numeroase definiţii, unele dintre ele având unele elemnte
comune. De fapt, principala problemă pe care o ridică definirea personalităţii este una de
delimitare.
Individul şi mediul său constituie o configuraţie dinamică, ale rei părţi sunt atât de
strâns legate şi atât de constant interactive, încât este foarte greu să spunem unde se pot trasa
linii de demarcaţie.
Pentru scopul discuţiei prezente, vom înţelege prin personalitate”agregatul organizat
de procese şi stări psihice aparţinând individului”.Acestă definiţie include elementul comun
majoritaţii definiţiilor,dar exclude numeroase fenomene care au fost incluse in una sau alta
dintre aceste definiţii.Astfel ea înlătură comportamentul explicit care rezultă din acţiunea
acestor procese şi stări , deşi natura şi chiar existenţa lor pot fi deduse numai din acest
comportament. Ea exclude,de asemenea,efectele acestui comportament al individului şi
procesele sale fiziologice.Această din urmă delimitare o să pară prea drastică multor
cercetători ai personalităţii , dar ea are o justificare pragmatică, chiar dacă nu logică.

Se pune întrebarea "Ce este personalitatea?". În opinia lui P.Fraisse istoria

psihologiei, între anumite limite, se confundă cu istoria răspunsurilor la această întrebare

2
fundamentală elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării modalităţilor de
fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană
umană.
G.W.Allport dă propria definiţie în lucrarea sa “Structura şi dezvoltarea personalităţii”
încercând cum spune “ nu să definim obiectul în funcţie de metodele noastre imperfecte”, tot
Allport spuna că personalitatea este “ organizaţia dinamică în
cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său
caracteristic”.
După cum am văzut cele mai multe definiţii prezintă o explicaţie integrativă şi
dinamică,relevând caracterul specific uman , unitar şi sintetic al acesteia,determinarea ei
biologică şi socio-culturală.
Cu toate aceste definiţii date personalităţii în literatura psihopedagogică,s-au
evidenţiat câteva caractristici care într-un mod sintetic,reunesc câteva caracteristici comune
ale acestora:
 Globalitatea:personalitatea unei persoane este constituită din ansamblul de
caracteristici care permit descrierea acelei persoane,idenrificarea ei printre
celelalte.Orice construcţie teoretică validă referitoare la personalitate trebuie să
permită,prin operaţionalizarea conceptelor sale,descrierea conduitelor şi aspectelor
psihofizice care fac din orice fiinţă umană un exemplar unic.
 Coerenţa : majoritatea teoriilor afirmă existenţa unei organizări şi interdependenţe a
elementelor componente ale personalităţii. Postulatul coerenţei este indispensabil în
studiul structurilor personalităţii; personalitatea este un sistem funcţional format din
elemente independente.
 Permanenţa sau stabiliatea temporala:dacă pesonalitatea este un sistem funcţional,în
virtutea coerenţei sale,aceasta generează legi de organizare a căror acţiune este
permanentă.
Aceste trei caracteristici evidenţiază faptul că personalitatea este o structură unitară.
Ca sistem suprastructurat deschis, personalitatea este rezultatul dezvoltării unitare prin
procesul învăţării , a însuşirilor înăscute şi dobândite sub influenţa mediului soco-cultural.
Descriind într-o modalitate asociativă corelaţia între Eu şi personalitate putem afirma
faptul că”Eul individual pendulează mereu între extremele:subiectivitate şi obiectivitate;
el caută să impună aspiraţiile individuale şi sistemul propriu de valori dar, în acelaşi
timp,nu poate ignora necesitatea respectării cerinţelor şi a valorilor societăţii,necesitate
derivată din însăşi statutul social al fiinţei umane”(Rudică,T.1990).
Personalitatea integrază în sine(ca sistem) organismul individual,structurile psihice
umane şi, totodată,relaţiile sociale în care omul este prins ca şi mijloace de care dispune.
Personalitatea este privită pe de altă parte în trei ipostaze:
 Ca subiect pragmatic al acţiunii care transformă lumea şi care tinde să o
stăpânescă.
 Ca subiect epistemic,al cunoaşterii,care ajunge la conştiinţa de sine şi de lume,
întrucât beneficiază de cunoştinţe şi participă la procesul nelimitat de
cunoaştere.
 Ca subiect axiologic care poartă cu sine şi care generează valori.
Personalitatea este unică şi originală.Aceasta întrucât fiecare porneşte de la o zestre
ereditară singulară,străbate o cale(labirint) diferită în câmpul existenţei şi experienţei
sociale ceea ce face ca fiecare om să aibă un mod propriu de a fi, de a gândi şi de a
simţi.
Există totuşi, asemănări care sunt garantate de modelul general-uman de personalitate care
presupune:
 apartenenţa la speţa umană

3
  calitatea de fiinţă socială,de membru al societăţii;
 calitatea de fiinţă conştientă,dotată cu gândire şi voinţă;
 participarea la cultură, dotarea cu valori şi orientarea după aceste valori;
 Potenţialul creativităţii.
Aceste cadre referinţă reprezintă baza conceptuală necesară pentru a intreprinde studiul
ştiinţific al personalităţii.
Ca realitate, personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi individualizează
un om particular. Ea este omul viu concret, empiric, pasional, raţional, deci omul aşa cum
este el resimtit în afara noastră sau în propria noastră fiinţa. Aşadar, nu omul abstract, nu
omul aflat în închipuirea noastră, ci omul de alături de noi, pe care îl întâlnim pe stradă,
acasă, la birou, în metrou. Nu omul interpretat ca 'fiinţă generică", ci omul aşa cum există şi
cum se manifestă în viaţa curentă, cotidiană.
In calitate de concept, personalitatea este "obiectul ultim şi prin urmare cel mai complex al
psihologiei”. El înglobează aproape toată psihologia. Nu există nici o experienţă psihologică,
denumită prin diferite concepte, care să nu fie integrata în conceptul de personalitate. Nu
există nici-o teorie, nici-o concepţie care să nu se raporteze, într-o formă sau alta, la teoria şi
concepţia personalităţii.
Personalitatea ocupă un loc central în psihologie.
Din punct de vedere teoretic, personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru
definirea sensului si valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice. Noţiunile de senzaţie,
percepţie, afectivitate, motivaţie, voinţă etc., n-ar avea aproape nici-o semnificaţie dacă ar fi
interpretate în sine, deci neraportate la personalitate.
Din punct de vedere practic, dat fiind că personalitatea este prima, cea mai complexă şi
adeseori cea mai dramatică realitate umană cu care luăm contact şi pe care urmează s-o
influenţăm, s-o ameliorăm sau s-o schimbăm, personalitatea, reprezintă principalul ghid în
modelarea concretă a omului. Numai cunoscându-i laturile, structura, finalitatea vom putea
selecta şi utiliza cele mai potrivite mijloace, metode, procedee de influenţare educativă.
Accepţiunile conceptului de personalitate
Accepţiunea antropologică.
Personalitatea se formează în decursul vieţii numai ca urmare a acţiunii şi convieţuirii
într-un mediu social, în sistemul relaţiilor sociale. Interacţiunea unităţii primare a individului
cu multitudinea şi varietatea situaţiilor sociale este ceea ce dă naştere personalitatii. Daca la
naştere un copil ar fi izolat de mediul său social el ar rămâne la stadiul de individ. De
asemenea, în cazul unor boli psihice grave, atributul de personalitate se tulbură sau chiar se
anulează, conservându-se în schimb cel de individ, deci de realitate biologică. Pornindu-se de
la aceste constatări, s-a conchis că esenţa omului, deci şi a personalităţii umane, o reprezintă
"ansamblul relaţiilor sociale", evident nu în expresia lor obiectivă, exterioară, ci internalizată.
Este vorba de acele relaţii sociale existenţiale pe care individul le traversează de-a lungul
vieţii sale, le selectează, le transferă în interioritatea sa, le sedimentează şi le 'solidifică" în
sine, transformându-le într-un bun propriu. In aceste condiţii, calitatea perosnalitaţii depinde
de calitatea mediului social, a relaţiilor sociale în care ea se formează, imperfecţiunile şi
slăbiciunile mediului social repercutându-se asupra ei şi ducând la fenomene de înstrăinare
sau de destructurare.
Acceptiunea antropologica implică cel puţin trei limite:
o dacă esenţa este transplantată din exterior, înseamnă că se rupe esenţa de fenomen, se
consideră esenţa în afara fenomenului, ceea ce nu este posibil;
o dacă esenţa este zămislită de societate, înseamnă că determinismul social este dus
până la limita sa extremă, ajungându-se în felul acesta la concepţia puerilă ironizată
de Piaget despre conceperea personalităţii ca "o ladă goală pe care o umple societatea'

4
 o dacă individul este conceput doar ca purtător al esenţei, aceasta l-ar condamna la
pasivitate, la resemnare în faţa unei esenţe care îi este străină, chiar impusă.

Accepţiunea psihologică. Personalitatea apare ca fiind un "ansamblu" de "condiţii

interne". Această accepţiune ridică cel puţin trei întrebări:
care este originea acestor "condiţii interne"? care este natura lor? ce rol îndeplinesc ele?
La prima întrebare este relativ uşor să răspundem dacă invocăm un principiu stabilit
cu mulţi ani în urmă de Rubinstein, şi anume: "cauzele externe acţionează prin intermediul
condiţiilor interne, iar acestea din urmă nu sunt altceva decât interiorizări ale primelor".
Natura conditiilor interne pe care le avem în vedere în definirea personalităţii este
psihologică, subiectivă. Ele se referă la aspecte intelective, afective, motivaţionale,
energizoare, aptitudinale şi atitudinale. Pentru a le diferenţia de condiţiile interne ce pot avea
şi altă natură decât cea psihică, subiectivă este mai indicat să folosim noţiunea de însuşiri
psihice pentru determinarea lor. Insuşirile psihice sunt formaţiuni psihice sintetice,
integratoare, care provin din sfera procesualităţii psihice ca urmare a unui proces de
sintetizare şi generalizare a particularităţilor dominante ale proceselor psihice, distingându-se
de acestea din urmă printr-o serie de note specifice. Printre acestea enumerăm:
1. dispun de o relativă stabilitate;
2. sunt generalizate, adică se manifestă în cele mai diverse situaţii;
3.sunt esenţiale, vizează aspectele cele mai importante ale manifestării omului;
4.dispun de o relativă plasticitate,
Condiţiile interne îndeplinesc un rol de mediere, de filtrare a solicitărilor care vin spre
organism din exterior.
Accepţiunea axiologică
În decursul existenţei sale, omul asimilează nu doar experienţa de cunoaştere şi pe
cea practică, elaborată social-economic, ci şi sistemul de valori materiale şi spirituale, el
asimilează semnificaţia existenţei şi activităţii umane în general, criteriile şi procedeele de
apreciere-valorizare-alegere şi fixare a lor ca mecanisme fundamentale de reglare a conduitei
umane. Prin asimilarea tuturor acestor aspecte, personalitatea umană capătă o importantă
dimensiune axiologică, valorică.
Valoarea personalităţii provine însă nu doar în urma procesului de internalizare, ci şi din
organizarea şi ierarhizarea propriilor sale structuri psihologice, fapt care o individualizează
pregnant şi o deosebeşte de cea a semenilor. Aşadar, în decursul existenţei la personalitate se
ataşează o notă de valoare, chiar produsele sale fiind valorizate. La un moment dat, omul face
saltul din stadiul de "consumator" de valori în cel de "producător de valori".
Putem conchide că accepţiunea axiologică a personalităţii are în vedere omul valorizat
(intelectual, moral, social), deci omul ca valoare.
Trăsăturile personalitatii
H Pieron defineşte personalitatea ca fiind”organizarea dinamică a aspectelor cognitive,
afective creative fiziologice şi morfologice ale individului.”
Trăsăturile de bază ale personalităţii sunt: aptitudinile,temperamentul ,caracterul.
 Aptitudinile reprezintă particularităţi individuale ale oamenilor care se constituie ca o
condiţie a realizării unor activităţii la un nivel superior.Aptitudinile sunt ereditare,fie
se dezvoltă în cursul unei activităţii ăn funcţie de mediu şi educaţie.O formă
superioară de manifestare a aptitudinilor este talentul.Talentul se defineşte ca
ansamblul dispoziţiilor funcţionale,eeditare şi a sistemelor operaţionale dobândite ce
mijloceşte performanţe deosebite şi relizări originale în activitate(P.Neveanu ,1979).
Forma ce mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor este geniul.

5
 Tiupuri de aptitudini: generale(memoria,spiritul de observaţie
,atenţia,inteligenţa),speciale(aptitudini tehnice,psihomotorii,senzoriale,speciale,de
conducere şi de organizare).
 Temperamentul-forma de manifestare a personalităţii sub aspectul energiei, rapidităţii
regularităţii şi intensităţii proceselor psihice.Este latura dinamică a personalităţii cu
influenţă asupra caracterului. Sunt patru tipuri de temperamente
:sagvinic,flegmatic,melancolic şi coleric.
 Caracterul-reprezintă motivele şi scopurile acţiunilor omului faţă de muncă şi
societate sau faţă de sine însuşi.
G.Allport clasifică trăsăturile de caracter în: trăsaturi cardinale,trăsături centrale sau
principale, trăsături secundare.
După cum am văzut definiţiile date personalităţii sunt extrem de numeroase şi chiar
contradictorii. Totuşi, la o analiză mai atentă a lor pot fi desprinse o serie de elemente
comune pe care le conţin, întreprinzând o analiză comparativă a mai multor definiţii
formulate cu privire la personalitate, Allport a stabilit trei tipuri mai semnificative: definiţii
prin efect extern, prin structură externă şi pozitiviste.
Definiţii prin efect extern. Acestea iau în considerare în definirea personalităţii două
aspecte: modul de manifestare a personalităţii în afară, în exterior; efectele pe care aceasta le
produce în compor-tamentul altor oameni. Când spunem despre cineva că "are" sau "nu are"
personalitate avem în vedere, pe de o parte, cum se manifestă persoana respectivă în exterior,
iar pe de altă parte, ne gândim la modificările pe care ea le produce în comportamentul
semenilor. Cu cât aceste efecte externe sunt mai mari, cu atât se consideră că personalitatea
insului respectiv este mai puternică. Allport dă şi câteva exemple de asemenea definiţii:
"personalitatea este suma totală a efectului produs de un individ asupra societăţii”.
Definiţiile, prin efect extern stabilesc o relaţie de cauzalitate între calitatea personalităţii şi
capacitatea ei de influenţare şi modificare a conduitei altora.
Definiţii prin structură internă. Allport : 'Personalitatea este organizarea dinamică în
cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gândirea şi comportamentul său
caracteristic'.
Definirea personalităţii prin structura internă are avantajul surprinderii şi redării conţinutului
personalitatii , a elementelor componente şi mai ales a relaţiilor dintre acestea. Ea pacătuieste,
insă, prin neputinţa de a explica geneza, formarea personalitaţii, adică tocmai modul de
apariţie a structurilor interne.
Definiţii pozitiviste. Allport: “personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvată a
comportamentului unei persoane în toate detaliile sale, pe care omul de ştiinţă o poate da la
un moment dat" Asemenea definiţii, introduc personalitatea pe calea cercetării obiective,
riguroase pozitiviste. Eroarea lor constă însă în faptul că definesc obiectul în funcţie de
metodele utilizate.

Concluzii
Personalitatea poate fi abordata din perspective si din directii variate. Exista
numeroase teorii ale personalitatii, dintre care amintim: biologista, experimentalista,
psihometrica si socio-culturala si antropologica.
Necesitatea abordarii experimentaliste a personalitatii a fost formulata de Stanford (1963)
astfel: "Studiul personalitatii este studiul modului în care oamenii difera pe un registru foarte

6
întins în ceea ce au învatat: fiecare persoana deci este unica.dar toti au învatat în concordanta
cu aceleasi legi generale." Au fost abordate îndeosebi procesele de învatare, procesele
perceptiei si procesele de cunoastere superioare.
Personalitatea se formează în decursul vieţii numai ca urmare a acţiunii şi convieţuirii
într-un mediu social, în sistemul relaţiilor sociale. Interacţiunea unităţii primare a individului
cu multitudinea şi varietatea situaţiilor sociale este ceea ce dă naştere personalitatii. Daca la
naştere un copil ar fi izolat de mediul său social el ar rămâne la stadiul de individ. De
asemenea, în cazul unor boli psihice grave, atributul de personalitate se tulbură sau chiar se
anulează, conservându-se în schimb cel de individ, deci de realitate biologică. Pornindu-se de
la aceste constatări, s-a conchis că esenţa omului, deci şi a personalităţii umane, o reprezintă
"ansamblul relaţiilor sociale", evident nu în expresia lor obiectivă, exterioară, ci internalizată.
Este vorba de acele relaţii sociale existenţiale pe care individul le traversează de-a lungul
vieţii sale, le selectează, le transferă în interioritatea sa, le sedimentează şi le 'solidifică" în
sine, transformându-le într-un bun propriu. In aceste condiţii, calitatea perosnalitaţii depinde
de calitatea mediului social, a relaţiilor sociale în care ea se formează, imperfecţiunile şi
slăbiciunile mediului social repercutându-se asupra ei şi ducând la fenomene de înstrăinare
sau de destructurare.
Fiecare persoană este unică, nu sunt mai multe personae care să aibă aceiaşi
personalitate,deoarece fiecare persoană are caracterul său,temperamental şi aptitudinile
sale.Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural care se constituie în condiţiile
existenţei şi activităţii din primele etape ale dezvoltării sociale.
Specificul uman aparţine biologicului, pentru că este programat prinereditate.
Omul dispune de un potenţial native care este realizat treptat şi valorificat prin socializare. In
calitate de concept, personalitatea este "obiectul ultim şi prin urmare cel mai complex al
psihologiei”. El înglobează aproape toată psihologia. Nu există nici o experienţă psihologică,
denumită prin diferite concepte, care să nu fie integrata în conceptul de personalitate. Nu
există nici-o teorie, nici-o concepţie care să nu se raporteze, într-o formă sau alta, la teoria şi
concepţia personalităţii.
Personalitatea ocupă un loc central în psihologie.
Din punct de vedere teoretic, personalitatea este cadrul de referinţă fundamental
pentru definirea sensului si valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice. Noţiunile de
senzaţie, percepţie, afectivitate, motivaţie, voinţă etc., n-ar avea aproape nici-o semnificaţie
dacă ar fi interpretate în sine, deci neraportate la personalitate.
Din punct de vedere practic, dat fiind că personalitatea este prima, cea mai complexă
şi adeseori cea mai dramatică realitate umană cu care luăm contact şi pe care urmează s-o
influenţăm, s-o ameliorăm sau s-o schimbăm, personalitatea, reprezintă principalul ghid în
modelarea concretă a omului. Numai cunoscându-i laturile, structura, finalitatea vom putea
selecta şi utiliza cele mai potrivite mijloace, metode, procedee de influenţare educativă.

7
 BIBLIOGRAFIE
 Petroi Anca,Aurelia Marşieu”Fundamente pedagogice şi curriculare” Ed
Universităţii“Aurel Vlaicu” Arad, 2005
 Mărcuş Stroe, Moţescu Maria”Cunoaşterea personalităţii” Ed.Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 1998.
 Alina Roman,Tiberiu Dughi”Elemente de psihologia educaţiei”Ed Universităţii
“Aurel Valicu” Arad, 2007
 Alina Roman,Tiberiu Dughi”Dimensiuni psihologice ale invăţării” Ed Universităţii
“Aurel Vlaicu”Arad ,2008
 www.scribtube.com
 www.cloptel.ro
 Braica Loredana,Lucare de portofoliu”Dezvoltarea personalităţii” ,Arad 2008