Sunteți pe pagina 1din 9

Motivaţia – factor determinant al carierei

În dezvoltarea carierei un rol central îl ocupă motivaţia, fiind cheia înţelegerii şi explicării

diferitelor fenomene şi procese psihice, individuale sau de grup. Valoarea motivaţiei este

deosebită, având în vedere că alături de aptitudini - în sens larg - condiţionează performanţa

(randamentul) în orice domeniu de activitate. Cercetările efectuate demonstrează existenţa unor

diferenţe frapante între persoane cu aptitudini echivalente, dar cu motivaţii inegale. Pe baza unor

astfel de cercetări s-a stabilit şi s-a verificat, de nenumărate ori, faptul că performanţa

(randamentul) este funcţie multiplicativă de abilitaţi şi motivaţie.

Relaţia calitativă dintre abilităţi, motivaţie şi performanţă 1 va fi şi mai bine înţeleasă cu

următoarele precizări:

va fi şi mai bine înţeleasă cu următoarele precizări: Fig. 2 – Curba performanţelor unitare •

Fig. 2 – Curba performanţelor unitare

• făcând abstracţie de motivaţie, performanţa creşte odată cu abilitatea (curba

performanţelor unitare - vezi fig. 2);

• în mod real însă, nici o activitate nu este nemotivată, ceea ce înseamnă că în curba

performanţei se va reflecta întotdeauna tipul şi mărimea motivaţiei: o motivaţie puternică

duce la o creştere puternică a curbei performanţei, în timp ce o motivaţie negativă (sau lipsa

de motivaţie) duce la o continuă scădere a nivelului de performanţă (vezi fig. 3).

1 Prin performantă se înţelege, în general, nivelul de îndeplinire a unei activităţi, sarcini etc.; are şi sensul de randament.

1. motivaţie puternic pozitivă, abilitate crescută; 2. motivaţie slabă, abilitate crescută; 3. motivaţie puternic

1. motivaţie puternic pozitivă, abilitate crescută;

2. motivaţie slabă, abilitate crescută;

3. motivaţie puternic negativă, abilitate crescută.

Fig. 3 – Relaţia calitativă dintre motivaţie, abilitate şi performanţă

Putem defini deci motivaţia ca „model subiectiv al cauzalităţii obiective (sociale),

cauzalitate reprodusă psihic, acumulată în timp, transformată şi transferată prin învăţare

şi educaţie în achiziţie internă a persoanei” (Golu, 1971, p. 363-374).

Motivaţia are o structură complexă, alcătuind de fapt un sistem motivaţional, ale cărui

componente principale vor fi analizate în continuare.

2.1. Trebuinţele

2.1.1. Definiţie şi clasificare

Trebuinţele sunt forme simple ale motivaţiei, stând la baza acesteia; sunt sursele primare

ale acţiunii. Trebuinţa se naşte în urma unui dezechilibru în funcţionarea persoanei, dezechilibru

ce poate fi de natură biologică, cognitivă, afectivă, socială etc. Trebuinţa este necesitate sau

cerinţă intensă care declanşează orice tip de comportament şi îl orientează spre obiectul

(fenomenul, activitatea) apt sa o satisfacă. Obiectele (fenomenele, activitatea) către care este

orientat comportamentul au o valenţă pozitivă sau negativă, după cum satisfac sau nu

trebuinţele.

Cel mai utilizat criteriu de clasificare a trebuinţelor - după conţinut (sau modul în care se

satisfac):

a)

trebuinţe naturale (organice):

foame;

sete;

b)

trebuinţe materiale:

de locuinţă,

de îmbrăcăminte,

de obiecte şi instrumente,

c)

trebuinţe superioare (spirituale, sociale, culturale):

de a munci,

de a crea,

de a comunica,

de a cunoaşte,

de a explora,

de a obţine performanţe,

de activitate creatoare (formă complexa),

de participare la viaţa colectivă,

de apreciere socială etc.

2.1.2. Ciclul funcţional al trebuinţelor Dacă trebuinţele apar în urma unui anumit dezechilibru, atunci restabilirea într-o formă sau alta a echilibrului face ca trebuinţele respective să se stingă sau să devină latente, de unde şi existenţa unui anumit ciclu funcţional al acestora (vezi fig. 4).

Fig. 4 – Ciclul funcţional al trebuinţelor O trebuinţă aflată în stare latentă, odată atins

Fig. 4 – Ciclul funcţional al trebuinţelor O trebuinţă aflată în stare latentă, odată atins un anumit grad de intensitate, se activează şi declanşează o acţiune direcţionată, soldată cu un anumit rezultat. Dacă rezultatul este o reuşită se produce o stare de satisfacţie, trebuinţa se anulează şi trece în stare latentă. Dacă rezultatul este un eşec fie se reia acţiunea, fie apar stările de frustraţie.

2.1.3. Piramida trebuinţelor (Maslow) În caracterizarea generală a sistemului motivaţional arătăm că diferitele motive (forme ale motivaţiei) pot fuziona, formând structuri specifice în cadrul sistemului motivaţional general al persoanei. Astfel, trebuinţele fuzionează într-o structură specifică, cunoscută sub numele de modelul piramidal al trebuinţelor, model elaborat de A. Maslow (fig. 5). Analiza acestei structuri ne oferă date relevante referitoare la semnificaţia, dinamica şi metamorfoza trebuinţelor, precum şi la modul în care poate acţiona managerul pentru satisfacerea lor în interiorul organizaţiei.

Fig. 5 - Modelul piramida] al trebuinţelor (Maslow) Interpretarea psihologică a piramidei trebuinţelor este

Fig. 5 - Modelul piramida] al trebuinţelor (Maslow) Interpretarea psihologică a piramidei trebuinţelor este următoarea:

a) o trebuinţă este cu atât mai importantă ca motiv cu cât este mai continuu satisfăcută;

b) o trebuinţă nu apare ca motiv decât dacă trebuinţe mai puternice, aparţinând unor

nivele inferioare, au fost satisfăcute anterior;

c) o trebuinţă satisfăcută încetează să mai motiveze persoana;

d) nu putem fi motivaţi în acelaşi timp de trebuinţa aparţinând tuturor nivelelor;

e) la început trebuie puse lucrurile mai urgente (cele biologice) şi apoi cele mai

complexe (cele sociale). Aceste legităţi motivaţionale au o deosebită valoare practică pentru manager, ştiut fiind faptul că, principial, cu cât o persoană este motivată de trebuinţe aparţinând unor nivele mai ridicate, cu atât randamentul acesteia este mai mare, creşte satisfăcea sa în activitate etc. La nivel organizaţional scad absenteismul şi fluctuaţia forţei de muncă, se reduce numărul de conflicte ş.a.

Se ajunge astfel la următorul ciclu motivaţional: motivaţie ----> satisfacţie(1) ---->

performanţă ----> satisfacţie(2) ----> motivaţie

(vezi fig. 6).

----> performanţă ----> satisfacţie(2) ----> motivaţie (vezi fig. 6). Fig. 6 - Ciclu motivaţional

Fig. 6 - Ciclu motivaţional

Satisfacerea trebuinţelor contribuie la realizarea unor performanţe ridicate; obţinerea unor performanţe ridicate, a rezultatelor bune în activitate duce la un alt tip de satisfacţie, cea a muncii împlinite şi care constituie la rândul său un important factor motivator, asupra căruia vom mai reveni ciclul se închide, dar pe o altă treapta, in realitate având de-a. face cu o spirală ascendentă. Managerii, profesorii, toţi cei care conduc oameni trebuie să reţină faptul că există o relaţie directă şi pozitivă între performanţa (rezultatele obţinute) într-o funcţie, activitate şi satisfacţia în această funcţie, adică una o acompaniază pe cealaltă într-o relaţie unu - la - unu. Este imposibil pentru o persoană să atingă performanţe înalte într-o funcţie care este incompatibilă cu nevoile sale expresive, de afirmare, de realizare, dar este foarte posibil pentru o persoană să aibă performanţe scăzute atunci când obţine un grad scăzut de satisfacţie. Se ridică astfel doua probleme; prima dintre ele priveşte relaţia dintre activitatea/funcţia încredinţată şi calităţile personale (aptitudini, interese, pasiuni etc.) problemă rezolvabilă prin măsurile ştiinţifice de orientare profesionale. A doua problemă, considerând-o rezolvată pe prima, priveşte raportul dintre stimulentele materiale şi cefe morale (reamintim că prin stimulent înţelegem o serie de stimuli adresaţi unora sau altora dintre trebuinţe).

2.2. Interesele Formă complexă a motivaţiei, interesul consta în coincidenţa dintre motiv şi scop, realizată în planul cunoaşterii. În acest sens, interesul este o relaţie selectivă, preferenţială şi

durabilă. Interesul duce la creşterea performanţelor unei persoane, fără a mări, dincolo de anumite limite, efortul depus. O particularitate a interesului - ca formă a motivaţiei intrinseci - este aceea că odată satisfăcut el nu se stinge; dimpotrivă, prin satisfacere, valoarea motivaţională a interesului creşte. Prezentăm în continuare câteva procedee prin care se pot forma şi dezvolta unele interese ale subalternilor în cadrul activităţilor de formare profesională:

1. relevarea, în cadrul procesului de instruire, a importanţei conţinutului cunoştinţelor

respective pentru activitatea corespunzătoare funcţiei pentru care se pregăteşte cel în cauză;

predau;

3. exigenţă şi autoexigenţă manifestate în cadrul procesului de instruire;

4. sistematizarea, comparaţia cu domenii familiare celor ce instruiesc şi legarea acestor

cunoştinţe de cunoştinţele anterioare;

5. satisfacerea unor interes temporare (rezolvarea unor sarcini, folosirea unor mijloace

de instruire cu valoarea afectivă etc.).

6.

diferite metode suplimentare de motivare (stimulente materiale şi morale).

2.3.

Înclinaţiile

Şi înclinaţia este o formă complexă a motivaţie şi constă în coincidenţa dintre motiv şi scop realizată în planul acţiunii practice; este strâns legată de interes. Înclinaţiile nu sunt înnăscute, ci sunt funcţie de întreaga experienţă anterioară a unei persoane (nivel de instruire, ocupaţie ş.a.). În procesele de formare şi perfecţionare profesională dezvoltate în organizaţii (subsumate

managementului resurselor umane), înclinaţiile specifice activităţii se pot consolida prin:

1. demonstrarea valorii practice a cunoştinţelor transmise;

2. stabilirea şi formularea succesivă a unor sarcini precise de activitate pentru cei care se instruiesc (rezolvări, observări, analize, lucru la material);

3. întărirea comportamentelor eficiente (confirmarea execuţiilor corecte);

4. folosirea cu discernământ a competiţiei între cei ce instruiesc pentru atingerea standardelor cantitative şi calitative într-o activitate;

5. varierea procedeelor de acţiune;

6. formarea unui set cât mai cuprinzător de deprinderi şi priceperi;

7. aprecierile adresate cursanţilor vor fi nuanţate şi nu exprimate în termeni extremi („bun” sau „rău”, „corect” sau „incorect”).

2.4. Nivelul de aspiraţie

Nivelul de aspiraţie constituie o situaţie motivaţională complexă. Subsumează o gamă foarte largă de fenomene şi fapte psihice: dorinţe, interese, trebuinţe, speranţe, aşteptări, scopuri etc., toate acestea exprimând un specific motivaţional aparte al conduitei omului - stimularea lui în direcţia perspectivei viitoare, deplasarea lui de la un anumit nivel cantitativ sau calitativ de

activitate la altul. Are o deosebită valoare practică, fiind implicat peste tot în viitorul profesional, moral şi social al individului. În mod strict, prin nivel de aspiraţie se înţelege nivelul performanţei viitoare, într-o sarcină (activitate) obişnuită (cunoscută), pe care persoana încearcă să o atingă explicit, cunoscând nivelul performanţei anterioare în această sarcină. Dacă nivelul de aspiraţie reprezintă ceea ce-şi propune să obţină persoana respectivă în activitatea pe care o va desfăşura, nivelul de realizare reprezintă ceea ce ea va realiza efectiv; nivelul de realizare se stabileşte după execuţie, măsurând performanţa concret realizată. O secvenţă aspiraţională tipică se desfăşoară în timp, astfel: persoana îşi stabileşte nivelul de aspiraţie --> se realizează noua performanţă --> raportul dintre nivelul de aspiraţie şi cel de realizare duce la apariţia sentimentului de succes sau eşec --> ne stabileşte un nou nivel de aspiraţie (scopuri noi) - etc. (vezi fig. 7).

nou nivel de aspiraţie (scopuri noi) - etc. (vezi fig. 7). Fig. 7 - Situaţie (secvenţă)

Fig. 7 - Situaţie (secvenţă) aspiraţională

Nivelul de aspiraţie se măsoară concret prin scopul propus al acţiunii; aceasta

constituie deci criteriul său. Constituirea de scopuri (nivelele de aspiraţie) ridicate şi coerente la subalterni se face ţinând cont însă de o serie de condiţii psihologice:

1. în primul rând este foarte important ca scopul, într-o activitate, să fie precis determinat şi conştientizat. Conştiinţa scopului şi angajarea în realizarea acestuia reprezintă un factor de ridicare a performanţei.

2. scopurile să fie realiste, în raport cu posibilităţile individului, experienţa lor anterioară, factorii lor de personalitate.

încadrat individul

4. În realizarea/îndeplinirea unui anumit scop o importanţă mare o au normele de grup care „pot presa” în direcţia îndeplinirii scopului respectiv, după cum, uneori, este posibil ca microgrupul sa obstrucţioneze activitatea respectivă;

5. şi relaţiile intergrupuri influenţează asupra îndeplinirii unei anumite sarcini. Dacă grupul luat ca etalon, la care se raportează propriului grop, are rezultate inferioare, atunci scade şi performanţa propriului grup, implicit şi performanţa individuală

6. din dinamica nivelului de aspiraţii prezentată mai sus rezultă importanţa îndeplinirii

scopurilor, funcţie de care se fixează un nou nivel de aspiraţie. Pe baza cunoaşterii posibilităţilor proprii cadrele didactice trebuie să se motiveze corespunzător: evaluând corect relaţia dintre posibilităţi şi solicitări, un optim motivaţional se realizează printr-o mobilizare anticipativii proporţionala în cazul sarcinilor de nivel mediu, printr-o relativă supramotivare în cazul sarcinilor uşoare şi printr-o relativă submotivare în faţa sarcinilor dificile .