PLAN DE LECŢIE

LA MANAGEMENTUL PRODUCŢIEI INDUSTRIALE

Tema 1 ÎNTREPRINDEREA ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

Şedinţa 3 STRUCTURA PROCESULUI DE PRODUCŢIE

Analiza practicii tradiţionale privind organizarea şi conducerea întreprinderilor industriale,

prin prisma teoriei sistemelor, evidenţiază orientarea factorilor de conducere, atât din domeniul
proiectării, cât şi din cel al exploatării sistemelor industriale, spre abordarea cu precădere a
anumitor subsisteme. Ca urmare, o serie de elemente, cum ar fi: construcţiile, instalaţiile, utilajele
tehnologice, de transport şi de depozitare beneficiază de metode, date statistice şi soluţii de
rezolvare verificare într-o practică îndelungată. Alte subsisteme, care presupun însă integrarea, în
cadrul unor activităţi esenţiale pentru funcţionalitatea sistemului, a elementelor sale de bază: forţa
de muncă, mijloacele de muncă şi obiectele muncii, nu se studiază într-o concepţie unitară şi nu au
extinderea şi gradul de aprofundare necesar. Unul din conceptele de bază caracteristic domeniului
proiectării şi exploatării sistemelor industriale este cel de proces de producţie.
Procesul de producţie este definit ca totalitatea activităţilor desfăşurate cu ajutorul
mijloacelor de muncă şi a proceselor naturale care au loc în legătură cu transformarea organizată,
condusă şi realizată de oameni, a obiectelor muncii în produse finite (servicii) necesare societăţii. În
orice ramură industrială, procesul de producţie reprezintă unitatea organică a două laturi şi anume:
procesul tehnologic şi procesul de muncă.
Procesul tehnologic reprezintă transformarea directă, cantitativă şi calitativă a obiectelor
muncii, prin modificarea formelor, dimensiunilor, compoziţiei chimice sau structurii interne şi
dispoziţiei spaţiale a acestora. Procesul tehnologic este una din laturile principale ale procesului de
producţie care determină cerinţa obiectivă a dependenţei formelor şi metodelor de organizare în
spaţiu şi timp de conţinutul şi caracteristica tipologică a procesului de producţie.
Procesul de muncă reprezintă activitatea executantului în sfera producţiei industriale sau
îndeplinirea unei funcţii în sfera neproductivă. Deşi procesul de muncă este dependent, în ceea ce
priveşte conţinutul şi structura activităţilor, de procesul tehnologic şi mijloacele de muncă, el are
însă rolul primordial în desfăşurarea procesului de producţie.
Abordarea sistemică a procesului de producţie, ca obiect al investigaţiei ştiinţifice în
domeniul organizării, implică caracterizarea sa nu numai sub aspect tehnico-material, ci şi
economico-social. Sub aspect tehnico-material, procesele de producţie, ce au loc în diferite ramuri
industriale, se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice determinate de: gradul de
eterogenitate al destinaţiei economice a produselor (serviciilor) realizate, complexitatea constructivă
şi tehnologică a produselor (serviciilor); dispersia în spaţiu a procesului tehnologic şi a parcului de
utilaje; gradul de continuitate al desfăşurării în timp a procesului de producţie; stabilitatea în timp a
factorilor procesului de producţie.
Trăsăturile specifice ale fabricaţiei în fiecare ramură industrială (v. Tabelul 6.1) determină
o anumită complexitate a structurii procesului de producţie, ceea ce se reflectă direct în efortul de
organizare la care acesta este supus.

NECLASIFICAT

1 din 5

DOCUMENT DE ÎNVĂŢĂMÂNT
 O analiză de fond a structurii procesului de producţie relevă că acesta este alcătui dintr-o
serie de procese parţiale de fabricaţie, care se găsesc unele faţă de altele în anumite relaţii de
interdependenţă. De aceea, descompunerea conform principiilor analizei sistemice, a procesului de
producţie global în elementele sale componente şi clasificarea acestora în raport cu diferite criterii
reprezintă o premisă de bază a organizării ştiinţifice a producţiei.
Criterii de clasificare a proceselor de producţie
Unul dintre cele mai importante criterii de clasificare a proceselor de producţie îl constituie
gradul de participare al diferitelor procese parţiale de fabricaţie la realizarea produselor finite
(serviciilor). În raport cu acest criteriu, deosebim: procese de bază; procese auxiliare; procese de
servire; procese anexe.
Procesele de bază reprezintă acea parte din procesele de fabricaţie în cadrul cărora are loc
direct şi nemijlocit transformarea obiectelor muncii în produse finite (servicii). La rândul lor,
procesele de bază se împart pe stadii de fabricaţie. În industria construcţiilor de maşini, spre
exemplu, procesele de bază se grupează în raport cu stadiul de fabricaţie după cum urmează:
a) procese primare (turnare, forjare, trasare-debitare, tratamente termice);
b) procese de prelucrări mecanice (strunjire, frezare, găurire, alezare, rabotare, rectificare
ş.a.);
c) procese de asamblare-finisare (montaj) final, probe, rodaj, de protecţie şi finisare ş.a.).
Procesele auxiliare reprezintă partea din procesele parţiale de fabricaţie care participă
indirect la realizarea produselor finite (serviciilor) prin crearea condiţiilor materiale necesare
desfăşurării normale a proceselor de bază. Procesele auxiliare includ: procesele de reparaţii, de
confecţionare a S.D.V.-urilor, de ascuţire a sculelor, producerea diferitelor forme de energie
utilizată în producţie.
Procesele de servire reprezintă partea din procesele parţiale de fabricaţie care participă
indirect la realizarea produselor finite (serviciilor) prin crearea condiţiilor organizatorice necesare
desfăşurării normale a proceselor de bază şi proceselor auxiliare. Procesele de servire includ:
procese de transport intern, de gospodărire a depozitelor, de distribuţie a diferitelor forme de
energie.
Procesele anexe reprezintă partea din procesele parţiale, cu caracter colatereal, care
contribuie la valorificarea resurselor reziduale. Procesele anexe includ: procesele de confecţionare a
ambalajelor, valorificarea deşeurilor, împachetarea aşchiilor, regenerarea uleiurilor, emulsiilor etc.
Un alt criteriu de clasificare a proceselor de producţie îl constituie intervenţia executantului
în efectuarea proceselor de producţie. În raport cu acest criteriu deosebim:
- procese manuale: în care acţiunea asupra obiectelor muncii se realizează cu ajutorul unor
unele simple, de exemplu: pilirea, răzuirea, asamblarea, transportul etc., folosindu-se numai energia
executantului;
- procese manual-mecanice: în care acţiunea asupra obiectelor muncii se realizează
folosindu-se simultan atât energia executantului, cât şi energia exterioară a unor mijloace mecanice,
de exemplu: prelucrarea la maşini-unelte cu avans manual;
- procese mecanice: în care acţiunea asupra obiectelor muncii se efectuează direct de către
mecanisme acţionate de o sursă de energie exterioară, executantului revenindu-i sarcina de a porni,
supraveghea, regla, alimenta şi opri mecanismele respective; de exemplu: procesele care se
desfăşoară la toate maşinile cu avans automat;
- procese de aparatură: în care acţiunea asupra obiectelor muncii se realizează cu ajutorul
unor instalaţii, aparate cu caracter special, de exemplu: tratamentul termic cu ajutorul curenţilor de

NECLASIFICAT

2 din 5

DOCUMENT DE ÎNVĂŢĂMÂNT
înaltă frecvenţă, prelucrarea electrochimică, prelucrarea electrochimică, prelucrarea prin
electroeroziune etc.;
- procese automate: în care acţiunea asupra obiectelor muncii se efectuează fără intervenţia
directă a executantului, acestuia revenindu-i sarcina de supraveghere, de exemplu, a proceselor care
se realizează la liniile automate.
Tabelul 1. Particularităţile procesului de producţie în principalele ramuri industriale

producţietimp procesului dedesfăşurării încontinuitate alGradul de

produseloreconomice adestinaţieieterogenitate alGradul de

produselortehnologică aconstructivă şiComplexitatea

tehnologicprocesuluispaţiu aDispersia în

productivitimp a factorilorStabilitatea în
Factorii ce
condiţionează
procesul de
producţie
Ramuri
industriale
principale

Caracter Caracter Dispersie mare în

Industria Caracter
deosebit de deosebit de spaţiu a unor Caracter
construcţiilor deosebit
eterogen complex şi utilaje mici şi discontinuu
de maşini de dinamic
discret al produselor mijlocii
Caracter Complexitate
relativ constructivă
Industria chimică Concentrat în
omogen mică, tehnologică
instalaţii de mare
ridicată Caracter Medie
capacitate de
Complexitate continuu
Caracter producţie
constructivă
Industria metalurgică relativ
medie, tehnologică
omogen
ridicată
Industria prelucrării Dispersie mare în Caracter
Caracter Caracter discret Caracter
lemnului şi mobilei spaţiu dinamic
eterogen şi complexitate discontinuu
Industria confecţiilor, Dispersie în spaţiu Medie
mediu medie
a încălţămintei relativ redusă
Concentrator în
Industria energiei Caracter Complexitate instalaţii de mare Caracter Medie
electrice şi termice omogen mică capacitate de continuu
producţie
Acest criteriu de clasificare prezintă o importanţă deosebită în proiectarea sistemelor de
organizare, deoarece gradul de intervenţie al executantului în procesul de producţie se reflectă direct

NECLASIFICAT

3 din 5

DOCUMENT DE ÎNVĂŢĂMÂNT
în structura celor două laturi ale sale, procesul tehnologic şi procesul de muncă. Astfel, în cazul
proceselor de producţie predominant manuale şi manual-mecanice, ponderea procesului tehnologic
este redusă, iar când gradul de mecanizare este mare sau automatizat, ponderea laturii procesului de
muncă este mică, reducându-se considerabil în cazul proceselor automate până la limita în care
intervenţia executantului se rezumă la simpla apăsare pe un buton pentru pornirea (oprirea) liniei
automate şi supravegherea funcţionării acesteia.
În mod corespunzător, aceste ponderi influenţează sensibil managementul sistemului
industrial, în sensul că, pentru întreprinderile cu procese de producţie predominant manuale sau
manual-mecanice, cu toate eforturile proiectanţilor de sistem, stabilirea parametrilor de funcţionare
în timp, a nivelelor de performanţă şi a altor indicatori de stare se face în mod dificil, cu un grad
ridicat de probabilitate, fapt ce face posibilă apariţia a numeroase perturbaţii (stare entropică
ridicată). Spre deosebire de acestea, pentru întreprinderile cu procese de producţie mecanizate şi
automatizate se creează posibilitatea integrării formelor de organizare şi a metodelor de
management în însăşi structura funcţională a sistemului, fapt ce asigură controlul şi coordonarea în
condiţii de eficienţă substanţial mărite.
Structura procesului de producţie
Din punctul de vedere al realizării tehnologice şi al muncii, procesele de producţie parţiale
se împart în operaţii.
Operaţia reprezintă partea procesului de producţie de cărei efectuare răspunde un
executant, pe un anumit loc de muncă, prevăzut cu anumite utilaje şi unele de muncă, acţionând
asupra unor anumite obiecte sau grupe de obiecte ale muncii în cadrul aceleiaşi tehnologii.
Lucrările care se efectuează în cadrul unei operaţii depind de stadiul în care se găseşte
transformarea obiectului muncii, precum şi de sistemul de producţie (individual, de serie, de masă).
Astfel, în cazul stadiului de prelucrări primare (turnare, forjare), lucrările specifice din care sunt
constituite operaţiile sunt: preparare a amestecurilor de formare, miezuire, turnare, dezbatere,
sablare (la turnare) sau debitare, îndreptare, încălzirea materialului, forjare liberă, matriţare,
debavurare (la forjare). În stadiul de prelucrări mecanice sau de asamblare, lucrările din care sunt
constituite operaţiile sunt: centrare, retezare, strunjire de degroşare, strunjire de finisare (la
prelucrări mecanice) sau asamblare parţială, asamblare finală, probe tehnologice, rodaj, finisare,
ambalare (la montaj).
Diferenţierea procesului de producţie pe stadii, procese parţiale şi operaţii nu satisface în
întregime cerinţele organizării moderne a producţiei, deoarece tendinţa actuală de creştere continuă
a seriei de fabricaţie, fundamentată în principal pe criteriile eficienţei economice a producţiei,
implică cunoaşterea şi studierea amănunţită a microdinamicii muncii, în vederea sincronizării
diferitelor operaţii, în conformitate cu tactul general al fabricaţiei şi organizarea funcţional-
ergonomică a muncii. Din aceste motive, operaţia ca element structural de bază al procesului de
producţie este descompusă la rândul ei într-o serie de diviziuni care grupează lucrările simple
efectuate de maşinile-unelte (latura tehnologică) şi acţiunile executantului în procesul de producţie
(latura procesului de muncă) (fig. 1.1).
Fiecare din diviziunile operaţiei poate fi caracterizată, în funcţie de anumite elemente
specifice, după cum urmează:
- faza este partea operaţiei caracterizată prin invariabilitatea suprafeţei de prelucrat, a
sculei şi a regimului de aşchiere;
- trecerea este partea fazei care are drept rezultat îndepărtarea unui singur strat de metal.

NECLASIFICAT

4 din 5

DOCUMENT DE ÎNVĂŢĂMÂNT
 Aceste diviziuni sunt necesare şi suficiente pentru elaborarea tehnologiei de fabricaţie, dar
pentru studiul muncii este necesară împărţirea fiecărei diviziuni în: complexe de mânuiri, mânuiri,
acţiuni şi mişcări elementare.
- complexul de mânuiri cuprinde o serie de mânuiri înlănţuite tehnologic în scopul
realizării unei lucrări;
- mânuirea este formată dintr-un ciclu închis de acţiuni de lucru caracterizate prin scop şi
invariabilitatea factorilor materiali ce o compun;
- acţiunile sunt părţile componente ale mânuirilor care indică un anumit efect;
- mişcările elementare sunt cele mai discrete manifestări fiziologice sesizabile ale
procesului de muncă, care compun acţiunile.
Pe măsura trecerii de la producţia de serie mică spre serie mare şi masă creşte importanţa
diferenţierii procesului de producţie în elementele sale componente, în vederea studierii amănunţite
a acestora şi organizării raţionale a procesului de muncă.

Procesul de muncă

Complex de mânuiri Mişcări elementare

Operaţii (i) Mânuiri Acţiuni
.. .. .. .. ..
1 2 k 1 2 n 1 2 n 1 2 n 1 2 n
.. .. .. .. ..
Procesul tehnologic

Faze
..
1 2 n
..

Treceri
..
1 2 n
..

Fig. 1. Structura unei operaţii a procesului de producţie

În industriile cu flux discontinuu, diferenţierea procesului de producţie, conform cerinţelor

analizei sistemice, scoţând în evidenţă complexitatea structurii acestuia, ierarhizarea şi
interdependenţa dintre elementele componente, reliefează totodată legităţile ce guvernează procesul
transformării obiectelor muncii în produse finite. Cunoaşterea şi respectarea cerinţelor obiective ale
acestor legităţi constituie premisa fundamentală a organizării ştiinţifice a proceselor de producţie în
spaţiu şi timp. Aşa se explică de ce conceptele moderne de organizare vizează în principal crearea
condiţiilor materiale şi organizatorice necesare ce decurg din respectarea acestor legităţi, care să
permită îmbinarea şi sincronizarea într-o asemenea măsură a componentelor discrete încât procesul
de producţie respectiv să tindă în ansamblul său către realizarea unui grad cât mai ridicat de
continuitate. O astfel de abordare a cerinţelor fundamentale ale organizării explică, în parte,
tendinţele actuale de creştere a seriei de fabricaţie, de tipizare, unificare, standardizare, de
introducere a tehnologiei de grup, în aşa fel încât interschimbabilitatea funcţională împreună cu cea
operaţională a obiectelor muncii să creeze o structură omogenă de fabricaţie.

NECLASIFICAT

5 din 5

DOCUMENT DE ÎNVĂŢĂMÂNT